5,062 matches
-
a început efectiv pe 22 iulie 1940. Până la începutul lunii august, patru turele rotitoare dotate cu tunuri de 28 cm erau gata de luptă, tot așa cum erau operaționale toate turnurile montate pe platforme de cale ferată. Șapte dintre piesele de artilerie de 28 cm și un tun de 21 cm cu o rază de tragere de 115 km puteau fi folosite doar împotriva țintelor terestre. Restul de treisprezece tunuri de 28 cm și cinci de 25 cm plus cele bateriile motorizate
Operațiunea Leul de Mare () [Corola-website/Science/331120_a_332449]
-
fost amplasate la mijlocul lunii septembrie: unul de tip DeTeGerät la Cap de la Hague și unul cu rază lungă de acțiune de tip FernDeTeGerät la Cap-d'Antifer lângă Le Havre. Forțele terestre au dezvoltat planuri pentru plasarea unor baterii mobile de artilerie de-a lungul țărmului britanic imediat după cucerirea plajelor, baterii care urmau să fie folosite la neutralizarea vaselor britanice. Pentru acest scop a fost desemnată "Artillerie Kommand 106" din cadrul Armatei a 16-a, care urma să debarce cu al doilea
Operațiunea Leul de Mare () [Corola-website/Science/331120_a_332449]
-
transport de la Dover la Calais și de la Hastings la Boulogne. Ele nu puteau proteja rutele cele mai vestice, dar zone întinse ale zonelor de invazie urmau să fie totuși sub acoperirea lor. Comandanții britanici erau conștienți de amenințarea reprezentată de artileria germană care domina Strâmtoarea Dover și, pe 4 septembrie 1940, șeful Marelui stat major al Marinei a semnat un memoriu în care sublinia că dacă germanii „... ar putea să cucerească controlul asupra strâmtorii Dover și să captureze tunurile noastre de
Operațiunea Leul de Mare () [Corola-website/Science/331120_a_332449]
-
de rezervă. În aceste condiții, trupele germane deja debarcate, care nu mai erau sprijinite de trupe proaspete venite de pe continent și nu mai erau aprovizionate decât pe calea aerului și care, în plus, erau obligate să facă față atacului infanteriei, artileriei și blindatelor britanice, au fost nevoite să [[capitulare|capituleze]]. Planurile pentru administrația germană din Regatul Unit ocupat prevedeau împărțirea țării în șase comandamente militaro-economice cu capitalele în [[Londra]], [[Birmingham]], [[Newcastle upon Tyne|Newcastle]], [[Liverpool]], [[Glasgow]] și [[Dublin]].. Hitler a hotărât
Operațiunea Leul de Mare () [Corola-website/Science/331120_a_332449]
-
ale așa-numitei „Armate fantomă” au fost trimise în Normandia la două săptămâni după Ziua Z pentru ca să monteze un fals port Mulberry. Acesta trebuia să îi inducă în eroare pe germani care ar fi trebuit să își direcționeze focul de artilerie spre portul fals, instalațiile reale Mulberri fiind astfel scutite de distrugeri.
