KorAP: Find »[drukola/base=plâns & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...176 177 178 ...220 >

5,484 matches

Corola-publishinghouse/Imaginative/2020_a_3345

drumul satului, timpul dintr-o dată nu mai vrea să curgă Încet și intră În rotire nebună ca hora aceea din duminica de Sânziene, și Onica, și acum femeie frumoasă, se Întoarce din lumea aflată dincolo de frunzele-n plutire, trezită de plânsul copilului: „De ce plângi, Văsălica mamei?”și copilul plânge și mai tare și se duce și se prinde de stâlpul șurii și plânge și acolo un ceas Încheiat, Întoarce privirea spre mumă-sa și-i spune: „Mi-or zâs pe uliță

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2020_a_3345]
și când vrei să-i dai o lingură de colivă intră În pământ pur și simplu, se evaporă În cimitirul pustiu, dispare ca o nălucă, prietenul adevărat al tatălui tău. Rămâne singură pe lume o femeie la fel de chinuită, mama ta, plânsul Îi taie sec obrajii cu lama lui de sare... ... și personalul se smulge ca un glonț din țeava tunelului de la Paloș Ardeal, lumina albastră din compartiment se amestecă cu albastrul negru, Înecăcios, al zorilor, și ajunge undeva, Într-o gară

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2020_a_3345]
asta? De ce ai făcut asta, femeie?” și o apucă, dar era moartă, era Înecată, o ridică la piept și dintre sâni Îi țâșni o pasăre care sfredeli cerul verii ca un tunet. Bărbatul Întâi scrâșni, spărgându-și măselele, izbucni În plâns, apoi Începu să cânte ușor, Îndelung, ca atunci, În plutirea aceea peste lanul de lucernă, parcă dintr-o altă viață, ținându-se de mână cu fata notarului, neștiind că, de undeva, de departe, ochii Anei primeau ca un cuțit, direct

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2020_a_3345]
Corola-publishinghouse/Imaginative/2001_a_3326

port. La un moment dat, s-au așezat pe o bancă, amândoi uitându-se În gol Înspre ceața dimineții. Când li s-au intersectat privirile, au știut că se terminase. Au sărit unul În brațele celuilalt și au plâns. În ciuda plânsului și a Îmbrățișărilor, lui Ruby Îi era cât se poate de clar că ceva trebuia să le fi lipsit de la Început. Altfel, sigur ar fi găsit o cale ca să facă chestia asta să funcționeze. Dacă l-ar fi iubit pe

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2001_a_3326]
Pot să-ți recomand pe cineva, dacă vrei. Chanel Îi mulțumi și-i spuse că deja se ducea la un psiholog. Părea atât de măgulită de bunătatea lui Încât lui Ruby i se părea că e pe cale să izbucnească În plâns, dar Chanel fiind Chanel nu se dădea bătută așa ușor. Oricum, spuse ea reușind să zâmbească strâmb, Craig și cu mine ne-am hotărât să Încercăm să fim asistenți maternali. Să vedem cum merge și apoi poate o să Încercăm să

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2001_a_3326]
la capăt. Nici eu, spuse Chanel. —Cum adică? Îi explică că după ce plecase de la magazin se Întâlnise cu Hannah din Întâmplare pe stradă. Hannah și Alfie veneau Înspre petrecerea de deschidere. Au ieșit la o cafea și Hannah izbucnise În plâns, spunându-i că era epuizată de oboseală și că nu mai putea face față să aibă grijă și de Alfie. O implorase pe Chanel să-l țină o săptămână sau ceva la ea. Ia uită-te la el, cum stă

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2001_a_3326]
Corola-publishinghouse/Imaginative/2069_a_3394

Da, vag. — Ți se părea sincer? — Există oameni care se vâră în înmormântările altora, nenorociți care nu au nimic mai bun de făcut. — Nu cred că era unul din aceia, știa porecla tatei, și plângea. — Toți au multe motive de plâns, înmormântările sunt doar o bună ocazie. — Tu pentru ce plângeai? — Pentru tatăl tău. — Abia îl cunoșteai. — Plângeam pentru tine. — Dar eu nu eram trist. — Tocmai de aceea. Își trase picioarele de sub mâinile mele și începu să râdă. — Mă duc să

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2069_a_3394]
Să dansăm. Peste câțiva ani burta ta va fi sub mâinile mele o halcă de carne izolată între bucăți de pânză și de pe perna cu ștampila albastră a spitalului îmi vei spune: „Păcat, în sfârșit, slăbisem...“ și vei izbucni în plâns. Dar acum râzi, și dansează, și distrează-te! Dansez și eu, Angela, în samba amintirilor. Și eu neștiutor, ca toți ceilalți. Ca mama ta. Își scosese pantofii și dansa ținându-i în mână. Tălpile i se arcuiau, degele îndrăcite apăsau

