45,675 matches
-
și oricând, avea două trei burse acordate unor studenți în medicină și avea, ca reper social optim, meseria de moașă și de medic. Iradia în jurul ei, Tiotea Nadia, atâta vigoare, încât și astăzi, când o revăd, în minte, îmi apare parcă animată de o lumină nedefinită. Venea și pleca, și asta se întâmpla cam la zece zile, ca o mică furtună care împrospăta aerul. Într-o vreme, când mașinile erau încă o raritate, Tiotea Nadia avea extravaganța de a folosi automobil
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1485_a_2783]
-
cel mai ilustru român, celebrul Enescu. * Nu mi-am notat și cred că nimeni din cei care l-am ascultat, majoritatea fiind încă în viață, nu a scris undeva despre această conferință care ne-a subjugat. Vorbea rar, la început parcă timorat, dar scuzându-se, cu sinceritate și modestie lipsite de orice urmă de formalism, ne-a fascinat, încât ora care îi fusese acordată s-a prelungit, mult, parcă neîndurându-se să plece. Îmi amintesc foarte bine de ceea ce ne-a
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1485_a_2783]
-
undeva despre această conferință care ne-a subjugat. Vorbea rar, la început parcă timorat, dar scuzându-se, cu sinceritate și modestie lipsite de orice urmă de formalism, ne-a fascinat, încât ora care îi fusese acordată s-a prelungit, mult, parcă neîndurându-se să plece. Îmi amintesc foarte bine de ceea ce ne-a spus, fără plan, într-un fel de monolog pe care tot îl prelungea, cu plăcere, cu un fel de încântare. A vorbit despre artă care, spunea el, este
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1485_a_2783]
-
Din ataș s-a ridicat, vigilent, Demidor, ridicându-și amenințător urechile. Dar, recunoscându-l pe arhitect, a mormăit ceva și, încet, metodic, s-a retras în locuința lui confortabilă. Lipsea ceva totuși din această ciudată întâmplare, eram oarecum nedumerit, simțeam parcă un "caz" (nefericită înclinare de anchetator al curiozităților, de care nu pot scăpa). Motocicleta funcționează, am aflat. Fără a-i monta roțile, proprietarul îi pune din când în când benzină și îi dă viață pentru câteva ore; dar destul de rar
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1485_a_2783]
-
oricât de pitoresc și divers ar fi fost, era posibil ca o stradă oarecare să se cheme atât de ciudat, fără noimă, "Munții Gurghiului"? Ceva nu suna bine, ceva scotea povestea și personajul din realitate și confirma ficțiunea. Această rațiune parcă mă liniștea. Dacă nu ar fi fost acest minor amănunt, nu aș fi avut niciodată nici un dubiu că povestirea face parte din propriul meu univers. Totul era, într-adevăr, veridic, ba chiar foarte probabil. Ion, un student sărac, puțintel tuberculos
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1485_a_2783]
-
moment, respingător, oribil). Copleșit de scârbă, de o scârbă de sine însuși, Ion, "pierzându-și mințile", lăsând în urmă mirosul de grătar și mireasma de liliac, a rătăcit în neștire până spre dimineață. A ajuns acasă în zori. "Se uita parcă uimit la gardul vopsit în verde. Deschise portița care scârțâi, trist." Ajuns în casă, tânărul bău cu sete apă sălcie dintr-o cană de pe lavoar, se spălă, tremurând, își scoase haina, uzată, o perie, în neștire, își scoase cravata și
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1485_a_2783]
-
ei înșiși, maturi, serioși, fără întrebări. Mă gândeam la aceste lucruri inutile, coborând, spre casă, cu mașina. Am trecut pe lângă cimitir și l-am surprins pe prietenul meu tânăr venind și el spre casă. Am oprit mașina. Era cam încurcat, parcă ceva nu era în regulă. Fusese la cimitir să-și ia, singur, rămas bun de la bunicii lui, ceilalți, dinspre mamă. S-a urcat, îngândurat, dar în banca din spate, nu alături de mine, ca de obicei. Tăcea. Simțeam de ce; îi simțeam
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1485_a_2783]
-
de domnul director, care ne-o prezentase. Era... (nu știu cum să spun, astăzi i-aș spune sexy, dar atunci cuvântul ar fi fost o blasfemie, o insultă). În ora de germană când am văzut-o pe Domnișoara Profesoară, se luminase clasa, parcă răsărise un copac în clasă. Bineînțeles, cu toții (eram numai băieți de 16 ani) ne-am îndrăgostit de domnișoara G. A urmat o epidemie de poezii, ne lăudam cu lamele de ras Gilette pe care, chipurile, le foloseam, ne schimbam cămășile
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1485_a_2783]
-
suflețel, păhărel cu suflețel..." M-am lăsat păgubaș, bucuros când s-a trezit și a plecat. * Îmi caut, câteodată, singurătatea în pădurea de toamnă, mirosind a lut amestecat cu frunze putrede. La Bucium, mai ales, sunt astfel de locuri ciudate, parcă nepământești, înecate în ceața de toamnă. Descopăr acolo, uneori, vestigiile anotimpului recent dispărut: un măr uscat, deshidratat, o nucă. Îmi place să rătăcesc, să aspir melancolia toamnei. Ascult ritmica picurare a ploii pe frunzele cafenii și îmi place să scormonesc