Port Mulberry () [Corola-website/Science/331214_a_332543]
-
acoliții lor, în urma unui acord voluntar cu conducătorii militari. Generalul, care a fost numit până la dizolvarea Sfântului Imperiu Roman în anul 1806 „Generalfeldzeugmeister”, a fost pe timpul armatelor mercenare în secolul al XVI-lea și al XVII-lea comandant suprem al artileriei. După Căpitanul de Câmp (Feldhauptmann) și Feldmareșalul a fost cel mai înalt ofițer al armatei. Paralel a fost creată denumirea pentru acest rang de asemenea pentru generalii de infanterie. Cavaleriștii au purtat numele de „general de cavalerie”. Unul din cei
Feldzeugmeister () [Corola-website/Science/334052_a_335381]
-
unui Feldmareșal în armatele Imperiului Austriac și Austro-Ungariei până în 1915, când a fost creat titlul de „Generaloberst” (general-colonel) situat intre Feldmareșal și . Titlul a corespuns cu acel unui general de cavalerie și a contat până în anul 1908 pentru generalii de artilerie și infanterie. Atunci numele de „Feldzeugmeister de infanterie” a fost transformat în „general de infanterie”. Așa rangul de Feldzeugmeister a rămas singur pentru generalii de artilerie sau acei de funcționari în institutul militar-geografic Feldzeugmeisterii ca și generalii de cavalerie au
Feldzeugmeister () [Corola-website/Science/334052_a_335381]
-
acel unui general de cavalerie și a contat până în anul 1908 pentru generalii de artilerie și infanterie. Atunci numele de „Feldzeugmeister de infanterie” a fost transformat în „general de infanterie”. Așa rangul de Feldzeugmeister a rămas singur pentru generalii de artilerie sau acei de funcționari în institutul militar-geografic Feldzeugmeisterii ca și generalii de cavalerie au purtat apelativul „Excelență” și ca insignă la guler trei stele argintii pe bază aurie de brocat. Titlul a fost șters după Primul Război Mondial. General-Feldzeugmeisterul a
Feldzeugmeister () [Corola-website/Science/334052_a_335381]
-
apelativul „Excelență” și ca insignă la guler trei stele argintii pe bază aurie de brocat. Titlul a fost șters după Primul Război Mondial. General-Feldzeugmeisterul a fost din timpul regelui Frederic Wilhelm I al Prusiei comandant suprem al tuturor trupe de artilerie la același nivel cu General-Feldmareșalul. El a purtat ca insignă la guler și pe epoleți două țevi de tun încrucișate. Ofițerul a și deținut un înalt rang la curte. În secolul al XIX-lea, ei au și fost denumiți câteodată
Feldzeugmeister () [Corola-website/Science/334052_a_335381]
-
nivel cu General-Feldmareșalul. El a purtat ca insignă la guler și pe epoleți două țevi de tun încrucișate. Ofițerul a și deținut un înalt rang la curte. În secolul al XIX-lea, ei au și fost denumiți câteodată generali de artilerie. Pe acele timpuri, prinții casei regale prusești au fost adesea oara ridicați la acest grad, fiindcă, după o regulă nescrisă, nu au fost numiți feldmareșali până în anul 1870, când prințul moștenitor Friedrich Wilhelm și Prințul Friedrich Karl al Prusiei au
Feldzeugmeister () [Corola-website/Science/334052_a_335381]
-
fost onorat cu acest titlu după asediul Parisului, celălalt pentru victoria decisivă împotriva Franței în Bătălia de la Gravelotte. În anul 1898, în Prusia a fost instalat un rang de Feldzeugmeister ca șef al fabricilor de arme, atelierelor de lucru pentru artilerie, turnătoriilor de tun, fabricilor de pulbere și muniții și birourilor de construcție. Acest ofițer a avut însă numai rangul de general de divizie. După unirea statelor germane în 1871, ofițerii au fost numiți definitiv generali de artilerie, deținând locul trei
Feldzeugmeister () [Corola-website/Science/334052_a_335381]
-
de lucru pentru artilerie, turnătoriilor de tun, fabricilor de pulbere și muniții și birourilor de construcție. Acest ofițer a avut însă numai rangul de general de divizie. După unirea statelor germane în 1871, ofițerii au fost numiți definitiv generali de artilerie, deținând locul trei în ierarhie după feldmareșal și general-colonel. În Regatul Bavariei și al Saxoniei a existat de asemenea un titlu corespunzător. La începutul anului 1906, în Bavaria a fost redenumită inspecția institutelor tehnice în „Feldzeugmeisterei” după exemplul prusac. Funcționarul
