64,416 matches
-
insă care a trăit într-o lume asemănătoare celei din Craiul cîmpiilor. Troyat nu scrie, evident, cu tragismul lui Bashevis-Singer, ci dimpotrivă, cu ironie și verva de istoric pasionat de evenimentele pe care le evocă. Rasputin este pentru el un personaj de Bildungsroman, pe care, tocmai pentru că e fascinat el însuși de el, izbutește să îl facă seducător pentru cititori. Un mujic rus aproape analfabet, temperamental și isteț, cu un bun-simț care a însemnat enorm într-o lume a aristocraților pentru
Fascinatia ororii by Andreea Deciu () [Corola-journal/Journalistic/17939_a_19264]
-
simbolică greu de zdruncinat, oferă totodată fundament pentru refuzul noii paradigme existențiale. Inadaptarea se constituie treptat în teza, deseori e cultivata, si un oarecare eroism pare să marcheze rezistență. Deși, din punct de vedere social, se va integra ca medic, personajul principal își dezvoltă psihologic o tot mai accentuată depărtare de nouă realitate, concomitent cu regresul într-un trecut aflat într-un continuu proces de mito-poetizare. Singură posibilitate de contact cu noua paradigmă, pare să rămînă doar cultură, în fapt tot
Literatura exilului si exilul literaturii by Alexandru Stefan () [Corola-journal/Journalistic/17948_a_19273]
-
Altfel stau lucrurile, însă, cu scriitura să. Românul are aspectul unui jurnal travestit, întrerupt din cînd în cînd de mici capitolase - "Vise", amestecuri de absurd liricizat și note suprarealiste cu o semantica deseori ilizibila, oferind un ermetism mai degrabă gratuit. Personajele, cu cîteva anemice excepții, există doar onomastic, completînd fără nuanță instrumentarul autobiograficului. O descriere monotona și parcă mereu aceeași domină un traseu psihologic ce-ar fi avut nevoie de cu totul altă împlinire textuala. Încercările de reflecție în notă eseistica
Literatura exilului si exilul literaturii by Alexandru Stefan () [Corola-journal/Journalistic/17948_a_19273]
-
reverența delicată și melancolica pe care o avem cu toții pentru lecturile ce ne-au marcat adolescență, Mircea Ștefănescu îl deleagă pe Fabrice, tînărul erou din românul lui Stendhal, La Chartreuse de Parme, să îi exprime o atare transformare existențiala. Despre personajul care plecase după Napoleon la Waterloo, Stendhal scrie la un moment dat o frază potrivită și pentru trăirile autorului nostru: "Cantitatea de sînge pe care a pierdut-o l-a scăpat de partea romantică a caracterului sau". Ceea ce a urmat
Plăcerea de a consemna by V. Lută () [Corola-journal/Journalistic/17947_a_19272]
-
cît și creația teatrală dramaturgul le îneacă în episoade fie romanțioase că în Ionel Teodoreanu, fie într-o minuțiozitate descriptiva exagerată. În general, însă, în cartea lui Mircea Ștefănescu e interesant de urmărit cum indivizi concreți s-au topit în personaje umplute apoi de actori. Sau cum apar neașteptate corespondențe și chiar - este și titlul unui capitol - "coincidențe" între viață și literatura.
