45,675 matches
-
de o explicabilă nervozitate când fotograful a „înghețat” clipa. În centrul fotografiei, la propriu și la figurat, se află chipul băiatului, surprins într-o expresie de neobișnuită seriozitate, gravitate, concentrare: buzele subțiri, strânse, șănțulețul accentuat de deasupra buzei superioare arată parcă o mobilizare a voinței: în ce scop? pentru a lupta împotriva cărei primejdii? Oricum, personajul matur este în această fotografie copilul și impresia ar putea fi apăsătoare dacă n-ar exista ochii - curați, cinstiți; prin care, ca printr-o apă
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
1975, apoi al unicului său fiu, fratele Doinei, răpus de aceeași boală necruțătoare la 39 de ani, în 1987). Privesc fotografia știind toate acestea și mi se pare că și copilul acela îngândurat, prea serios, are premoniția viitorului său: care parcă atârnă, ca un pietroi nevăzut, acolo, în atelierul fotografului Ed. Bukovski, deasupra capului tuns scurt, băiețește: gata-gata să cadă, să-l strivească. Doamne, ce grozăvie poate să fie pentru un biet copil propriul lui viitor! * Misiunea mea pe pământ: s-
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
va suferi enorm când voi muri, să-și amintească de mine, cândva, cu un surâs împăcat. * Un element de continuitate, profund liniștitor; un memento al vechii vieți bucureștene și al propriei mele vieți, binișor trecută de jumătatea ei: omul, același parcă de zeci de ani, strigând - și vocea parcă îi este aceeași: măturaaa, măturaaaa... * Grija mea cea mai mare din ultima vreme: să nu ies niciodată din casă fără să am asupra mea ceva de dat celor mai necăjiți dintre câinii
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
amintească de mine, cândva, cu un surâs împăcat. * Un element de continuitate, profund liniștitor; un memento al vechii vieți bucureștene și al propriei mele vieți, binișor trecută de jumătatea ei: omul, același parcă de zeci de ani, strigând - și vocea parcă îi este aceeași: măturaaa, măturaaaa... * Grija mea cea mai mare din ultima vreme: să nu ies niciodată din casă fără să am asupra mea ceva de dat celor mai necăjiți dintre câinii vagabonzi. * Supus de atâția ani la o uriașă
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
un soi de naturalețe de cunoscuții și apropiații noștri. Am mai făcut împreună câțiva pași, apoi ne-am așezat pe o bancă. — ... Nu e vorba de mila obișnuită, pe care orice om normal o simte la vederea suferințele bietelor animale... Parcă cineva îmi dă un pumn în stomac de câte ori... Urcam într-o zi pe Schitu Măgureanu, în drum spre editură, când am avut ghinionul să-mi apară în cale... un pisoi. Mieuna jalnic, de dincolo de grilajul Cișmigiului, spre stradă... Cerea ajutor
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
fost, desigur, să-l iau cu mine și să-l duc, măcar la editură, de unde nu l-ar fi alungat nimeni, unde există subsol, curte... altă dată, am fost, pur și simplu, terorizat, zile în șir, de o pisică nimerită parcă dinadins chiar sub fereastra dormitorului nostru... Cum se crăpa de ziuă, începea să miaune sfâșietor. Implora, ne implora pe noi, cele câteva sute de oameni, inimi împietrite, din cele două blocuri paralele ce formează între ele un soi de curte
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
se sfârșească, l-am întrerupt pe prietenul meu, și, uitând unde sunt și că trebuia să-l menajez, l-am întrebat pe un ton tăios reproș: — Dar de oameni, de ei nu ți-e milă? Sau de copii? Rămase tăcut. Parcă n-ar fi auzit ce l-am întrebat sau că l-aș fi întrebat ceva. Într-un târziu, îl auzii că-mi răspunde totuși. Avea, acum, o cu totul altă voce, vorbea aproape în șoaptă. — Sigur că și de ei
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
personajelor... — Lasă-l acum pe Dostoievski, pe Ivan Karamazov și mai ales pe autorul acelui dicționar care m-a păcălit și pe mine și care, după revoluție, s-a dovedit un cripto-comunist odios... — Și totuși, reluă prietenul meu bolnav care parcă iarăși nu înregistrase nimic din ceea ce îi spusesem, oamenii sunt liberi... dispun de liberul arbitru... sunt răspunzători pentru faptele lor și plătesc, pe drept, prin suferință, pentru păcatele lor... În glas i se simțea un început de întărâtare. — Și copiii
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
