8,411 matches
-
celorlalți și mai puternic decît ei de o idee comună. Și, făcînd corp comun cu această idee, ei o preschimbă în pasiune. "Conducătorul, scrie Le Bon, a fost inițial și cel mai adesea un condus hipnotizat de ideea a cărui apostol a devenit mai apoi. Ea l-a luat într-atît în stăpînire, încît în afara ei au dispărut toate, orice opinie contrară părîndu-i-se o eroare ori o superstiție. Așa a fost Robespierre, hipnotizat de himericele sale idei și folosind procedeele Inchiziției pentru
Epoca maselor: tratat istoric asupra psihologiei maselor by Serge Moscovici () [Corola-publishinghouse/Science/1426_a_2668]
-
Conducătorul, observă Le Bon, poate fi uneori inteligent și instruit. Dar în general acestea mai mult îl încurcă decît îl ajută. Demonstrînd complexitatea lucrurilor, permițînd explicarea și înțelegerea lor, inteligența favorizează indulgența și afectează puternic intensitatea și violența convingerilor necesare apostolilor. Marii conducători ai tuturor veacurilor, mai ales cei ai revoluțiilor, au fost extrem de limitați, dar au exercitat o mare acțiune"197. Avem de-a face cu o teză constantă: nu avem niciodată suficient caracter, care înseamnă forță, dar putem avea
Epoca maselor: tratat istoric asupra psihologiei maselor by Serge Moscovici () [Corola-publishinghouse/Science/1426_a_2668]
-
efective. Cu condiția ca ea să fie tot atît de tiranică și exclusivă ca și el. Ea îi furnizează acea superioritate asupra celorlalți, atît de necesară în epoca maselor avide de certitudini și speranțe. O remarcă și Le Bon: "Credincioșii, apostolii, conducătorii, pe scurt toți cei convinși, au o cu totul altă forță decît negativiștii, criticiștii și indiferenții. Dar să nu uităm că, dată fiind puterea actuală a mulțimilor, dacă vreuna dintre ele ar putea dobîndi suficient prestigiu pentru a se
Epoca maselor: tratat istoric asupra psihologiei maselor by Serge Moscovici () [Corola-publishinghouse/Science/1426_a_2668]
-
Kiev, încearcă să păstreze într-o "viziune strategică" elementele de bază ale fostului imperiu sovietic; frontierele fizice și cele lingvistice, chiar dacă în cazul Basarabiei nimeni nu se gândește să le pună în pericol! Despre Pactul Ribbentrop-Molotov, ce să mai vorbim! Apostolii lașității din stânga și din dreapta Prutului, când totuși atacă acest subiect, o fac sotto-voce. Cei de la Chișinău par chiar loviți de o superamnezie și ignoră cu nonșalanță faptul că la Chișinău a fost organizată o Conferință internațională cu tematica: "Pactul Molotov-Ribbentrop
[Corola-publishinghouse/Science/1527_a_2825]
-
în conformitate cu idealurile și năzuințele sfinte ale poporului din spațiul istoric și etnic al devenirii sale naționale", este acum un membru respectat al O.N.U. și face eforturi notabile să se integreze în structurile euroatlantice. Indiferent de greutățile provocate de apostolii lașității, contaminați ireversibil de sindromul obedienței față de imensitatea Estului, "apostoli" care, din păcate, mai au un cuvânt greu de spus, Republica Moldova își va continua, în ciuda dificultăților, drumul său normal și natural, "în concordanță cu istoria poporului nostru, cu normele moralei
[Corola-publishinghouse/Science/1527_a_2825]
-
și etnic al devenirii sale naționale", este acum un membru respectat al O.N.U. și face eforturi notabile să se integreze în structurile euroatlantice. Indiferent de greutățile provocate de apostolii lașității, contaminați ireversibil de sindromul obedienței față de imensitatea Estului, "apostoli" care, din păcate, mai au un cuvânt greu de spus, Republica Moldova își va continua, în ciuda dificultăților, drumul său normal și natural, "în concordanță cu istoria poporului nostru, cu normele moralei și de drept internațional", așa cum se subliniază în preambulul actului
[Corola-publishinghouse/Science/1527_a_2825]
-
