6,712 matches
-
să aibă? Dar le place să aprindă lumânări. Și le plac și clădirile bisericilor. Se oprește, puțin Încurcată. Poate de clădirile bisericilor, ca și mine. Dar trece peste: - Să vezi, acum câteva zile, intru cu aia mică la catolici, pe bulevard. Cătălina-mi șoptește: Vreau să văd oasele. Primul meu gând: o fi familiarizată cu moaștele, o fi văzut undeva, eu nu-mi aduceam aminte. Dar nu: Care oase, Cătălina? - De dinozaur! Eu sunt nedumerit, de ce dinozauri? - Se credea la muzeu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1895_a_3220]
-
istorii. Pe mine nu mă interesau ieșirile astea, simțeam că-s pe drumul cel bun, aveam semnale: o invitație amicală la teatru, când Cătă era plecat cu fetele la Timișoara (o făcea din ce În ce mai des) apoi o plimbare la braț, pe bulevard, pe malul Mureșului. Cât pe-aci În seara aia! Dar n-a fost să fie, Cristina nu m-a invitat și În casă, Cătă putea să apară În orice moment și se pare că nu Împărtășeam cu Cristina aceeași fantezie
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1895_a_3220]
-
că nu vede ofițerul român, dar Marius tratează cu indiferență gestul de indisciplină a subofițerului. De altfel, nu întâlnește pentru prima oară astfel de manifestări din partea aliatului german, în special la cadrele inferioare. Lasă grăbit în urmă forfota obositoare a bulevardului și cotește spre o stradă mai liniștită, cu multe prăvălii mici, înghesuite între case ridicate pe verticală într-un etaj sau două, cu mansardă și lucarne. Fațada unei bodegi, acum închisă, este în lucru și pășește cu grijă printre bucățile
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1514_a_2812]
-
Duiliu Marcu sau chiar Marcel Iancu, considerând că farmecul deosebit al Bucureștiului se datora în special numeroaselor spații verzi și grădinilor largi ale caselor care, mai ales primăvara și toamna, ofereau o adevărată desfătare privirilor celor care se plimbau pe bulevardele străjuite de bolțile umbroase ale copacilor. Dar acum, bucuria revenirii face să dea uitării toate acele dialoguri pasionate avute cu profesorii și colegii pe tema întâietății diferitelor modele urbanistice și observă că la ceasurile matinale ale dimineții capitala își păstrează
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1514_a_2812]
-
antiaeriene montate pe terasele blocurilor sau a sacilor cu nisip ce delimitează găurile negre ale adăposturilor. Totuși, chiar și acest optimism specific anilor nebuni ai belle epoque nu poate să ascundă numărul prea mare de femei îndoliate, schilozi și orfani. Bulevardele capitalei oferă din ce în ce mai des imaginea autoturismelor, camioanelor sau căruțelor încărcate până la refuz cu valize, genți, piese de mobilier, peste care se îngrămădesc ciorchine oameni grăbiți să fugă din calea bombardamentelor. Alții, la fel de numeroși, preferă să rămână. Precum familia Nandriș, vecinii
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1514_a_2812]
-
lui, o față printre alte sute de fețe. Sau erau mai mulți? Încearcă să-și facă ordine în gânduri. Imaginile se derulează rapid, dar nu descoperă nimic care să-i atragă atenția. Pornește către casă folosind străzile lăturalnice. Ocolește aglomerația bulevardelor, cu dorința să întrezărească figura vreunuia dintre cei care-l urmăresc. Pășește cu auzul încordat, gată să surprindă orice prezență nedorită în urma lui. Nu aude nimic, nu remarcă nici măcar iluzia unei umbre care să se țină după el. Fără tramvaie
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1514_a_2812]
-
