4,553 matches
-
Dar esența divergenței dintre Maiorescu și Iorga consta într-un conflict între două personalități. În ultimii treizeci de ani, Maiorescu fusese personalitatea dominantă din Universitatea de la București, bucurîndu-se de respectul unanim al masei de studenți, chiar dacă majoritatea lor se considerau socialiști. Maiorescu era un fel de arbiter elegantiarum. Este dificil să ne imaginăm un contrast mai izbitor decît cel existent între Iorga și Maiorescu. Maiorescu era rece și ponderat, în timp ce Iorga era extrem de pătimaș și exagerat. Maiorescu își susținea punctele de
by NICHOLAS M. NAGYTALAVERA [Corola-publishinghouse/Science/1017_a_2525]
-
țăranii sînt atît de disperați încît sînt gata să-l urmeze pe orice nebun". A explicat însă că Partidul Socialist va însemna ceva (în România) numai dacă îi punea pe țărani pe același plan cu muncitorii. I-a avertizat pe socialiști că trebuie să fie precauți în privința propagandei, întrucît "printr-o propagandă neglijentă, atît țărănimea cît și Partidul Socialist se pot afla în primejdie". El propunea o educare civică și politică treptată a țărănimii, singura cale de evitare a unei explozii
by NICHOLAS M. NAGYTALAVERA [Corola-publishinghouse/Science/1017_a_2525]
-
Cuza era și el junimist. Deși exclus din partid din cauza excesivului său antisemitism, a continuat să facă parte din cercurile intelectuale ale Iașului. Iorga și Cuza au pornit la luptă umăr la umăr. Amîndoi erau intelectuali formați la Iași, foști socialiști, atei și avînd legături strînse cu societatea "Junimea". Moto-ul lui Cuza era: "Naționalismul este forța creatoare a culturii, iar cultura este forța creatoare a naționalismului". Cuza era apropiat de Iorga, scriind articole pentru "Neamul românesc" și ajutîndu-l să formeze
by NICHOLAS M. NAGYTALAVERA [Corola-publishinghouse/Science/1017_a_2525]
-
colaboreze la "Epoca", un ziar conservator. Articolele scrise de Iorga pentru "Epoca" au fost adunate în volumul Cuvinte adevărate 145. Filipescu voia să aducă sînge nou în Partidul Conservator, așa cum se înnoiseră liberalii în 1898 cu un influx serios de socialiști. Iorga ocupa un loc aparte în planul lui Filipescu. Iorga avea unele idei conservatoare, dar era în esență naționalist; păstra totuși legături strînse cu conservatorii, iar în februarie 1906 s-a adresat Congresului Partidului Conservator ținut la București. Le-a
by NICHOLAS M. NAGYTALAVERA [Corola-publishinghouse/Science/1017_a_2525]
-
îmbunătățirea condițiilor de trai ale țărănimii l-au transformat într-un adversar al conservatorilor. Iorga îi ura pe liberali și nu credea în lupta de clasă. El aducea argumentul că lupta de clasă distruge unitatea națională, respingîndu-i deci atît pe socialiști cît și pe populiști. Respingerea egalitarismului lor și propriul lui antisemitism (la vremea aceea) l-au transformat pe Iorga într-un adversar al socialiștilor, care, credea el, nu ofereau nici o soluție țăranilor români. Pentru el, numai naționalismul oferea o soluție
by NICHOLAS M. NAGYTALAVERA [Corola-publishinghouse/Science/1017_a_2525]
-
de clasă. El aducea argumentul că lupta de clasă distruge unitatea națională, respingîndu-i deci atît pe socialiști cît și pe populiști. Respingerea egalitarismului lor și propriul lui antisemitism (la vremea aceea) l-au transformat pe Iorga într-un adversar al socialiștilor, care, credea el, nu ofereau nici o soluție țăranilor români. Pentru el, numai naționalismul oferea o soluție atotcuprinzătoare a problemelor societății românești. Iorga se considera în primul rînd naționalist, în al doilea rînd democrat, iar în al treilea un apărător al