o lume plină de stupori, când nimic nu mai este de la sine înțeles, uităm să ne mai întrebăm care mai sunt principiile teologice ale revelației și ordinea revelată a teologiei. Ne-am putea întreba care au fost seminariile teologice ale apostolilor Petru și Pavel? Unde și-au făcut „studiile aprofundate” un Ignatie Teoforul, Irineu al Lyonului sau Iustin Martirul? Unde au învățat Scripturile sfinții Bisericii, cine le-a predat tradiția, disciplina rugăciunii, exigențele cunoașterii și rostul mărturisirii adevărului? Aceste întrebări reclamă
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
idolatră a servilismului ideologic. Fără expunerea în fața acestei întrebări, teologia este amenințată de eresul necredinței. Excurs despre vocația temeiniciei: Dumitru Stăniloaetc "Excurs despre vocația temeiniciei \: Dumitru Stăniloae" Un teolog care n-a obosit niciodată să răspundă întrebării adresate de Iisus apostolilor Săi a fost Dumitru Stăniloae. Adevărat preot mărturisitor 1 și părinte 2, având o surprinzătoare deschidere culturală - fiind capabil să-l citească, în tinerețe, pe Sherlock Holmes 3 și să-l citeze nestingherit, la vârsta senectuții, pe E.M. Cioran 4
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
n-ar putea fi reductibil la genul hagiografiilor pioase 1. Evangheliile sunt o subtilă și complexă operă hermeneutică redactată din perspectiva evenimentului central al economiei divine care este Învierea Domnului. Am putea spune că Învierea este singurul eveniment în urma căruia apostolii l-au recunoscut definitiv pe Învățătorul lor ca pe Fiul lui Dumnezeu și Cuvântul întrupat al Tatălui. Marcată de această Revelație pascală, proclamația (kerygma) apostolică s-a agregat prin efortul de reconstituire a datelor existente despre faptele și cuvintele lui
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
reconstituire a datelor existente despre faptele și cuvintele lui Iisus. Reconstituirea avea să țină cont de tot ceea ce Legea, Profeții și Psalmii anticipaseră, „în ghicitură”. Crucea și Învierea lui Hristos formează așadar prisma optică sau „lentilele de contact” prin care apostolii citesc în vechile Scripturi despre toate cele câte s-au întâmplat poporului Israel. Observând literele care lipsesc din Lege, apostolii anunță „plinirea Celui ce plinește toate întru toți” (Ef. 1,23). În această hermeneutică retrospectivă, toate cuvintele Vechiului Testament sunt
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
și Psalmii anticipaseră, „în ghicitură”. Crucea și Învierea lui Hristos formează așadar prisma optică sau „lentilele de contact” prin care apostolii citesc în vechile Scripturi despre toate cele câte s-au întâmplat poporului Israel. Observând literele care lipsesc din Lege, apostolii anunță „plinirea Celui ce plinește toate întru toți” (Ef. 1,23). În această hermeneutică retrospectivă, toate cuvintele Vechiului Testament sunt citite în cheie tipologică. Toate întâmplările din viața lui Iisus converg, acum, către evenimentul pascal prin care noul Adam a
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
sale vieți - fără să despartă eșecurile de succese - ca pregătire „necesară” pentru întâlnirea finală cu învățătorul. Această întâlnire are caracterul unui nou legământ, se preface într-o nuntă și pecetluiește destinul fiecăruia dintre actori. Hermeneutica retrospectivă anulează logica suspiciunii. Pentru apostolul Pavel, care operează lectura alegorică (Gal. 4,24) a unui text patriarhal (Fac. 16), s-ar putea spune că intenția naratorului istoriei lui Avram, Sarai și Agar nu contează. Luându-și această libertate, desigur, Sfântul Pavel adoptă deconstructivismul pentru a
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