expirat. Hainele aproape zdrențe, cunoscuseră și zile mai bune. Un miros puternic de rom stăruie în preajma lui. Sub cenușiul bărbii murdare, fața galbenă, de hepatic, arată calmă și relaxată. În brațele lui Morfeu, toate nevoile sunt date uitării. Iese pe bulevard. Șiruri lungi de automobile trec pe lângă el în viteză, ca în oricare altă zi de pace. Din restaurantul pe lângă care trece aude râsetele unei voioșii etilice. Într-o echilibristică precară, o pereche își face loc pe ușă. Prin perdelele groase
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1514_a_2812]
-
că era scris În sîngele nostru, deasupra pieirii lui, certitudinea reîntîlnirii ca o lege universală”. Își ridică fruntea, și În clipa următoare se prinse cu mîinile după gîtul meu, mă aplecă pe dormeza lată, În lumina vagă a felinarului de pe bulevard, ce străbătea În odaie, stăturăm muți Încă mult, cu trupurile unite În dreptul umerilor, formînd o mare literă V cu vîrful spre perete. Apoi Își coborî mîinile pe spatele meu. Rochia, strînsă la mijloc Îi era ușor ridicată deasupra genunchilor În timp ce
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1888_a_3213]
-
după ani de zile, mult mai tîrziu, cei mai mulți nejudecați, fără ca vreun tribunal să fi pronunțat Împotriva lor vreo pedeapsă, nu făcuseră nimic. Nu se va pricepe niciodată. Timpul se mișca Încet, foarte Încet. Într-o zi, cînd trecui pe micul bulevard din fața porții, Anna Viaceslava, uitată din vremea războiului, veni către mine, visam desigur, purta aceeași rochie din vremea refugiului, uniforma ei de elevă, din Cracovia, dar nu era ea sau poate uitase că este ea, ori de mine uitase, căci
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1888_a_3213]
-
așeză pe genunchi, Îi mîngîiai capul, apoi mă părăsi. Era una din micile lui dovezi de afecțiune. - Rex! strigai. Se uită la mine, cu urechile ciulite apoi fugi pe poarta deschisă pe jumătate, pentru a se zbengui În voie pe bulevard. Despre toate ar trebui să scriu o carte, două, nouă, ale contemporaneității acesteia aberante, Începînd cu camerele de gazare ale lui Hitler și terminînd (oare terminînd?) cu Închisorile, execuțiile, pustiul lui Stalin și al uriașilor săi. Ar trebui răbdarea - am
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1888_a_3213]
-
Pavel, În sărbătoarea născută de epistola domnului Davidsohn pregăti și ne servi nemuritoarele ei rulade, iar eu, mîncîndu-le, mi-adusei aminte deodată de serile petrecute asemeni cu Anna Viaceslava În anul Începutului de război, În bucătăria mătușii mele, chiar pe bulevardul acesta mic, eu elev de liceu (extraordinară coincidență pe care numai destinul o poate zămisli), aici pe bulevardul acesta, la căpătui căruia se află grădina publică unde am cunoscut-o pe Keti... Cum trec anii, Îmi spuneam, cum rămînem prizonieri
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1888_a_3213]
-
mi-adusei aminte deodată de serile petrecute asemeni cu Anna Viaceslava În anul Începutului de război, În bucătăria mătușii mele, chiar pe bulevardul acesta mic, eu elev de liceu (extraordinară coincidență pe care numai destinul o poate zămisli), aici pe bulevardul acesta, la căpătui căruia se află grădina publică unde am cunoscut-o pe Keti... Cum trec anii, Îmi spuneam, cum rămînem prizonieri, cărui destin? cărei finalități anume? 24. Era o zi mohorîtă de noiembrie cînd tatăl Anei bătu la ușa
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1888_a_3213]
-
decisiv. Ne era teamă să gîndim. Nimic nu putea fi supus rațiunii, - intuiția era singura care Încerca să se ivească În lumină, dar nu Îndrăznea sau noi nu eram pregătiți s-o Întîmpinăm. Ajunși În hol, intrarăm În camera dinspre bulevard, așa-numita cameră de la față, și fără să apuc s-o invit să se așeze În fotoliul dinspre ferestre, se apropie de mine, Îmi cuprinse, fără a rosti o vorbă, fața În mîinile ei albe și mă sărută pe obraji