by NICHOLAS M. NAGYTALAVERA [Corola-publishinghouse/Science/1017_a_2525]
-
ajuns niciodată la el. Așa cum scria Gore, "cenzura n-a murit aici"208. Intelectualii basarabeni l-au anunțat pe Iorga că descoperiseră în organizația lor un informator al poliției pe care îl excluseseră imediat 209. În 1912, Rakovski se adresa socialiștilor, accentuînd că: "Rușii nu au nici un drept să rămînă în Moldova de Răsărit"210. Tot în 1912, Rusia a ordonat organizarea de festivități în Basarabia cu ocazia celei de a o suta aniversări a anexării ei; "Basarabia", comenta Iorga, "sărbătorește
by NICHOLAS M. NAGYTALAVERA [Corola-publishinghouse/Science/1017_a_2525]
-
germani și de bulgari. Numai astfel ne puteți acorda un ajutor de nădejde și să contribuiți la cauza comună a eliberării. Simbolul nostru public, purtătorul nostru de cuvînt nu sînt cei cîțiva agenți germani care le-au dat o șansă socialiștilor (adică eliberîndu-l pe Rakovski), ci iubitul nostru rege care a început reforma dîndu-le pămînt țăranilor!" "Cel care i se opune se pune în calea realizării reformelor foarte democratice pe care intenționează El să le înfăptuiască, pe care le dorește mai
by NICHOLAS M. NAGYTALAVERA [Corola-publishinghouse/Science/1017_a_2525]
-
un ministru să se comporte ca un demagog, dar este mult mai periculos dacă un demagog devine ministru". Dr. Lupu era destul de inconsecvent, schimbîndu-și radical poziția în momentele decisive. Profesorul Cuza, apelînd la unul din aforismele lui îl numea "un socialist sui generis"26. În mijlocul nesfîrșitelor greve, răzvrătiri și tulburări, doctorului Lupu îi plăcea să prezideze negocierile cu greviștii. Regele era tot mai îngrijorat și i-a cerut lui Iorga "să-l oprească pe Lupu". Siguranța a intrat firește în dispută
by NICHOLAS M. NAGYTALAVERA [Corola-publishinghouse/Science/1017_a_2525]
-
de clasă, așa că oricine era de acord cu programul lui putea intra în Partidul Naționalist Democrat; drept urmare, nu era nevoie ca Iorga să fondeze un partid nou. A fost greșeala lui Mihalache că Partidul său Țărănesc și muncitorii (sub conducerea socialiștilor) nu au putut face front comun. Brătianu continua să exagereze și să tragă foloase de pe urma exceselor de stînga. Bucureștiul era plin de zvonuri. Bucureștiul era un oraș în care circulau zvonuri de toate culorile, dar foarte iresponsabile care făceau problematică
by NICHOLAS M. NAGYTALAVERA [Corola-publishinghouse/Science/1017_a_2525]
-
lui Iorga se rezuma la sămănătorism. El numea fondarea Internaționalei a III-a drept un "experiment inutil"67. Prosperitatea socialistă din anii postbelici se spulberase între timp; aceasta nu mai era în veci în stare să mobilizeze masele de români; socialiștii democrați din țările Lumii a Treia (mai ales din țările balcanice) nu avuseseră niciodată o șansă reală. Problemele erau prea urgente ca să poată fi rezolvate de socialismul democrat; mulți credeau că era nevoie de un marxism mai radical care să
by NICHOLAS M. NAGYTALAVERA [Corola-publishinghouse/Science/1017_a_2525]
-
în deceniul următor. Se știe cît de mult conta pentru el frăția latină. Nu există în scrierile lui Iorga nici o menționare a mediului din care provenea Mussolini. Nu a menționat niciodată faptul că acesta fusese marxist și că era un socialist foarte radical. După evenimentele din Italia, Iorga a fost informat asupra "anarhiei" în plină desfășurare de acolo. Și corespondența lui demonstrează că era la curent cu brutalele metode fasciste 178. Care nu-i erau pe plac. Cu toate acestea, atunci