patriarhal (Fac. 16), s-ar putea spune că intenția naratorului istoriei lui Avram, Sarai și Agar nu contează. Luându-și această libertate, desigur, Sfântul Pavel adoptă deconstructivismul pentru a se complace în delirul interpretării. Absorbit fiind în revelația lui Dumnezeu, apostolul respectă doar criteriile duhovnicești ale inteligibilității. Biserica procedează în aceeași manieră didactică, eliberată de fixația idolatră asupra trecutului, atunci când citește Cuvântul lui Dumnezeu într-o anumită gradație liturgică. Lectura din cartea apostolului și a Evangheliei este pregătită prin ascultarea profeților
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
delirul interpretării. Absorbit fiind în revelația lui Dumnezeu, apostolul respectă doar criteriile duhovnicești ale inteligibilității. Biserica procedează în aceeași manieră didactică, eliberată de fixația idolatră asupra trecutului, atunci când citește Cuvântul lui Dumnezeu într-o anumită gradație liturgică. Lectura din cartea apostolului și a Evangheliei este pregătită prin ascultarea profeților și a psalmistului tocmai pentru că aceștia din urmă nu pot avea, pentru inima încredințată, decât o singură adresă: Vestea cea bună a lui Hristos. Un ochi îndrăgostit vede anticiparea Revelației nu doar
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
la prooroci 1 tocmai pentru că Hristos însuși fusese, ca „Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat” într-un permanent dialog cu profeții lui Israel: „Adevărat, adevărat vă spun vouă: mai înainte de Avraam Eu sunt” (In. 8,58). Înainte de a-i întreba pe apostoli - „cine ziceți voi că sunt Eu?” - același Domn îi oferă lui Moise provocatorul răspuns eliptic: „Eu sunt Cel ce sunt” (Ieș. 3,14). Tautologia ultimei sentințe reprezintă refuzul apofatic al oricărei definiri a Dumnezeirii, dar și o invitație la recunoașterea
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
oferă lui Moise provocatorul răspuns eliptic: „Eu sunt Cel ce sunt” (Ieș. 3,14). Tautologia ultimei sentințe reprezintă refuzul apofatic al oricărei definiri a Dumnezeirii, dar și o invitație la recunoașterea Cuvântului din lucrările Sale mântuitoare. Este ceea ce au făcut apostolii Bisericii în fața celor „tari în cerbice și netăiați împrejur la inimă și la urechi” (Fapte 7,51). Primindu-L pe Hristos, apostolii căutau recolta tuturor semințelor semănate în pământul făgăduinței. „Căci toate câte s-au scris mai înainte, s-au
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
definiri a Dumnezeirii, dar și o invitație la recunoașterea Cuvântului din lucrările Sale mântuitoare. Este ceea ce au făcut apostolii Bisericii în fața celor „tari în cerbice și netăiați împrejur la inimă și la urechi” (Fapte 7,51). Primindu-L pe Hristos, apostolii căutau recolta tuturor semințelor semănate în pământul făgăduinței. „Căci toate câte s-au scris mai înainte, s-au scris spre învățătura noastră, ca prin răbdarea și mângâierea, care vin din Scripturi, să avem nădejde” (Rom. 15,4). În locul metaforei agrare
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
ale Scripturii vechi. Încă o dată, redactarea Noului Testament presupune deja o relație interpretativă cu textul Scripturii vechi - Legea, Psalmii și Profeții - tocmai din perspectiva împlinirii tuturor promisiunilor în Iisus Hristos. Firește, această mărturisire s-a făcut în Duhul primit de apostoli în ziua Cincizecimii, reînnoit în prezența Sa luminătoare, pentru fiecare creștin, la botez. De la Origen, trecând prin Părinții Capadocieni și până la Sfântul Maxim Mărturisitorul, teologii Bisericii au văzut în Scripturi un anumit aspect al Întrupării lui Hristos 2. Nu mai
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
primare este redactarea „Evangheliei lui Hristos” (Rom. 1,16) din perspectiva minunii pascale, pecetluită de pogorârea Duhului la Cincizecime. În mozaicul scrierilor noutestamentare, a căror pluralitate nu neagă unicitatea Evangheliei, avem deja un prim răspuns la întrebarea lui Iisus către apostoli: „Voi cine ziceți că sunt Eu?”. Provocată de această întrebare, teologia creștină este, cu alte cuvinte, darul Cuvântului. Hristos Cel zugrăvit pe frescele Evangheliei Bisericii este Hristosul Scripturilor, Cel care a chemat mai întâi pe Israel la slujire. Pe scurt