Plăcerea de a consemna by V. Lută () [Corola-journal/Journalistic/17947_a_19272]
-
cimitir! Dricul cu cai, fanfara cu pîlniile alea mari, aurii, obrajii umflați și roșii că racul ai suflătorilor. Și pe urmă, lumea plîngînd, femei leșinate, țipete spre cer. Toți în negru. Iar mai pe urmă, cosciugul și mortul. El era personajul principal. Uneori ne plăcea, alteori nu. Ne îngăduiam să fim foarte pretențioși: aveam o adevarată cultură. Văzusem sute, mai mult, de morti în cosciug. Comentam ca niște specialiști. Eram de păreri deosebite, pînă la încăierare. Un mort bătrîn, cu gura
Cursul bancar by Maria Luiza Cristescu () [Corola-journal/Journalistic/17962_a_19287]
-
autenticități. Produsul este eminamente străin, importat, inimitabil, învelit în ambalajul sau original, marque deposée. Regalist înfocat odinioară, pe vremea Directoratului, june bogat, urînd vulgul porofan și tinîndu-l departe de el, scîrbit, cu palmele răschirate, leu al modei, întărîtînd opinia publică, personajul nostru se fandosea, mîncîndu-l pe "r". De obicei, purta redingote fistichii, vert-bouteille, cu nasturi mari, cu pulpane lungi, acoperindu-i pe jumătate pantalonii încrețiți. În picioare, purta pantofi subțiri, cu vîrful ascuțit, ciorapi galbeni, albaștri, liliachii. Gîtul i se înalță
Primul text publicat by Constantin Țoiu () [Corola-journal/Journalistic/17974_a_19299]
-
acoperea capul împodobit cu o perucă mov, iar în mînă albă, îndantelată, scînteind de giuvaiere, răsucea elegant un baston scump... (oh, c'est incoyable, c'est incoyable, mă paole d'honneu^). Cu timpul însă - modă, vai, e atît de efemera! - personajul s-a metamorfozat. Zorzoanele regalității demodîndu-se, el părăsi opoziția monarhista, bicornul, panglicile, fervoarea și trecînd prin școală lui Rastignac, deveni, odată cu rigiditatea cilindrului, cu linia sobra a redingotei, un cinic și un calculat. Treptat, apoi, opoziționist din fire, sătul și
Primul text publicat by Constantin Țoiu () [Corola-journal/Journalistic/17974_a_19299]
-
iar extravagant, desi altfel: "Epatons le bourgeois!" Iar cand burghezia se zaharisi, nemaiavînd inamic, isi aduse aminte de vulg, si, schimbîndu-și deviza, executînd un amețitor viraj istoric, se repezi din nou asupra lui, desi altfel: "Epatons le proletaire!" La noi, personajul, potrivind mereu politică cu modă, a devenit prin forță lucrurilor, socialist (însă utopic). L-am întîlnit, într-o zi, pe strada. Ce curios, seamănă cu strămoșul sau de la 1797. Aceiași zulufi căzuți peste urechi, pe frunte, aceiași pantofi ascuțiți, cu
Primul text publicat by Constantin Țoiu () [Corola-journal/Journalistic/17974_a_19299]
-
o zi, pe strada. Ce curios, seamănă cu strămoșul sau de la 1797. Aceiași zulufi căzuți peste urechi, pe frunte, aceiași pantofi ascuțiți, cu egrete, si gulerul, cravată, ciorapii, manșetele... Toate ajustate, reduse la proporțiile epocii. Oricare i-ar fi avatarurile, personajul a rămas același. Este unic, fenomenal, absolut în frivolitate, si frivol în absolut. Dar, iată-l venind. Ssst! Priviți-l! Calea publică se îngustează, se face mică, o cărăruie, un cursus honorum, cetățenii se dau în lături, uimiți, nu mai
Primul text publicat by Constantin Țoiu () [Corola-journal/Journalistic/17974_a_19299]
-
în frivolitate, si frivol în absolut. Dar, iată-l venind. Ssst! Priviți-l! Calea publică se îngustează, se face mică, o cărăruie, un cursus honorum, cetățenii se dau în lături, uimiți, nu mai au loc, se calcă pe picioare, iar personajul înaintează, iată-l cum pare să urce, grandios, din ce in ce mai grandios, mai are un metru pînă la bolta cerească, unul, doar, si o sparge cu capul, ordinea universală este turburata, astrele, intimidate, se opresc pe orbitele lor... și iată-l, acum
Primul text publicat by Constantin Țoiu () [Corola-journal/Journalistic/17974_a_19299]
-