mă umple de o melancolie binefăcătoare. * Interrealitate, sau ce alt cuvânt corespunzător intertextualității să folosesc? Uitându-mă la televizor la un meci de fotbal din îndrăgitul campionat al Italiei și auzind, la un moment dat, o trompetă intonând din tribune, parcă de departe, oarecum stins, mereu tulburătoarea Marseieză, devin, din spectator, participant - participant la una din bătăliile napoleoniene în al cărei dramatic vălmășag mă pomenesc prin interferarea planurilor temporal-spațiale, a prezentului cu trecutul, a câmpului de joc cu cel de luptă
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
i-ar fi aruncat o piatră, pentru a râde de ea, ochii cățelei se învârteau: două stele de aur în nea. Blaga Privea ceru-n neștire, Scheunând amar, În timp ce luna subțire Se pitea după-o culme-n hotar. Umilă, smerită, parcă datoare, Când unul, altul o mai lovea, Aștri blânzi, licăreau prin ninsoare Ochii ei de cățea. I. Olteanu La Berlin, în 1922, recitând această poezie la rugămintea lui Maxim Gorki (care va fixa memorialistic momentul), Esenin rostise ultimele două versuri
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
-te la bătrânul ăsta, care trece acum, îl vezi, acela, da, acela!” Un ins cocârjat, îmbrăcat destul de ponosit, ținând în mâna stângă, „la vedere”, o geantă burdușită. Merge cu pași mici, fără a arăta nici un interes străzii, eventualelor ei evenimente, parcă preocupat, chiar în acele clipe, de un lucru foarte presant. În sfârșit, dispăru din raza privirii lor, se topi undeva, în întuneric. „Cine e?” „Un tip bizar, l-am cunoscut de mult...” Și cel care-l cunoscuse cândva pe bătrân
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
mort, își expune, strident, râsul său mineral. Războiul descoperea o nouă formă de moarte: moartea veselă (Arsenal). Iată, în același film, un tren ticsit de trupe - deraiază. Obiectivul urmărește insistent alunecarea unui acordeon-șarpe care se desface și se strânge succesiv, parcă simulând convulsiile unui muribund. În apropierea instrumentului muzical devenit, în fine, inert, în spasmele morții degetele omului care cântase până nu de mult la el se agită pe niște clape imaginare, căutând un ultim acord. Tot în Arsenal e de
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
că execuția poate să aibă loc cu adevărat) și groază, dilatată monstruos, caracteristică unei asemenea încercări. Iată-l la începutul filmului Pământ pe bătrânul care moare cu ceva din măreția senină și firescul patriarhilor din Biblie, învăluit într-o lumină parcă supranaturală ce izvorăște dinlăuntrul său. Simbolurile și motivele, atât de numeroase în creațiile regizorului, se cheamă și își răspund neîncetat. Secvența merelor coapte, uriașe, aproape impudice, pregătește explozia de carnație din scena în care, după moartea iubitului, femeia aleargă goală
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
ar fi trebuit consemnate la scăderi, trebuie trecute aici la câștiguri: prin ele acțiunea devine mai patetică și mai dinamică. Pe fundalul unor scene de masă de neuitat (cum este, de exemplu, aceea a trenului de propagandă improvizat ce azvârle parcă, în câmpiile vaste pline de țărani de-a lungul cărora trece, sămânța revoltei și a luptei pentru o viață mai bună), scene ce conferă filmului caracterul de asprime și halucinantă veridicitate al unui documentar (promptitudinea în raport cu evenimentele filmului, realizat în
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
rămâne cu spatele la noi, înveșmântat într-o mantie amplă care-i maschează mișcările mâinilor. Va trage sau nu? Secundele se preling cu o infernală încetineală, într-un suspans sufocant: încă puțin și prizonierul va ieși din bătaia presupusei arme... Împușcătura răsună parcă după o veșnicie. Roșii și albii, cu o mare forță de a ne implica în scenă, demarează brusc, dând senzația că începe de la mijloc, că se continuă de cine știe când. Un călăreț își mână (acesta e cuvântul) victima „la
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
de moarte și de naștere, de naștere și renaștere care condiționează moartea. Noțiunea creștină de nemurire, înțeleasă în raportul ei cu categoria ontologică a eternității, reprezintă o eliberare definitivă față de timpul, schimbarea și devenirea terestră care implică moartea. Individul este parcă salvat din fluviul generațiilor. Dar Christos făgăduiește o naștere căreia nu-i mai poate urma nici o moarte. Budha promite o moarte căreia nu-i mai poate urma nici o naștere, deci nici o altă moarte”. Dorința ei (a sfintei Tereza n.n. V.Cr.
