45,675 matches
-
îmbrac, să mă tot dezbrac. Ce rost are? * Mamei nu-i plăcea să bolească, să stea în pat. O simplă răceală o indispunea grozav, se posomora, nu mai vroia să scoată o vorbă. Parcă s-ar fi supărat pe toată lumea... Parcă i-ar fi sunat ceasul din urmă... (Când acesta i-a sunat cu adevărat a suportat cu mult mai bine boala, cele două săptămâni de după primul atac cerebral)... O asemenea „figură” ne-a făcut mama, țin minte, la puțină vreme
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
și Doina am plecat să cumpărăm niște medicamente de la o farmacie din cartier cu program de noapte. Deși ne aflam la începutul lui ianuarie, era deosebit de cald și o ceață deasă, lăptoasă, cum nu mai văzusem, învăluia casele, umplea străzile. Parcă pluteam printre nori. Intrasem brusc, surprinși, în plină feerie, uriași clăbuci albi ne spălau și curățau sufletele de zgura ultimelor îngrijorări. Era prea frumos ca totul să nu fie bine. * A doua zi după ce am internat-o pe mama la
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
înmormântării (27 decembrie 1981), ca un făcut, întârziasem! Tocmai noi, rudele cele mai apropiate, eu, Doina, tata; trecusem mai întâi, ocolind, pe la unchiu’, care obținuse de la ministerul unde lucrase atâția ani un microbuz, și acesta se defectase, pe drum sau parcă chiar înainte de a pleca; am așteptat să se repare ceea ce era de reparat... Înaintam grăbiți - era aproape ora zece dimineața - pe aleea largă și dreaptă a cimitirului Bellu, când, ajunși la vreo cincizeci de metri de capelă, a început să
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
la rându-mi, victima lui. În iunie 1982, de pildă, în toiul conflictului cu unii colegi din conducerea revistei, în drum spre redacție, unde mă așteptau foarte neplăcute discuții, în autobuzul 131 îl zăresc tocmai pe singurul prieten dintre ei. Parcă ne-am fi dat întâlnire anume în acea mașină, pe deasupra - în chip inexplicabil - aproape goală. Nu avem cum să ne ascundem unul de altul și, totuși, amândoi ne prefacem că nu ne vedem. Ajunși la „Casa Scânteii”, coborâm pe uși
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
și simpatizez de mult și care constituie unul din colțurile casei, cel mai solid dintre toate, firește; într-o inspirată pauză de lectură, îmi înalț privirea la timp pentru a vedea pe cer, chiar deasupra acoperișului de țiglă roșie, etalat parcă anume ca eu să-l pot contempla în voie, un nor de o delicatețe inefabilă, pal trandafiriu, îngust și alungit, ca o pană de scris odihnindu-se pe o imensă coală albastră; îl văd și în aceeași fracțiune de secundă
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
schimb, care ar putea să scrie, nici nu se gândește s-o facă. Tocmai ea, care posedă secretul de a-i face pe copii și mai copii, de două ori mai simpatici decât, oricum, sunt în realitate. Iubesc copiii, dar parcă niciodată ca atunci când Doina îmi vorbește despre ei. Ascultând-o, îmi trezește curiozitatea de a-i cunoaște, pe unul sau pe altul, ea îmi promite să mi-i arate „în carne și oase” și uneori se și ține de cuvânt
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
i-a oprit ca să-i întrebe ceva, de fapt ca să-mi dea posibilitatea să-i contemplu. Evenimentul - să te întâlnești cu propria dirigintă care pe deasupra să fie însoțită și de soțul ei! - îi copleșește. De atâta timiditate ambii au încremenit parcă într-un fel de visare interminabilă. * Într-o noapte de toamnă destul de sumbră, la Snagov, unde sunt numai cu tata. E târziu, afară s-a stârnit vântul și nu prea mă simt în apele mele. E drept că și cimitirul
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
bărbat de vreo 35-40 de ani, probabil de profesie funcționar, purtând o servietă diplomat, îmbrăcat curat, chiar elegant, deși hainele păreau cam șifonate. Venea, era limpede, de la un chef și era cu chef: volubil, euforic. „Ce joc, domnule! Ce frumusețe!” Parcă ieșise din capul meu, părea o întrupare fidelă a gândurilor mele despre acel meci! Elogiile sale, în cascadă, au sfârșit prin a-l irita pe un individ solid, fălcos, care a început să-l contrazică și să-l „amenințe” cu
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