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
acestei proclamații apostolice dintr-un act de oralitate într-un document scriptic, astăzi disponibil în forma textului canonic al Noului Testament? Ce anume presupune și înseamnă credința în Hristos Cel „după Scripturi”? Cum s-a putut ca recunoașterea fericită a apostolului Toma în fața lui Hristos Cel înviat - „Domnul meu și Dumnezeul meu” (In. 20,28) - să devină canonul credinței universale a Bisericii? Credința apostolilor în Hristos este pregustarea realității (hypostasis, Evr. 11,1) nepieritoare sau, în cuvintele Sfântului Maxim Mărturisitorul, „o
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
presupune și înseamnă credința în Hristos Cel „după Scripturi”? Cum s-a putut ca recunoașterea fericită a apostolului Toma în fața lui Hristos Cel înviat - „Domnul meu și Dumnezeul meu” (In. 20,28) - să devină canonul credinței universale a Bisericii? Credința apostolilor în Hristos este pregustarea realității (hypostasis, Evr. 11,1) nepieritoare sau, în cuvintele Sfântului Maxim Mărturisitorul, „o cunoștință adevărată întemeiată pe principii ce nu pot fi demonstrate”. Credința e „temelia lucrurilor mai presus de minte și de rațiune”2. Adevărata
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
pluti printre amăgiri dacă ne-am imagina credința în revelația Evangheliei ca pe un act de alegere pragmatică. Credința nu este opțiunea unui subiect autonom pregătit să cântărească ofertele religioase ale pieței. Atitudinea filozofilor din Areopag nu rimează cu convingerile apostolilor. Numai o concepție atomistă despre lume ne-ar putea face să credem că omul poate cântări la rece, ca într-un imens supermarket, „marfa” diverselor „producători” de mesaje religioase. Această superstiție declină abuzul pelagian de voință. Tipologia acestui subiectivism include
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
martirilor creștini. Aceștia n-au murit pentru un adevăr personal, ci pentru insuportabila veste bună a Domnului. Într-un anumit sens, Crezul de la Niceea a fost pregătit nu atât prin elaborarea unei aparat conceptual, cât prin mucenicia profetică a primilor apostoli și ucenici ai lui Hristos 2. Moartea profeților iudei sau a mucenicilor creștini nu este o efigie a virtuții eroice. Lipsit de actul mărturisirii, jertfa celor drepți s-ar reduce la un impresionant act de curaj, fără a avea totuși
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
probe și se bazează pe consens, ci ai celui care crede și iubește, răstignind teama de necunoscut. În cuvintele lui Wittgenstein, „numai iubirea poate crede în Înviere”. Din clipa în care crede în Învierea Domnului, această iubire ne și transformă. Apostolii, pe mărturia cărora Biserica și-a întemeiat propovăduirea, sunt acei sfinți care, mărturisind Învierea, au cunoscut trecerea de la lume la Viață, din veacul acesta în eshaton. Credem în Hristos crezând în cei care L-au mărturisit mai întâi. Pentru a
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
săvârșește creșterea, potrivit lucrării măsurate fiecăruia din mădulare, și se zidește întru dragoste (Ef. 4,15-16). Adevărul lui Hristos este un genitiv subiectiv-obiectiv. Hristos este Calea, Adevărul și Viața (In. 14,6). „În Iisus este adevărul” (Gal. 4,21), confirmă apostolul. Adevărul lui Hristos este Viață. În această Viață omul crește, se îmbogățește și se desăvârșește. Murind pentru Adevărul care este Hristos, mucenicii au îmbrățișat Viața, intrând în Împărăția lui Dumnezeu. Fără să fie mitologice, Evangheliile nu se interesează de cronologia
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]