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1485_a_2783]
-
motan... Dacă ați ști... lucruri extraordinare, mari secrete de stat... dar știți... secrete de stat major, am aflat când, în stare de motan, mă strecor pe sub masă la Protocol, barul nostru central... Uite, iar mă încearcă senzația de comprimare osoasă, parcă nu mai sunt om, devin iarăși o jivină blestemată... Domnule, cu toată rușinea, ca intelectual distins, mă înțelegeți, am urgentă nevoie de niște votcă... altfel, iar mi se schimbă statutul, nenorocitul de mine..." L-am ajutat să-și păstreze statutul
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1485_a_2783]
-
Fac proiecte Phare, Sapard..." Cu un gând obosit, mi-am propus să consemnez ceva, un fel de roman crepuscular, în genul "Crailor" lui Mateiu. Nici nu știu cum i-aș spune. "Craii de modă nouă". Zodia coțofenei Lungă așteptare a primăverii întârziate. Parcă s-a defectat un ceasornic, încurcând perfecta geometrie a succesiunii anotimpurilor; parcă vremea merge înapoi și ne trezim cu iarna, sărind peste vară. De la Iași la București și retur, peisajul, văzut din mașina în care mă aflu, este dezolant. Sterpe
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1485_a_2783]
-
consemnez ceva, un fel de roman crepuscular, în genul "Crailor" lui Mateiu. Nici nu știu cum i-aș spune. "Craii de modă nouă". Zodia coțofenei Lungă așteptare a primăverii întârziate. Parcă s-a defectat un ceasornic, încurcând perfecta geometrie a succesiunii anotimpurilor; parcă vremea merge înapoi și ne trezim cu iarna, sărind peste vară. De la Iași la București și retur, peisajul, văzut din mașina în care mă aflu, este dezolant. Sterpe câmpuri lutoase, înțepenite într-o frigiditate statică, nedând drumul vieții și culorilor
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1485_a_2783]
-
le aduc de la piață ce le trebuie pentru masă. Nici soția lui, tanti Lena, nu-i mai înțelegătoare. Aceleași caractere. I-o fi osificat sufletește vremurile prin care au trăit. Nu se dau...". Nu-l mai ascult pe domnul Cioacă.... Parcă nu mă mai interesează nimic, parcă aș intra într-o biserică, sau m-aș duce la o crâșmă, sau mi-aș lua lumea în cap. Ce idee să rătăcesc pe strada Speranței!... Patima lui Grivei De câteva zile, sub scara
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1485_a_2783]
-
trebuie pentru masă. Nici soția lui, tanti Lena, nu-i mai înțelegătoare. Aceleași caractere. I-o fi osificat sufletește vremurile prin care au trăit. Nu se dau...". Nu-l mai ascult pe domnul Cioacă.... Parcă nu mă mai interesează nimic, parcă aș intra într-o biserică, sau m-aș duce la o crâșmă, sau mi-aș lua lumea în cap. Ce idee să rătăcesc pe strada Speranței!... Patima lui Grivei De câteva zile, sub scara blocului, câțiva copii veghează, triști și
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1485_a_2783]
-
modest, cum sunt cele apropiate de capătul lumii, prin Irlanda, prin Scoția. Și acolo vine câte un gură-cască să urmărească avioanele. Exact așa mă comport și eu. E • drept, este nițel cam țicnit acest obicei, dar asta nu mă deranjează; parcă, dimpotrivă, îmi redă ceva din copilăria pe care mă strădui să o pierd și nu reușesc pe deplin; nu am fost destinat bătrâneții. * Am revenit și azi. Lacul "atrage", are un mister al lui; aș spune că are un mister
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1485_a_2783]
-
vreascuri. Căruciorul scârțâie. Pe lac, niște rațe sălbatice se zbenguie zgomotos. Par a nu se teme de nimic. Două mici flotile despică cerul, la mare înălțime. Ca înaintea marilor catastrofe, liniște, nici o prevestire... Sus, dincolo de lumea terestră, zborul continuă ferm, parcă spre alt univers. Dar măcelul va începe chiar azi. Mi se pare că se pune la cale uciderea lui Dumnezeu. A început marele măcel al păsărilor. Omenirea a detectat inamicul invizibil, granula din trupul păsării, virusul care are o denumire
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1485_a_2783]
-
pe care le pot face acum, dar era una dintre rarele persoane care nu își arată vârsta. Mătușa Nadia era o femeie fascinantă. Copiii, în general, nu iubesc bătrânii și eu nu făceam excepție; diferența de vârstă este resimițită intuitiv, parcă extrasenzorial. Dar tiotia Nadia "nu era bătrână"; era doar "mai mare"... O apariție majestuoasă, o regină înaltă, cu ochii foarte vii, despre care se spune că sunt ochi de vrăjitoare, zveltă și elegantă, îmbrăcată totdeauna cu rochii foșnitoare, mătăsoase și
