11,066 matches
-
bucăți de lemn în rană, viermi... Pe urmă, mai era rana care nu voia să se închidă. Totuși, se cicatriza destul de bine; soldatul, calm și serios, stătea culcat, spre deosebire de ceilalți, care, abia operați, începeau să umble pe culoare. Medicul se apleca deasupra piciorului aceluia și clătina din cap. Sub pansamente, rana, acoperită în ajun cu o pojghiță subțire de piele, sângera din nou, buzele ei întunecate semănau cu o dantelă sfâșiată. „Ciudat!”, se mira medicul, dar nu putea zăbovi mult acolo
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
derbedeu mic!” Și continuau să râdă încărcându-și puștile. Deodată, vocile le-au amuțit. Copilul a reapărut și, mergând lângă perete, alături de cei mari, a exclamat: „Iată-mă!” De-a lungul istorisirii mele, Pașka parcă abia mă urmărise. Stătea nemișcat, aplecat spre foc. Chipul i se ascundea sub cozorocul lăsat în jos al șepcii lui mari de blană. Dar când am ajuns la ultima scenă - copilul revine, cu chipul palid și grav și împietrește în fața soldaților - da, când am rostit ultimele
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
era acolo, și-a amintit de propriul lui fiu, rămas în sat. Și a strigat: „Cel care se atinge de puștiul acesta o să aibă de-a face cu mine!” Iar ofițerul a trebuit să-i dea drumul... Pașka și-a aplecat obrazul și a început să scoată peștele învelit în lut, răscolind jăraticul cu o creangă. În tăcere, sfărâmam crusta de pământ ars, care se desprindea o dată cu solzii, și mâncam carnea fragedă, presărând-o cu sare grunjoasă. Tăceam și când ne-
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
de convingere, mi s-a părut că deslușesc ecoul unui gând nemărturisit: „E bine să cunoști istoria. Dar când îți vorbeam de Isabeau și de aleea Arbaletierilor, de noaptea aceea de toamnă, mă gândeam la cu totul altceva...” S-a aplecat deasupra lucrului ei de mână, făcând împunsături mici cu acul, precise și regulate. Am traversat apartamentul, am coborât în oraș. Un fluierat de locomotivă a răsunat în depărtare. Răsunetul lui domolit de aerul cald al serii aducea cu un suspin
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
ferată îngustă; o cale ferată parcă în miniatură, cu o locomotivă mică, toată înnegrită de funingine, cu vagonete, mici și ele și - ca într-o iluzie optică - cu un mecanic îmbrăcat într-un maiou pătat cu păcură: un fals uriaș aplecându-se pe geam. De fiecare dată, înainte de a traversa unul dintre drumurile care se pierdeau la orizont, locomotiva scotea un strigăt pe jumătate tandru, pe jumătate plângăreț. Dublat de ecoul lui, semnalul acela semăna cu chemarea răsunătoare a unui cuc
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
ăsta am început să vi-l citesc, ție și surorii tale, în vara trecută, îți amintești? Și apoi... Nu-mi mai aduc aminte. În sfârșit, ne-am oprit la prima strofă. Deci trebuie să fie aici. Și Charlotte s-a aplecat spre un dulăpior de lângă ușa balconului, l-a deschis și, lângă o pălărie de paie, am văzut cartea. Așezat pe covor, am ascultat-o citind. O lampă de masă îi lumina chipul. Pe perete, siluetele noastre se conturau cu o
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
tu, franțuzoaico, nu o înțelegi și n-ai s-o înțelegi niciodată! Și iubita mea, de care o să se „ocupe” ticăloșii ăia tineri! Ea nu m-a auzit intrând. Am văzut-o așezată în fața ușii de la balcon. Chipul îi era aplecat asupra unei haine deschise la culoare, întinsă pe genunchi, acul ei sclipea (nu știu de ce, în amintirile mele, Charlotte se îndeletnicea întotdeauna cu cârpitul unui guler de dantelă)... I-am auzit vocea. Nu era un cântec, ci mai degrabă o
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
trebuit să te târăști ca să te opui. Milițienii alergau deja încolo, fluierând strident. Spectatorii s-au dezmeticit. Unii s-au grăbit să plece. Alții s-au retras la umbra plopilor ca să vadă sfârșitul luptei. Charlotte a zărit o femeie care, aplecându-se, scotea un samovar din grămada de trupuri și repeta cu o voce plânsă: „Lioșa! Doar mi-ai promis că nu mai vii pe-aici! Mi-ai promis!” și pleca de acolo, ducându-l ca pe un copil pe bărbatul
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
acelea... Nu înțeleg. S-au găsit oameni care să râdă privindu-i cum se bat! A făcut o mișcare ca să se scoale. M-am repezit spre ea, întinzându-i mâna. Mi-a zâmbit, prinzându-mă de braț. Și, în timp ce eram aplecat, a murmurat câteva cuvinte scurte, al căror ton ferm și grav m-a surprins. Probabil că, mental, le-am tradus în rusește și le-am reținut așa. Asta a dat o frază lungă, pe când franceza Charlottei a rezumat totul într-