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2069_a_3394]
ar rupe-o în bucăți. Urletul încetează bruc și se aude din nou vocea ei înăbușită, falsă. — Ești în spital? — Da. — Ce-au spus? Ce spun? — Au încredere, da... Dar tu? Tu ce spui? — Eu spun că... Un hohot de plâns îmi urcă în gât, dar nu vreau să plâng. Să sperăm, Elsa, să sperăm. Mă aplec afară pe fereastră... De ce nu cad? De ce nu cad acolo jos, unde se plimbă doi bolnavi cu paltoanele peste pijama? — Când pleci? — Peste zece

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2069_a_3394]
îmbrățișat. — Nu mă lua în serios, când îți spun să mă lași. Ține-mă, te rog, ține-mă. Vino când vrei, o dată pe lună, o dată pe an, dar ține-mă... Sigur că te țin. Eu te iubesc, Buruiană. Izbucni în plâns, o erupție, o lavă de lacrimi care mă ardea. — De ce? Se desprinsese din îmbrățișarea mea. Cu fața și ochii înroșiți se uita într-ai mei lovindu-mi brațul cu pumnii: Mă culc cu bărbații de când aveam doisprezece ani și nimeni

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2069_a_3394]
nou. — Te-am așteptat. — Scuză-mă. Te-am așteptat mult. De ce nu mi-ai telefonat? Nu răspund, n-aș ști ce să-i răspund. Și-a dus o mână la față, iar fața îi este acum roșie, ochii gri de plâns. În fundul sălii se află un acvariu. De departe, peștii par confeti. — Te-ai răzgândit, nu-i așa? N-am chef să vorbesc, nu în dimineața asta, nu la ora asta. — Nu-i așa cum crezi tu... — Dar cum este? Spune-mi

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2069_a_3394]
par confeti. — Te-ai răzgândit, nu-i așa? N-am chef să vorbesc, nu în dimineața asta, nu la ora asta. — Nu-i așa cum crezi tu... — Dar cum este? Spune-mi, cum este? Există o sfidare în ochii ei, în plânsul acela care nu vrea să izbucnească. Își ține buzele strânse și își trage insistent mânecile jachetuței în jos. Mă deranjează mâinile ei nervoase și expresia chipului care nu-mi lasă nici o portiță de ieșire. Ar trebui să-i spun de

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2069_a_3394]
dintr-o dată își ia avânt și se lovește cu capul de perete, atât de tare încât acesta se zguduie. Mă ridic și mă duc lângă ea. — Ce faci? Râde și mă alungă, râsul acela mă sperie mai mult decât orice plâns. — Uneori am nevoie de câte o lovitură. Ieșim din nou afară, ne mișcăm încet. — Te doare capul? Este distrată, se uită la lumea care îi iese în față. — Te conduc la taxi. Dar urcă în primul autobuz care trece. Întorc

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2069_a_3394]
sucit, salutai, treceai la o altă centură. — Ești mulțumită? te întrebam în mașină. Nu erai mulțumită, erai extenuată. — Când cazi pe tatami, nu doare, nu-i așa? Nu era adevărat, pe tine te durea. Mă priveai roșie la față, cu plânsul în gât și mă întrebai din ochi: de ce? Chiar, de ce? Suntem în timp de pace, de ce războiul acela inutil? Să te fortifici, să înveți disciplina. Nu te-am fortificat, ți-am făcut rău, ți-am luat din forță. Ți-am

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2069_a_3394]
strâmtă. Plânge pentru că e singurul lucru pe care a vrut să-l facă de când am intrat în camera aceea de hotel. Sexul meu chircit se retrage repede ca un șoarece care traversează noaptea strada. Rămân în tăcere lângă ea, până când plânsul devine mai puțin sfâșietor, mai blând. Plafoniera din tavan, un oval de sticlă albă, un ochi orb, ne privește fără să ne aibă grija. — Nu reușești să nu te gândești, nu-i așa? O rafală de vânt deschide fereastra și

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2069_a_3394]
tăbliță cu inscripția: privat. Femeia ieși însoțită de un băiat cu privirea năucă. — Spitalul! am strigat. Unde este spitalul? Între timp, scuturam capul Italiei pentru a le arăta motivul îngrijorării, al nebuniei mele. Strigam și aveam ochii încărcați de un plâns furios, de un refuz atât de mare, încât cei doi, poate mamă și fiu, se lipiseră de zid în timp ce încercau să-mi explice drumul. Am alergat spre mașină, am așezat-o pe Italia înăuntru. Femeia mă urmase în papuci și