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1485_a_2783]
-
regină înaltă, cu ochii foarte vii, despre care se spune că sunt ochi de vrăjitoare, zveltă și elegantă, îmbrăcată totdeauna cu rochii foșnitoare, mătăsoase și înfoiate. Părul alb, rebel, printr-un efect ciudat, părea o cochetărie. Personajul impresiona prin energie parcă simțeai concret vigoarea acestei femei, dar și prin idei. Necăsătorită (avusese un "roman tragic", atât putusem afla, fără a înțelege bine despre ce era vorba, ceva totuși extraordinar), tiotia Nadia fusese asistentă medicală, categorie profesională foarte prețuită și onorată în timpul
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1485_a_2783]
-
din cuprinsul aceluiași mare spirit. Poate că Pasteur, William Harwey, descoperitorul ovulației și al circulației sângelui, sau Imhotep, zeul copil al culturii egiptene, sacerdot al vindecării și universal protector al copilului, erau și ei captivi acolo. Aceste gânduri mă eliberează parcă de rigorile meschine ale realului și îmi permit o minimă doză de visare fără care viața nu este interesantă. Îmi închipui că aceste flacoane au fost aruncate la vreun inventar, când se casează obiectele ieșite din uz și se consemnează
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1485_a_2783]
-
potrivit ca, în preajma inițiativei care vrea să amelioreze starea medicinei, să ne amintim de îndemnul lui Iuliu Hațieganu: "Nu înapoi la Hipocrat, ci înainte cu Hipocrat". Inscripție pe o portocală Ninge cu fulgi mari ca niște fluturi. Peisajul este neobișnuit; parcă nu-i un peisaj din aceste locuri și nu aparține acestei zile de iarnă molatică, zi de lehamite. Decorul îmi amintește de un peisaj de la Balcic, al lui Nicolae Tonitza, cu zăpadă multă, moale, pufoasă, într-un Balcic târziu, în
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1485_a_2783]
-
căsuță scundă, cu tavan de bârne, mirosind a ierburi uscate și busuioc. Bunica plânge, bolborosește ceva și, prin gesturi și cuvinte abia icnite, îmi dăruiește o portocală aurie, frumoasă, aromitoare. Sunt bucuros și mândru; nici nu știu prea bine de ce; parcă mi-a dăruit un mic soare. După o jumătate de oră, pipăind portocala din buzunar, proaspătă, ca o ființă elastică, simt că mi-a trecut starea de mizantropie, că îmi place ninsoarea leneșă care a reînceput și îmi place și
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1485_a_2783]
-
mica lui scrisoare, păstrată, mai bine zis "confiscată" de mine atâția ani. S-a uitat lung la plic, la mine... și, fără a o citi, fără a-mi mulțumi, fără nici o vorbă, a rupt-o, tacticos, bucată cu bucată, și parcă fără nici o emoție. Ultimii ani o păstrasem într-un vechi scrin negru, o piesă care conținea și un ceas care avea curiozitatea de a merge înapoi, în sens invers. Am simțit impulsul să arunc ceasul, m-aș fi azvârlit și
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1485_a_2783]
-
filosofie la persoana întâi. Adică întâmplarea cu doamna Țurcanu, căreia i se spunea "Țurcănița". Există astfel de femei, cărora așa le spunem, în limbajul simplu, fără fason; ele sunt simple și, ca și Țurcănița, sunt femei sărmane și bune, făcute parcă special să fie pe lume femei sărmane și bune.) Țurcănița trăia într-o căsuță la deal de via noastră. Căsuța ei, care avea ceva vrăjitoresc, izolată, ascunsă între copaci, era legată de casa noastră printr-un fir de cărare. De
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1485_a_2783]
-
de sare. Soluția s-a umflat brusc, într-un proces de autofierbere ciudată, rece. M-a remontat imediat, cu toate că era scârboasă; dar funcționa ca o doctorie. Este un truc militar", mi-a spus Victor. Și, deodată, mi s-a părut parcă prea decis, prea stăpân pe situație, ca un dirijor care nu are ce discuta cu ceilalți. Mi-am amintit că în viața profesională este militar, medic militar, unul dintre iluștrii medici generali. "În civil", simplu, chiar ușor neglijent, se simțea
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1485_a_2783]
-
doctor mare, sau un scriitor ori artist ilustru. Voiam sa devin ceva deosebit, fără a avea un plan anume, nici un talent, o vocație. Una însă, o vocație, tot aveam. Mă lăudam că îmi place aventura. Învățam foarte bine, dar asta parcă mă făcea să mă simt cumva vinovat față de alți colegi. Iubeam "aventura" și respectam "curajul", dar nu știu dacă eram curajos. Oricum, ascultam orbește zicala latinească "audaces fortuna juvat", pe îndrăzneți îi ajută soarta; era deviza noastră, a organizației de
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1485_a_2783]