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1888_a_3213]
-
se pierd, peste oameni, hîrtii, hîrlețe, jafuri, prejudecăți și generații, În timp ce el - pămîntul adică - rămîne veșnic același, dătător de viață În fiecare primăvară. Răspunsei profesorului În chiar seara acelei zile, iar dimineața pusei scrisoare la cutia de poștă din colțul bulevardului. În finalul celor patru pagini, Îl rugam să transmită salutări și lui Lung: sentimentul meu nu era unul de bucurie cum s-ar fi putut Înțelege din cele trei rînduri pe care le scrisesem În Încheiere, ci unul de solidaritate
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1888_a_3213]
-
În schimb niciodată pînă atunci aici, În orașul acesta vecin. Crescuse, se afla la plinul Înfloririi ei, ca maică-sa altădată; - trecut și viitor, - viitor și trecut - În aceeași cuprindere a privirii. CÎnd ajunserăm acasă, fiica „Încîntată” de „intimitatea” micului bulevard (pentru prima dată auzii o asemenea Încărcătură adjectivală pentru un domeniu public), rosti: - Ce fericit trebuie să fiți: copacii, umbrarul acesta! Ana Își aprobă fiica, nu deslușii, dacă din automatism sau din convingere; fusese tăcută pînă atunci, era visătoare: cunoșteam
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1888_a_3213]
-
să i se dezvăluie din natura secretă a celui ce locuia acolo, pe care era convinsă a-l cunoaște dar niciodată Îndeajuns, nefiind atentă la perorările doamnei Pavel despre avantajele estetice ale acestei camere așezate cu deschiderea ferestrelor spre micul bulevard, căci prin fereastra din curte se vedea și-o parte a bulevardului, invadat acum de mireasma salcîmilor plantați pe marginea trotuarelor largi. În după-amiaza acelei zile merserăm - așa cum aranjasem - la doctor care ne primi la policlinică (vechiul lui cabinet de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1888_a_3213]
-
pe care era convinsă a-l cunoaște dar niciodată Îndeajuns, nefiind atentă la perorările doamnei Pavel despre avantajele estetice ale acestei camere așezate cu deschiderea ferestrelor spre micul bulevard, căci prin fereastra din curte se vedea și-o parte a bulevardului, invadat acum de mireasma salcîmilor plantați pe marginea trotuarelor largi. În după-amiaza acelei zile merserăm - așa cum aranjasem - la doctor care ne primi la policlinică (vechiul lui cabinet de cu douăzeci de ani În urmă fusese naționalizat, odată cu interzicerea firmelor particulare
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1888_a_3213]
-
În curte, și, privind florile Întîrziate aflate de-a lungul gardului, spuse atingîndu-mi cu tandrețe mîna dreaptă pe care o țineam pe pervaz: - Ce frumoase flori! Păcat, În curînd vor dispare! Ziua aceea trecu amestecat: ne plimbarăm pe străzi, pe bulevarde, În centru, prin forfota de oameni vorbăreți, coborîrăm pe strada În pantă ce duce spre fluviu, pînă În dreptul Agenției portuare; fiica Anei privea totul cu o curiozitate vădită, atentă la grupurile de oameni, la clădirii care nici una nu avea nimic
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1888_a_3213]
-
nu auzeam În liniștea imaginatului ocean decît șoptirea ei stereotipă: „Te iubesc! Te iubesc! - un Început ca un final, altceva buzele ei nu puteau, nu putură rosti. Eram prinși ceasului acela tîrziu vegheat de draperiile celor două ferestre, cea dinspre bulevard și cea dinspre curte; adus atenției pentru o clipă, fixai cu privirea mișcarea pliurilor verticale ale lungilor draperii ca niște lănci cu vîrfurile pierdute În cer, veghindu-ne pierzania. Ceasul acela aș fi vrut să țină cît o viață, dar