Feldzeugmeister () [Corola-website/Science/334052_a_335381]
-
în „Feldzeugmeisterei” după exemplul prusac. Funcționarul șef a fost un Feldzeugmeister la rangul de general de brigadă (Generalmajor), care a avut sediul principal în München. Așezămintele de producție au fost decentralizate: Fabrica de arme la Amberg, atelierul de construcție pentru artilerie la München, iar turnătoriile de tun, fabricile de pulbere și muniții precum laboratoriul central la Ingolstadt. De asemenea această „Feldmeisterei” a existat în Saxonia. Și acolo șeful a avut numai gradul de general de brigadă (Generalmajor). Sediul a fost la
Feldzeugmeister () [Corola-website/Science/334052_a_335381]
-
1598-1657), la 1 septembrie 1639. ca subșef al feldmareșalul Octavio Piccolomini (1599-1656). Din anul 1757 (confirmat 1767, 1784), acest grad de general în armata austriacă a fost deținut de șeful Statului Major, responsabil pentru spionaj și anti-spionaj, cartografiere, unități speciale (artileria de rezervă, trupele de pionieri și vânători), ordinul de marș, justiția militară, aprovizionare, depozite și spitale precum distribuirea de comenzi. Începând cu Războaiele Napoleoniene în 1792, multe din aceste funcții au fost delegate generalilor de brigadă sau coloneilor capabili, asistați
Feldmarschall-Leutnant () [Corola-website/Science/334061_a_335390]
-
Războaiele Napoleoniene în 1792, multe din aceste funcții au fost delegate generalilor de brigadă sau coloneilor capabili, asistați de maiori și ofițeri mai tineri subalterni. Generalii cu rang de Feldmarschalleutnant au devenit mâna dreaptă a generalilor comandanți, preluând divizii de artilerie, cavalerie sau infanterie. Ei au rămas de regulă șefi ai Statului Major, care, în anul 1811, a fost subîmpărțit după planul contelui Josef Radetzky în trei departamente, dirijate tot de un Feldmarschalleutnant sau un „Generalmajor” ("GM"): Șef al directoratului de
Feldmarschall-Leutnant () [Corola-website/Science/334061_a_335390]
-
În timpul Revoluției franceze închisoarea, castelul a fost aproape de a fi demolat în 1791 ca un simbol regal; a fost salvat prin intervenția trupelor și a marchizului de Lafayette. Apoi a găzduit un depozit de praf de pușcă, un parc de artilerie și mai multe unități de trupe. În timpul Consulatului, în 1804, a fost martorul execuția ducelui de Enghien, ultimul moștenitor din Casa de Condé. În 1808 Napoleon I a dat definitiv castelului un obiectiv militar. Crenelurile turnurilor a fost tăiate pentru
Castelul Vincennes () [Corola-website/Science/334144_a_335473]
-
aprovizionare și luptele grele din toamna anului 1944 au scăzut capacitatea combatantă a forțelor aliate din nord-vestul Europei, iar Grupul de Armată a 6-a SUA nu a făcut excepție. Suportul logistic limitat a impus reduceri la folosirea muniției de artilerie și la efectivele care puteau efectiv lupta pe linia frontului. Previziunile eronate cu privire la necesarul de trupe de rezervă pentru înlocuirea infanteriștilor pe prima linie a frontului a redus capacitatea de luptă a infanteriei americane. În cazul francezilor, sistemul de înlocuire
Punga Colmar () [Corola-website/Science/334142_a_335471]
-
primiseră masiv recruți din rândul FFI. Armata I franceză a avut o capacitate de luptă mai redusă decât alte armate terestre aliate din două motive: efectivele mai slab instruite și puțin experimentate și o lipsa unor structuri puternice de sprijin (artilerie, gerniu etc.). aceasta a permist germanilor din Punga Colmar să reziste atacurilor franceze din 15-22 decembrie 1944. Pe 31 decembrie 1944, germanii au lansat "Unternehmen Nordwind" (Opearațiunea „Vântul Nordic”), printre ale cărei obiective se afla recucerirea orașului Strasbourg. Militarii germani
Punga Colmar () [Corola-website/Science/334142_a_335471]
-