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
trezea adesea, simțind murmurul acela care, îndărătnic, se chinuia să spună ceva. Într-una dintre acele treziri în plină noapte, a zărit cu stupoare o scânteie foarte apropiată, care strălucea în nisip. O stea căzută din cer... Charlotte s-a aplecat spre punctul luminos. Era ochiul larg deschis al saigak-ului - și o constelație superbă și fragilă care se oglindea în globul acela plin de lacrimi... Nu a remarcat clipa în care s-au oprit bătăile inimii ființei care îi dăruia viața
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
vagabond, când am trecut pe lângă el, s-a mișcat în carapacea lui de cartoane. A scos capul, vitrina din față l-a luminat. Era un african cu ochii grei de un fel de nebunie acceptată, calmă. A vorbit. M-am aplecat spre el, dar nu am înțeles nimic. Era probabil limba țării lui. Cartoanele care-l adăposteau erau acoperite cu hieroglife. Când am traversat Sena, cerul a început să pălească. De câtva timp, mergeam cu pași de somnambul. Febra veselă de
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
prin minte, ca un trasor, un gând imposibil, smintit. A trebuit să-l rostesc cu voce tare ca să-i pot cântări realitatea extraordinară: - Și dacă Charlotte mai trăiește?... Uluit, mi-am închipuit-o ieșind în balconașul ei plin de flori, aplecându-se pe o carte. De ani de zile, nu mai aveam nici o veste din Saranza. Charlotte putea, deci, să continue să trăiască, oarecum ca înainte, ca pe vremea copilăriei mele. Acum ar avea mai mult de optzeci de ani, dar
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
impresie penibilă. Consultația nu a durat, totuși, decât cinci minute și a fost, la urma urmei, destul de superficială: starea sănătății mele părea să se fi dovedit compatibilă cu cetățenia franceză. După ce m-a auscultat, medicul mi-a cerut să mă aplec, ținând picioarele foarte întinse și atingând dușumeaua cu degetele. M-am executat. Graba mea exagerată a fost probabil cea care m-a indispus. Medicul a părut jenat și a bâiguit: „Mulțumesc, e bine.” Ca și cum i-ar fi fost teamă ca
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
dușumeaua cu degetele. M-am executat. Graba mea exagerată a fost probabil cea care m-a indispus. Medicul a părut jenat și a bâiguit: „Mulțumesc, e bine.” Ca și cum i-ar fi fost teamă ca, în elanul meu, să nu mă aplec iară. Adesea, ajunge un fleac din atitudinea noastră ca să schimbe sensul situațiilor celor mai obișnuite: doi bărbați, într-un cabinet medical strâmt, sub o lumină albă, nemiloasă; unul dintre ei, dintr-o dată, se îndoaie, atinge dușumeaua, aproape la picioarele celuilalt
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
arhipelag francez. Și îmi imaginam că, intrând seara în apartamentul unde avea să trăiască, voi remarca pe colțul mesei sau pe pervazul ferestrei - o carte deschisă, o carte recentă pe care Charlotte o va citi în absența mea. Mă voi apleca deasupra paginilor și privirea îmi va cădea pe rândurile acestea: Într-adevăr, a fost dimineața cea mai blândă din iarna aceea. Era soare, ca în primele zile de aprilie. Promoroaca se topea și iarba udă strălucea ca stropită de rouă
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
va face plăcere să te văd la ospățul meu... arborul bătrân între arborii tineri! (Arb[ore] se-nchină și iese) SCENA III ȘTEFAN (singur ) 2257 Arbore e un brad putred, dar e un brad bătrân, Când arborele-i tânăr l-apleci și se îndoaie, Dar când bătrân e bradul el gâtul nu-și înmoaie. 2254 O! el are dreptate! Sânt mic, sânt [un] mișel... Ștefan din ceri aruncă o umbră pe pământ Și acea umbră pală, stafia lui, eu sînt! {EminescuOpVIII
Opere 08 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295586_a_296915]
-
jos, În ape... Iar pin crenge de-un verde-adînc de jale S-oglindă-n ap-albastră de aur portocale. Și parcă glas de clopot înfiorează sara, Pe-a stâncilor lungi colțuri apusul se coboară; Stau aurite-n aer... și-a serei rumenire S-apleacă și-nroșește a mării încrețire... Și insulele mândre și de dumbrave pline Par sarcofage nalte plutind pe-unde senine Acoperite numai cu flori și cu poiene Urieșești... Acuma se-nchid a serei gene, Apele devin sure... și-n blânda lor
Opere 08 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295586_a_296915]