a-l irita pe un individ solid, fălcos, care a început să-l contrazică și să-l „amenințe” cu jocul pe care urma să-l facă, săptămâna viitoare, „Steaua noastră”, în finala Cupei Campionilor Europeni. Până la urmă, amenințările au devenit parcă mai directe: „Mai vorbim noi! Ne mai întâlnim noi!” Un „patriot” probabil, dacă nu cumva un securist „patriot” enervat că cineva își permitea să-i laude în asemenea hal pe străini. Mereu jovial, omul „meu” nu se sinchisea însă de
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
o altă nevoie, legată de meseria lor (se pare că ceea ce ardea era un butoi cu smoală). T. a întors încet capul - spre stânga, îmi amintesc bine - și timp de câteva secunde lungi a privit acel foc mare care simboliza parcă însăși viața de care el urma să se despartă atât de curând. * Luni, 20 aprilie 1987, seara, singur în pat: locul Doinei, rămasă peste noapte în Militari, lângă fratele ei, care mai avea de trăit mai puțin de 36 de
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
chestiune de destin individual? Firește, stilul de viață dezastruos, în fond sinucigaș, al unora, problemele de viață intimă ale altora, boli năprasnice sau perfide au contribuit din plin, în fiecare caz, la tragicul deznodământ. Și totuși, o cauză supraindividuală „leagă” parcă aceste morți. Respingând excesiva politizare ce bântuie după revoluție, îmi este cu neputință totuși să ignor, evocând șirul colegilor dispăruți, factorul politic, atmosfera apăsătoare, insuportabilă, terorizantă a anilor ’80. Victime ale destinului, ale bolilor, ale altor oameni, uneori chiar din preajma
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
noaptea târziu, când mă culc, mai întotdeauna ultimul, simt o vinovată strângere de inimă, ca și cum aș comite un gest urât față de Luminița, moartă din 1981, una din miile de jertfe cu care femeile au plătit timpuriul ordin ceaușist de chinezo-înmulțire. Parcă aș îmbrânci-o din nou în întuneric, parcă aș băga-o iarăși în pivnița în care e pedepsită să stea și de unde mai iese uneori, ca să petreacă un timp cu noi. E ca și cum aș confirma de fiecare dată, apăsând pe
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
simt o vinovată strângere de inimă, ca și cum aș comite un gest urât față de Luminița, moartă din 1981, una din miile de jertfe cu care femeile au plătit timpuriul ordin ceaușist de chinezo-înmulțire. Parcă aș îmbrânci-o din nou în întuneric, parcă aș băga-o iarăși în pivnița în care e pedepsită să stea și de unde mai iese uneori, ca să petreacă un timp cu noi. E ca și cum aș confirma de fiecare dată, apăsând pe acel comutator, o condamnare la moarte, pe care
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
mai era în picioare), am rămas uluit, copleșit, siderat: ceea ce zăream întrecea cu mult cele mai rele așteptări. Cât puteai cuprinde cu privirea se întindea un uriaș teren viran, un fel de Hiroșima curățată de dărâmături. Era un peisaj neverosimil, parcă de pe altă planetă sau... de pe altă lume. Poate de aceea am și încercat atunci sentimentul că eu de fapt am murit și doar mă întorc după un timp, pașnic strigoi de zi în chip de banal călător ITB, în locurile
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
și cinismul acestei prompte reacții, pe care n-am timp să mi-o controlez, mă surprinde. * Căința lui Abuladze provoacă un dublu șoc: ca film politic și ca film de artă. Capodopera regizorului gruzin pare o înlănțuire de paradoxuri: făcută parcă pentru cele mai subtile elite, ea s-a bucurat de o uriașă popularitate; exprimând un mesaj cât se poate de simplu și clar - iată ce pot face dictatura, totalitarismul, până unde pot merge -, ea este extrem de pretențioasă din punct de
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
periculoase explozii de sinceritate (cei mai în măsură și mai în drept să ofere amănunte și precizări sunt desigur colegii sus-amintiți. Eu nu fac decât să evoc acea zi din perspectiva mea). Șansele nu păreau să fie de partea noastră. Parcă am fi încercat să trecem printr-un zid. Când am plecat de la redacție, pe la 17,30-18, uzurpatorul Poetului continua să ocupe pagina întâi. Situația părea definitivă. Țin minte lungul drum spre casă. Era încă lumină multă, ca în plină zi
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
am întrebat pe cel tânăr, cred, muncitor dacă e adevărat, el mi-a confirmat și ne-am trezit îmbrățișându-ne. Am păstrat însă neplăcuta impresie - cât de certă totuși? - că, după primul avânt, ca și cum și-ar fi luat seama, celălalt parcă m-a respins oarecum, cu anumită reticență, poate și cu un anumit dispreț. Dacă așa a fost, realizase probabil că în vreme ce el făcea parte din coloana de manifestanți, eu și ceilalți câțiva colegi de breaslă - care ne dădusem întâlnire la