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1888_a_3213]
-
un fel de școală particulară limba franceză, gramatică și literatură. Prietenii de la fosta Bibliotecă Franceză de la noi mi-au făcut rost de o garsonieră pe care-mi pare rău că n-o puteți vedea. Am o fereastră mare, lată, spre Bulevardul Saint-Germain, mi-am cumpărat draperii de catifea maro ca ale tale: lungi, tremurătoare, asemeni destinului, cum spuneai În una din Înserările petrecute la tine În odaie. Îmi voi aduce aminte de acele seri. Adică de tine, de noi doi - dacă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1888_a_3213]
-
draperiile imaginare ale timpului Începeau să tremure În bătaia destinelor noastre. Atunci totul devenea posibil. Mă uitam la tine În Înserarea gravă a odăii pe care o visez mutată aici unde locuiesc acum, la etajul Întîi al clădirii acesteia de pe bulevardul Saint-Germain, mă uitam cu impresia - realizată de cîteva ori pentru mine - a unei mișcări de translație În destinul tău. GÎndind, Îmi dau seama Însă că nu te-am Înțeles niciodată; nici tu pe mine. Și regret că nu suntem Împreună
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1888_a_3213]
-
aici”. Deodată timpii se amestecară, anotimpurile vuiră pe lîngă urechi, le auzeam clar, copacii Grădinii Înverziră, rondurile explodară În flori, un vînt ușor - era vară - mantia Îi flutura deschisă pe umeri; se opri și zise: „Iată valoarea timpului! Străbăturăm micul bulevard, eram În plin soare. Fața Îi strălucea de-o rară tinerețe. CÎnd intrai În odaie deschisei fereastra dinspre micul bulevard din fața porții. El nu mai era. Doamna Pavel trebăluia la bucătărie, se mișca cu greutate, Își ținea mîna dreaptă apăsată
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1888_a_3213]
-
un vînt ușor - era vară - mantia Îi flutura deschisă pe umeri; se opri și zise: „Iată valoarea timpului! Străbăturăm micul bulevard, eram În plin soare. Fața Îi strălucea de-o rară tinerețe. CÎnd intrai În odaie deschisei fereastra dinspre micul bulevard din fața porții. El nu mai era. Doamna Pavel trebăluia la bucătărie, se mișca cu greutate, Își ținea mîna dreaptă apăsată pe șoldul măcinat de reumatism, se văita, vorbea singură. Trecui În Încăperea alăturată să fac puțină ordine În bibliotecă și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1888_a_3213]
-
triumfal covorul persan cu desenele lui florale, canapeaua lată acoperită cu imensa cuvertură bej cu ciucuri atîrnînd ca niște clopoței tăcuți, cele două fotolii, măsuța, oglinda ovală, perdelele lungi, toate născînd o bucurie secretă. CÎțiva trecători; apoi, pe caldarîmul micului bulevard se auziră strigînd la intervale aproape egale, cu voce răgușită: - Pămînt de flori!... Pămînt de flori!” Căruța Înainta Încet depărtîndu-se pînă ce zgomotul roților pe pietrele cubice ale caldarîmului nu se mai auziră. Era duminică; mîncai ceva pregătit de doamna
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1888_a_3213]
-
criză, pentru noaptea de Revelion s-a cheltuit incredibila sumă de 600.000 de euro, în bună parte pentru artiști străini!) să fie instituit un concurs care să poarte numele autorului “Fanfarei militare”, care defila în fața copilului de altădată pe bulevardul orașului de la Dunăre... Ultima parte a vieții n-a fost din păcate tihnită pentru Temistocle Popa. În Ungaria sau Slovacia, de pildă, nu există această aberantă lege a restituirii în natură (la noi s-au confiscat școli, spitale, muzee, incredibil
Adio, Temistocle Popa! by Octavian Ursulescu () [Corola-journal/Journalistic/83414_a_84739]