lumea de cuvinte caragialiana suferă de "hipersintaxie", maladie a limbajului caracterizată prin exces, aglomerare, alunecări și combinări haotice, care antrenează dezordine și în planul semnificațiilor. A vorbi devine un înlocuitor satisfăcător pentru a face, iar astfel "revoluția", psihoza definitorie a personajului caragialian, "e treaptă ierarhic superioară berăriei, cafenelei" (p. 38). O astfel de abordare, bazată pe coordonate ce se regăsesc în majoritatea ipostazelor particulare ale lui homo caragialensis, se oferă că o alternativă la demersul uzual ce-și propune conturarea de
Caragialia non sunt turpia by Florentina Costache () [Corola-journal/Journalistic/17966_a_19291]
-
în majoritatea ipostazelor particulare ale lui homo caragialensis, se oferă că o alternativă la demersul uzual ce-și propune conturarea de "lumi literare", demers pur descriptiv și totodată reductiv, cîtă vreme nu poate acoperi nivelurile multiple ale textului. Dacă profilul personajului și al mediului sau se reliefează cu claritate numai prin apelul la proza scurtă este o întrebare la care Liviu Papadima revine în a treia secțiune, scrisă în 1995, în care schițează tendințele dominante în receptarea operei lui Caragiale. Un
Caragialia non sunt turpia by Florentina Costache () [Corola-journal/Journalistic/17966_a_19291]
-
a formelor literare, ignorîndu-se pe cît posibil contextualizarea de multe ori deformatoare. Printre ipostazele scriitorului în receptarea critică trecute în revistă în ultimul studiu se numără și cea postdecembrista, cînd Caragiale a redevenit contemporan și s-au putut întîlni "situații, personaje, replici, instituții, mentalități sărind de-a valma afară din pagina și bulucindu-se în cotidian" (p. 185). Însă popularitatea obținută nu a condus la reconsiderări din punct de vedere literar, ci l-a transformat pe Caragiale în ^autoritate folclorica^: "Ne
Caragialia non sunt turpia by Florentina Costache () [Corola-journal/Journalistic/17966_a_19291]
-
și ascunsă în ciudățeniile ei, este cel ce garantează ontologic viabilitatea universului pe care îl descoperă, de fapt instituie, povestindu-l. Eroul lui Mariaș se întreabă, de la începutul românului, daca nu cumva există o coincidență semnificativă între moartea acestor două personaje (din trei care sînt importante pentru el pe durata șederii la Oxford) și propria lui plecare. Dacă m-aș mai fi aflat în viața lor și la Oxford (dacă m-aș mai fi aflat în viața lor de zi cu
Moartea la Oxford by Andreea Deciu () [Corola-journal/Journalistic/17957_a_19282]
-
în viața lor și la Oxford (dacă m-aș mai fi aflat în viața lor de zi cu zi)", își spune cu recunoscută vanitate acest protagonist, "poate că ar mai fi trăit încă". Vanitatea lui este vanitatea auctoriala, evident: existența personajelor a caror cronică o vom cîți în continuare este proiectul acestei veghi auctoriale, a acestei prezente supraveghetoare în viața lor cotidiană. Încă un motiv pentru care un român scris sub asemenea premise nu ar putea fi parodie: între narator și
Moartea la Oxford by Andreea Deciu () [Corola-journal/Journalistic/17957_a_19282]
-
a caror cronică o vom cîți în continuare este proiectul acestei veghi auctoriale, a acestei prezente supraveghetoare în viața lor cotidiană. Încă un motiv pentru care un român scris sub asemenea premise nu ar putea fi parodie: între narator și personaje se țese urzeala unei afecțiuni constitutive care nu poate lăsa loc pentru ironii destabilizatoare. Cine sînt cele trei personaje importante, dintre care două mor odată cu plecarea povestitorului? Doi bătrîni dons ai Oxfordului, Cromer-Blake și Tom Rylands, care vor juca fiecare
Moartea la Oxford by Andreea Deciu () [Corola-journal/Journalistic/17957_a_19282]
-
lor cotidiană. Încă un motiv pentru care un român scris sub asemenea premise nu ar putea fi parodie: între narator și personaje se țese urzeala unei afecțiuni constitutive care nu poate lăsa loc pentru ironii destabilizatoare. Cine sînt cele trei personaje importante, dintre care două mor odată cu plecarea povestitorului? Doi bătrîni dons ai Oxfordului, Cromer-Blake și Tom Rylands, care vor juca fiecare, deși de la distanță, un rol important în experiența oxfordiana a naratorului. Mai greu mi se pare însă să răspund
Moartea la Oxford by Andreea Deciu () [Corola-journal/Journalistic/17957_a_19282]
-