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
ca o implicită urare) că formează o pereche conjugală ieșită din comun, o pereche ideală. Îmi amintesc vag de cei doi soți excepționali, de aura de blândețe pe care o emanau fețele lor și de zâmbetul lor perpetuu, pe jumătate parcă rușinat de atenția ce li se acorda, pe jumătate confirmând parcă tot ceea ce se afirma despre ei: ce să facem, nu ne place nici nouă rolul de reclame, dar suntem, într-adevăr, așa cum am fost prezentați, ne înțelegem de minune
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
comun, o pereche ideală. Îmi amintesc vag de cei doi soți excepționali, de aura de blândețe pe care o emanau fețele lor și de zâmbetul lor perpetuu, pe jumătate parcă rușinat de atenția ce li se acorda, pe jumătate confirmând parcă tot ceea ce se afirma despre ei: ce să facem, nu ne place nici nouă rolul de reclame, dar suntem, într-adevăr, așa cum am fost prezentați, ne înțelegem de minune de o viață, alcătuim un cuplu armonios și fericit, părea să
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
romane astfel de scene și probabil că și acum le-aș găsi „false”. Ceea ce nu mă împiedică să fiu chiar eu, în realitate, eroul unor asemenea „scene false”. Inconsecvență? Legi cu totul diferite guvernează literatura și viața. * Cineva „leagă”, potrivește parcă datele, cifrele... A murit tanti Olga! Chiar de ziua mamei, mai exact în noaptea de 17 spre 18 septembrie (1990), la ora 2 dimineața. În 17, seara, pe la ora opt, a sunat unchiul Gicu (Jorj, cum i se mai spune
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
chiar în deplasările prin casă, de unde, de altfel, nu mai ieșise de vreo 3-4 ani. Cu două săptămâni înainte, am cântărit-o: avea 48 de kilograme! Mă izbise însă atunci mai ales slăbiciunea feței, aproape transparentă: luminată de zâmbet, avea parcă ceva cadaveric, de spectru. Cu ocazia aceleiași vizite, observând pe perete unica fotografie rămasă de la bunicul (fotografie pe care cândva o avusesem și noi), m-am apropiat s-o cercetez mai bine: „Ta-ta”, i-a explicat ea Doinei, ca
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
copilăria mea clujeană - am visat-o pe tanti Olga, moartă de șase săptămâni (sâmbătă, 27 octombrie, Doina i-a făcut parastasul cuvenit). Am visat-o moartă, întinsă pe masă, așa cum a stat două zile la ei acasă, în Floreasca, dar parcă nu în sicriu și sigur într-o altă casă, străină și mai mare. În mijlocul unei încăperi spațioase masa era așezată pe o direcție perpendiculară aceleia în care este așezată dintotdeauna masa în sufragerie, unde a fost depusă răposata. În vis
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
flori superbe, de un roșu-roz delicat. Crăciunelul a murit înaintea mamei, care a murit în noaptea de Crăciun (24 spre 25 decembrie 1981). * Visez într-o noapte că trec pe lângă casa lui unchiu’, pe strada Tokio nr. 1, că trec parcă fără intenția de a intra, poate pentru că știu că el e mort, iată, s-au împlinit nu de mult șase luni de când nu mai e printre noi. Trecând deci pe lângă acea casă (o vilă, de fapt), observ că ușa de la
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
absurd! Și totuși, frecvența lui mă neliniștea. Până la urmă, într-un fel, el s-a adeverit: Doina m-a înșelat cu familia ei, la care ține din ce în ce mai mult. Dar cum ar putea să nu țină, din moment ce această familie e lovită, parcă periodic, de nenorociri: mamaia (1975), Luminița (1981), Marius (1987) au dispărut, rând pe rând, sub ochii mei. Și totuși, uneori, mă surprind gelos... * Cum s-o conving că atunci n-a fost nimic serios, că doar vanitatea mea de bărbat
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
mai rar, pe altcineva) trebăluind în bucătărie, înalță capul (trezindu-se dacă dormea) și ascultă cu atenție. Trage concluzia că se dă ceva și acționează în consecință, țâșnind spre sursa promițătoarelor zgomote. * Programul lor zilnic e uimitor de bine reglat, parcă pe ore, e variat și echilibrat: mănâncă, dorm, fac „gimnastică”, își ascut ghearele, se aleargă (răvășind seismic covoarele de pe hol, executând salturi de câțiva metri și chiar folosindu-ne pe noi drept trambulină), apoi, în mod obligatoriu, se odihnesc, se
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]