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
pe Ceaușescu. Alteori pare neconsolat că opoziția încă nu a triumfat!* Critică ravagiile economiei de piață, însă ai zice că e socialist. Nu e, nu e nimic și e din toate câte puțin. Un timp l-ai crezut alături de tine, parcă i-ai simțit umărul lipit de al tău, l-ai zărit departe, pe malul celălalt. Dacă îi reproșezi lipsa de solidaritate, îți ține o lecție de democrație, argumentând că e normal să gândim altfel (chiar în toate privințele?) și că
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
la ce-ți mai folosește bogăția murind? Sărac, măcar scapi de sărăcie, iar renumele cinstei îți supraviețuiește. * Nu mai e de glumit: am rămas (în plan social) singur, singur. * Alături de atâtea conformisme laice, bântuie la noi, în ultimii ani, vrând parcă să se ia la întrecere cu ele, conformismul religios. După 1989 am devenit cu toții mai mult sau mai puțin creștini. Deschizi radioul și sunetele grave ale unei slujbe bisericești transmise în direct îți inundă profana odaie matinală; ori dacă nu
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
dăruite, mașina domnului Golumbeanu care vă aducea de la Snagov și care intrase în București pe un drum mai puțin circulat, ce intersecta linia de centură a orașului. Vă vedeam ca pe un ecran, Dacia roșie aluneca prudent, fără grabă, toropită parcă de aerul încălzit de razele neobișnuit de fierbinți, pentru acel anotimp, ale soarelui. Vă prinsesem în obiectiv și vă priveam cu lăcomie și deodată am început să sper că vă veți abate pe la Glina, la mine în cimitir. Era destul
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
clipă de cumpănă, de mare încercare. Cu câțiva ani înainte, într-o seară, torturat de o cumplită durere de dinți am început să invoc, ca ultimă soluție, numele, speram magic, al „tătucului”. Minunea nu s-a produs; dimpotrivă, subversivă, suferința parcă s-a întețit. Ca pentru a-și bate joc de mine și a-l sfida pe „tătuc”! Micul și caraghiosul meu fanatism nu a durat însă, am depășit relativ repede (începuse de altfel și destalinizarea) faza „militantă”. Ca orice tânăr
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
tinereți, ca și a anului 1940-1941, părinții mei au trăit numai în România, locuind pe rând la Chișinău (unde s-a născut sora mea), Arad (unde m-am născut eu), Craiova, Galați, Cluj, București. S-au „plimbat” prin toată țara, parcă anume ca s-o cunoască mai bine. Verile și le petreceau la băi, la Slănicul Moldovei, la Călimănești... După război, s-au fixat pentru Sângeorzul de lângă Năsăud. Revenirea lor la Bolgrad, în august 1940, deci după anexarea Basarabiei de către URSS
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
Iisuse călător, Cruce sfântă, părăsita, Pasăre măiastra, Pe drum cu spini încununat, Blândul Pastor și altele. El cântă și lacrima de duioșia cuvintelor care-L înfățișau pe Domnul Iisus și Golgota. Apoi cântam cu toții. Era frumos și plăcut. Și Dumnezeu parcă le sporea pe toate. Tata, fiind bun gospodar, ne învață de toate. Iarnă și vară. În zile de sărbătoare, după-amiaza tata citea Biblia. Era cu frica de Dumnezeu. Când aveam vreo 10 sau 12 ani am citit-o și eu
Pelerinaj la Sfintele Locuri by Maria Moşneagu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/91813_a_92382]
-
Acea persoană m-a dus și la aeroport. A mers cu mine, deși în București era frig. Era lapoviță. La oră 13 eram în aeroport. Eram mulțumită și fericită. Radiam de fericire. Simțeam o bucurie lăuntrica. Nu mai eram eu parcă. Dădusem bagajul la control și mai departe ei s-au ocupat să ajungă în avion. Dădusem și pașaportul să-mi pună viza de ieșire din țară. Mi-l dăduseră înapoi și așteptăm anunțul cu urcarea în avion. Așteptăm într-o
Pelerinaj la Sfintele Locuri by Maria Moşneagu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/91813_a_92382]
-
că o pasare sau ca un fluture care pluteam între cer și pământ. Într-o livadă cu pomi în floare unde zburau tot felul de păsări și tot felul de fluturi și insecte, care mai de care cu zumzetul lor. Parcă pluteam pe un pământ curat și sfânt, ce-l scăldau raze de soare în iubirea lui Dumnezeu. Prin razele calde trimitea căldură fericirii. Este Răi. Raiul iubirii. Raiul Milei lui Dumnezeu pe care-l împarte tuturor oamenilor care-l doresc
Pelerinaj la Sfintele Locuri by Maria Moşneagu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/91813_a_92382]
-
toți și ne roagă să ne iubim și noi. E uimitor cum poate să ne iubească Dumnezeu pe noi, fiind atât de răi, noi. Mă uimește marea bunătate a lui Dumnezeu. Și noi ce facem? Vai, ce răi suntem. Facem parcă în contra Lui. Așa a fost încă de la inceput dorința Lui, să ne iubim. Dacă a văzut că nu ne iubim, a dat și Porunca să ne iubim. Dar și așa, si cu Porunca, tot nu ne iubim. Vai, vai, ce
Pelerinaj la Sfintele Locuri by Maria Moşneagu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/91813_a_92382]