oxfordiana a naratorului. Mai greu mi se pare însă să răspund la cealaltă întrebare, cea implicită: cine este supraviețuitorul? Nici nu știu sigur dacă există un răspuns ferm, căci el ar presupune să stabilim cu certitudine care sînt cele trei personaje importante, și într-un fel chiar care este cel mai important dintre toate, cel suficient de autodeterminat încît să nu necesite prezenta însuflețitoare a povestitorului. În măsura în care cartea nu oferă un raspuns cert, ambiguitatea e esențială: căci acest al treilea nenumit
Moartea la Oxford by Andreea Deciu () [Corola-journal/Journalistic/17957_a_19282]
-
autodeterminat încît să nu necesite prezenta însuflețitoare a povestitorului. În măsura în care cartea nu oferă un raspuns cert, ambiguitatea e esențială: căci acest al treilea nenumit este, cred eu, însăși vocea narativa, așa cum s-a modificat ea în întîlnirile cu toate celelalte personaje. De fapt, de la începutul românului cel ce scrie avertizează că folosirea persoanei întîi e o simplă convenție: "Dacă mie însumi îmi spun eu, sau dacă folosesc un nume care m-a însoțit de cînd m-am născut și cu care
Moartea la Oxford by Andreea Deciu () [Corola-journal/Journalistic/17957_a_19282]
-
după consumarea unor evenimente. Ci e o discontinuitate esențială, o ruptură identitara pe care Oxfordul o scoate în relief, așa cum anumite substanțe chimice descoperă, prin reacțiile pe care le dau, natura substanțelor cu care vin în contact. Acestei fragilități identitare - personajul lui Mariaș este cumva volatil, spațiul și timpul îl alterează sau îl redimensionează - este contrapotentată de însuși spiritul Oxfordului, tern dar și etern, de o statornicie exasperanta și în același timp reconfortanta. Simbolul desăvîrșit al acestei lumi este bătrînul portar
Moartea la Oxford by Andreea Deciu () [Corola-journal/Journalistic/17957_a_19282]
-
nu își poate imagina universitatea, în final amîndoi mor, unul dintre ei după o lungă și epuizanta maladie. Moartea lor nu e subita, treptată, gradualitatea fiind exprimată cu o pregnanta tulburătoare, prin felul în care se retrag din viețile celorlalte personaje, dispărînd pe furiș din ficțiune. Ceea ce îl nedumerește cel mai puternic pe Cromer-Blake, de pildă, în legătură cu propria să moarte, este tocmai faptul că ea presupune o sustragere a lui din viețile celorlalți. Cumva, personajul nu își poate închipui cum ar
Moartea la Oxford by Andreea Deciu () [Corola-journal/Journalistic/17957_a_19282]
-
care se retrag din viețile celorlalte personaje, dispărînd pe furiș din ficțiune. Ceea ce îl nedumerește cel mai puternic pe Cromer-Blake, de pildă, în legătură cu propria să moarte, este tocmai faptul că ea presupune o sustragere a lui din viețile celorlalți. Cumva, personajul nu își poate închipui cum ar arăta viața unui coleg de-al său în clipa în care el nu va mai fi prezent, dispus deci să o observe, să o constate. Aceeași vanitate că și în cazul naratorului, care la
Moartea la Oxford by Andreea Deciu () [Corola-journal/Journalistic/17957_a_19282]
-
suprapus în chip semnificativ cu plecarea lui. Dar e tot o vanitate tragică și conștientă de sine, trecătoare deci, mai curînd un reflex al frustrării de a pleca, al obligației de a-ți recunoaște propria evanescenta. Moartea le îngrozește pe personajele lui Mariaș: cei rămași în viață se bucură pe față, chiar dacă îngrijorați că le va veni rîndul. Singură consolare nu poate veni decît din acceptarea (invitarea) unei precarități identitare imanente, pe care moartea nu face decît să o confirme. Tragic
Moartea la Oxford by Andreea Deciu () [Corola-journal/Journalistic/17957_a_19282]
-
acest Străin va sfîrși însă prin a fi asimilat locului, si ca odata cu asimilarea el își pierde privilegiul de a fi o privire venită de undeva din afară, deci echivalentul unui Sine autodeterminat. Sînt foarte multe amănunte narative și personaje interesante pe care nu am avut răgazul de a le invocă sau include explicit în scenariul meu de lectură. Românul Oxfordului crește însă dintr-o poveste complicată, și tocmai de aceea pasionanta. Nu vreau să îi descurajez pe cei ce
Moartea la Oxford by Andreea Deciu () [Corola-journal/Journalistic/17957_a_19282]