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2069_a_3394]
Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225

sângeroasă a bărbatului ei. „Toate astea sunt foarte urâte, fiule - îi spunea ea -, să nu te faci medic. Cel mai bine e să nu știi cum sunt lucrurile pe dinăuntru.“ Când Augusto își luă bacalaureatul, îl îmbrățișă și, izbucnind în plâns, exclamă: „De-ar fi trăit tatăl tău!...“ Îl puse apoi să îngenuncheze, fapt de care el, ditamai băiețoiul, se simțea rușinat, și-l ținu așa, în tăcere, cu ochii la scrumiera răposatului. Și veniră apoi studenția, prieteniile din facultate și

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
Ei bine, dacă așa stau lucrurile, dacă sunt două, să rămână el cu a lui, și eu voi rămâne cu a mea. Când mă va vizita tristețea, mai ales noaptea; când voi simți, fără să știu de ce, că mă podidește plânsul, o, ce dulce va fi pesemne să-mi acopăr fața, gura, ochii, cu părul acela de aur și să respir aerul filtrat și înmiresmat de el! Dar...“ Se simți brusc ținut în loc. Fata cu panerul se oprise să stea de

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
fi trăit, Rosario, da, ca și cum n-aș fi trăit... Eram prost, prost... Dar ce-i cu tine, fetițo, ce-i cu tine? Rosario, care fusese nevoită să se așeze pe un scaun, își ascunse fața în mâini și izbucni în plâns. Augusto se ridică, închise ușa, se întoarse la tinerică și, punându-i o mână pe umăr, îi spuse cu glasul cel mai umed și mai cald, foarte încet: — Dar ce-i cu tine, fetițo, ce-i asta? — Ce să fie

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
amintirii, iar dezamăgirea, amintirea dau naștere la rându-le iluziei, speranței. Știința este realitate, e prezent, iubite Augusto, și eu nu mai pot trăi acum din nimic prezent. De când bietul meu Apolodoro, victima mea - și, vorbind, vocea îi tremura de plâns -, a murit, adică s-a omorât, nu mai există prezent posibil, nu mai există știință sau realitate valabilă pentru mine; nu pot trăi decât rememorându-mi-l sau așteptându-l. Și m-am pripășit atunci în sălașul tuturor iluziilor și-

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
iar noi... Noi... ce? — Păi noi... — Destul! Și Eugenia ieși cu ochii vâlvătaie și zicându-și: „Ce brute, ce brute! N-aș fi crezut-o niciodată... Ce brute!“ Și ajungând acasă, se încuie la ea în cameră și izbucni în plâns. Și trebui să se culce, doborâtă de febră. Mauricio rămase câteva clipe ca buimăcit; își reveni însă curând, își aprinse o țigaretă, ieși la plimbare și-i făcu un compliment primei tinere distinse care trecu pe lângă el. Și-n seara

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
care nu se spun... — E-adevărat. Și ia spune, vă iubiți? — Dar, pentru Dumnezeu, don Augusto...! — Uite, dacă ai să plângi, te las. Fata își sprijini capul de pieptul lui Augusto, ca să și-l ascundă în el, și izbucni în plâns, încercând să-și înăbușe suspinele. „Fetița asta o să leșine“, gândi el în timp ce-o mângâia pe păr. — Linștește-te! Liniștește-te! — Și femeia aia...? - întrebă Rosarito fără să-și ridice capul și înghițindu-și suspinele. Ah, deci îți amintești? Păi

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
întâmplat cu logodnicul, dar nu vrea să i se mai pomenească de el, e furioasă pe el, și ieri, când s-a întors acasă, s-a închis la ea în cameră și-a refuzat să cineze. Avea ochii roșii de plâns, lacrimi din acelea arzătoare, știți? Lacrimi de furie... — Ah, există mai multe feluri de lacrimi? — Firește; sunt lacrimi care împrospătează și ușurează, și lacrimi care mai mult ard și sufocă. Plânsese și n-a vrut să mănânce. Și mi-a

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
lua și ea peste picior. Și-și amintea de mama sa. Se trânti pe pat, își înfipse dinții în pernă, nu izbutea să-și spună nimic concret, monologul îi amuți, simți cum sufletul parcă i se înmuia și izbucni în plâns. Și plânse, plânse, plânse. Și gândirea i se dizolva în plânsul acela tăcut. XXX Víctor îl găsi pe Augusto prăbușit în colțul unei sofale și privind mai jos de podea. — Ce-i cu tine? - îl întrebă el, punându-i o

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
Se trânti pe pat, își înfipse dinții în pernă, nu izbutea să-și spună nimic concret, monologul îi amuți, simți cum sufletul parcă i se înmuia și izbucni în plâns. Și plânse, plânse, plânse. Și gândirea i se dizolva în plânsul acela tăcut. XXX Víctor îl găsi pe Augusto prăbușit în colțul unei sofale și privind mai jos de podea. — Ce-i cu tine? - îl întrebă el, punându-i o mână pe umăr. Mă mai întrebi ce-i cu mine? Nu

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]