-
În ape... Iar prin crenge de-un verde-adînc, de jale, S-oglindă-n ap-albastră mari de-aur portocale. Și parcă glas de clopot înfiorează sara, Ș-a stâncilor lungi colțuri'n-apunerea solară Stau aurite-n aer - Ș-a serei rumenire S-apleacă și-nroșește a mării sântă fire, Și insulele mândre și de dumbrave pline Par sarcofage nalte plutind pe-unde senine, Acoperite numai de flori și de pomene Urieșești... Acuma se-nchid a serei gene, Apele devin sure și-n blânda
Opere 08 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295586_a_296915]
-
este esențial numai comparativ cu estremele sale. Tonul mijlociu al vorbitorului firește că e cu atât mai frumos cu cât poartă mai mult în sine capacitatea de-a fi lărgit în sus sau în jos. Un ton fundamental care se apleacă prea mult la unul din aceste două estreme e de-aceea nefavorabil espresiunei simțământului pentru că-i lipsește puterea de-a se întinde în amândouă laturile și prin urmare e lipsit de multe tonuri pentru afecte anumite. Fiindcă afectul mână de
Opere 14 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295592_a_296921]
-
valorii culturei altuia. Dacă însă s-ar suleva chestiunea că "ce e cultura? " atuncea ușor s-ar putea întîmpla să (se prezinte) rezulte nu vrem să zicem o perplesitate oarecare, dar desigur că ocaziunea unei întrevorbiri mai lungi; am fi aplecați de-a admite o determinare sau alta, siliți de-a renunța la altele, diferite momente s-ar prezenta și-ar dispărea, până ce-am putea coji sâmburele noțiunei din variata lui aplicare în viață, în scurt, ar fi de nevoie o
Opere 14 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295592_a_296921]
-
arătare. " Oricât de frumos ar fi desemnat Schiller calitatea unui suflet frumos, totuși starea lui psicologică și cauzele acesteia i-au scăpat din vedere. Orce înclinațiune, orice instinct, chiar dacă lucrează nemijlocit și neconștiu, are trebuință de motiv; când cineva e aplecat de-a face ceva, de-a alege o faptă și de-a o prefera altora, trebuie totdeuna să existe o cauză din care el e aplecat de a o face aceasta. Schiller n-a avut în vedere decât antiteza cum
Opere 14 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295592_a_296921]
-
orice instinct, chiar dacă lucrează nemijlocit și neconștiu, are trebuință de motiv; când cineva e aplecat de-a face ceva, de-a alege o faptă și de-a o prefera altora, trebuie totdeuna să existe o cauză din care el e aplecat de a o face aceasta. Schiller n-a avut în vedere decât antiteza cum că motivul oroarei fapte este: sau moralul sau plăcutul. El a trebuit așadar, pentru ca să afle totuși un al treilea, să îmbine două lucruri contradictorii și adică
Opere 14 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295592_a_296921]
-
pribeag” urmează să se înfrățească și să se lase călăuzit de ele : Scoală [Ioane], scoală Că soarele apune, Calea-n codru-ți tună, Codrul este mare Și lumină n-are ; Codrul este des Intri, nu mai ieși. Capul să-l apleci, ’nainte să mergi, Iar seama să-ți iei, Că îți va ieși Lupul înainte, Să nu te spăimânte, Mâna să-ți întinzi, Bun frate să-ți prinzi, Că el iar că știe Sama pădurilor Și a potecilor Și a colinelor
Ordine şi Haos. Mit şi magie în cultura tradiţională românească by Andrei Oişteanu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/848_a_1763]
-
care le-ai întreprins. 5. Aloim era întins pe patul modest din chilia Abatelui și încerca din răsputeri să nu se lase dominat la rândul său de sentimentul de frică pe care îl simțea venind dinspre bărbatul masiv, care stătea aplecat asupra cărții de rugăciuni. Radoslav se ruga întotdeauna după ce făceau dragoste. O făcea din obișnuință, deși știa că Aloim poate să-i străpungă zidul dogmatic al meditației aparente și să pătrundă până la natura fundamental laică a celor mai intime resorturi
Aba by Dan Doboș [Corola-publishinghouse/Imaginative/295578_a_296907]
-
mele nu au alt scop decât să-ți ușureze povara... Uneori am senzația că poate citi și gândurile, nu doar sentimentele. Sau poate că sunt cu adevărat neajutorat... Ca întotdeauna când dorea să ascundă adevărata natură a lucrurilor, Abatele se aplecă asupra unui exemplu. ― Aloim!? Te-ai întrebat vreodată unde se întîlnește gândirea Sfântului Augustin, episcopul de Hippona, cu cea a întemeietorului Abației noastre? Tânărul ridică din umeri. ― Știi bine că las deliciul unor asemenea dantelării teologice în seama celor mai
Aba by Dan Doboș [Corola-publishinghouse/Imaginative/295578_a_296907]