eficienței defensivei germane în adâncime, a împiedicat înaintarea francezilor și le-a limitat succesul acestora din urmă în mod sever. Totuși, atacul Corpului I a atras în zonă rezervele mobile germane - Brigada a 106-a Panzer, Batalionul al 654-lea artilerie antitanc și Divizia a 2-a vânători de munte. Succesele francezilor au fost realizate cu costuri foarte mari. Astfel, una dintre brigăzile blindate a piertul 36 dintre cele 50 tancuri medii din dotare, blindate distruse de mine antitanc. Losses in
Punga Colmar () [Corola-website/Science/334142_a_335471]
-
americanilor, a ordonat oamenilor săi să se retragă în pădure. După retragerea companiei, locotenentul a luat poziție de tragere pe un distrugător de tancuri avariat M10 Wolverine și a deschis focul cu mitraliera grea a vehiculului, cerând în același timp artilerie să deschidă focul aspura propriei poziții. Dacă la început germanii au fost opriți de focul mitralierei lui Murphy, a cărui poziție de tragere nu au fost capabili să o identifice, au fost obligați să se retragă în derută datorită bombardamentul
Punga Colmar () [Corola-website/Science/334142_a_335471]
-
răsărit pe 23 ianuarie, având ca obiectiv atingerea malurilor Rinului. În timpul atacului, Brigada I a Diviziei I franceze a întâlnit rezistența a patru batalioane de Diviziei 708 Volksgrenadier (din cadrul Corpurilor de Armata LXIV comandate de generalul Max Grimmeiss), sprijinite de artilerie și distrugătoare grele de tancuri în condiții similare cu cele întâlnite de americani în zona de sud a frontului. Germanii au organizat o apărare pe mai multe linii în adâncime, folosind poziții defensive din sate și păduri pentru asigurarea controlului
Punga Colmar () [Corola-website/Science/334142_a_335471]
-
în urma unui atac fulgerător, dar au fost stopate în fața orașului Horbourg. În aceeași zi, americanii au atacat cu sprijinul blindatelor franceze spre est, spre Artzenheim, dar germanii au reușit să oprească înaintarea aliată. Germanii au creat un puternic baraj de artilerie, iar distrugătoarele de tancuri Jagdpanther îngropate în tranșee au distrus șase tancuri și patru tranpostoare blindate ușoare. Până la urmă, Artzenheim a fost cucerit de Corpurile II franceze pe 1 februarie. Regimentul I de parașutișiti francezi, luptând în cadrul Diviziei a 3
Punga Colmar () [Corola-website/Science/334142_a_335471]
-
german de la Chalampé. În aceeași zi, elemente avansate ale acestei divizii au făcut joncțiunea cu unitățile Diviziei a II-a blindată franceză. În această perioadă, liniile germane tot mai subțiate de pe malul vestic al Rinului au fost atacate puternic de artileria și aviația aliată. În cele din urmă, Corpul I a eliminat ariergarda germană la Chalampé. Cum pe malul vestic al Rinului în regiunea Colmar nu mai rămăsese nicio forță germană organizată, geniștii germani au aruncat în aer podul de peste râu
Punga Colmar () [Corola-website/Science/334142_a_335471]
-
nu a fost distrusă în totalitate, a pierdut numeroși militari experimentați, iar comandanții ei au fost obligați să îi completeze efectivele prin recrutarea unor soldați din rândul "Volkssturm". Germanii au pierdut 55 de vehiculule blindate și 66 de piese de artilerie. Eliminarea prezenței germane din Punga Colmar a permis Grupului de Armată al 6-lea să se concentreze asupra Operațiunii Undertone, împotriva Liniei Siegfried și invazia din Germania. Provincia Alsacia a revenit la francezi, după ce soarta sa se schimbase de patru
Punga Colmar () [Corola-website/Science/334142_a_335471]
-
pornească un asalt de amploare. Au existat capete de pod care au fost menținute pentru perioade mult mai lung de timp, de ordinul lunilor. "" (în limba franceză: "tête de pont") un termen militar din Evul Mediu mijlociu care, până la apariția artileriei, era menit apărării zonei în care începea un pod. După introducerea la scară largă a pieselor de artilerie în dotarea armatelor europene, termenul a fost transformat pentru a desemna fortificațiile aflate la o oarecare distanță de capetele podului, amplasate în
Cap de pod () [Corola-website/Science/334178_a_335507]