by NICHOLAS M. NAGYTALAVERA [Corola-publishinghouse/Science/1017_a_2525]
-
Reconcilierea oferită de Iorga era bazată pe Sistemul de la Versailles. În acest context, exista o unitate fără nici o fisură între istoricii Noii școli și Iorga. Ungaria se putea opune Sistemului de la Versailles prin unitatea dintre simpatizanții naziști, conservatori, liberali și socialiști (ba chiar și comuniști). Dar acest lucru nu se aplica și României. Comuniștii români erau obligați să adopte o poziție antiromânească absurdă. În punctul culminant al dezbaterii, într-o atmosferă tensionată, a avut loc la Zürich, în vara lui 1938
by NICHOLAS M. NAGYTALAVERA [Corola-publishinghouse/Science/1017_a_2525]
-
românește". "Orice tînăr cinstit înțelege că se poate ajunge la o soluție constructivă numai dacă toate națiunile își vor purifica cu fermitate propriile sanctuare naturale". "Neamul românesc", 20 august 1906. Doi ani mai tîrziu, Iorga comenta participarea românească la întrunirea socialiștilor unguri: Timpul a trecut de mult peste idealurile economice metafizice și abstracte ale lui Karl Marx". El explica însă clar că nu li se poate interzice muncitorilor de a avea propriile lor organizații sindicale, deoarece în societățile capitaliste există nedreptăți
by NICHOLAS M. NAGYTALAVERA [Corola-publishinghouse/Science/1017_a_2525]
-
rasiste ale acestuia. Afirmația lui Chamberlain că "tot ceea ce este bun în omenire trebuie să fie de origine germană" era după părerea lui extrem de nocivă 204 O viață de om așa cum a fost, vol. II, p. 175 205 Pentru Iorga, socialiștii din Ungaria nu erau mult mai buni decît naționaliștii. El îl considera pe dr. Oszkár Jászi un "corb alb". "Neamul românesc", 10 octombrie 1913 206 "Neamul românesc", 19 octombrie 1906 207 Oameni care au fost, vol. II, p. 176 208
by NICHOLAS M. NAGYTALAVERA [Corola-publishinghouse/Science/1017_a_2525]
-
nu și-au recăpătat niciodată integral drepturile civile. Contrar unui longeviv mit postbelic, populația flamandă nu a fost pedepsită cu predilecție, deși este adevărat că, prin represiunea eficientă a suporterilor Noii Ordini (În majoritate flamanzi), elitele din Belgia antebelică - catolici, socialiști, liberali - au recăpătat controlul asupra Flandrei și Valoniei. Contrastul dintre Norvegia, Belgia, Olanda și Danemarca, ale căror guverne legitime au ales calea exilului, și Franța, unde regimul de la Vichy era guvernul legitim, este sugestiv. În Danemarca nu a existat, practic
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
tradiționale capabile să funcționeze normal În acei ani erau cele vădit antifasciste - sau, În cazul Estului ocupat de sovietici, cele cărora noile autorități găseau de cuviință să le atribuie acest titlu de glorie, cel puțin pe moment. și anume comuniștii, socialiștii și o mână de grupuri liberale sau radicale. Alături de creștin-democrații recent impuși pe scena politică, aceștia au format partidele de guvernământ În primii ani după război, cu ajutorul oamenilor și tacticilor din era Frontului Popular. Partidele tradiționale de stânga câștigaseră enorm
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Înțelegere la dreapta radicală, În sânul unor partide autoritare mult mai deschise la propunerile lor. Nemulțumiți fiindcă partidul lor nu oferea un răspuns adecvat la Marea Criză, Oswald Mosley și alți laburiști britanici au luat calea fascismului. Cum tovarășii săi socialiști nu se lăsau convinși de viabilitatea unui „Plan”, belgianul Henri de Man s-a lansat În soluții mai autoritare. În Franța, tineri promițători s-au desprins de Partidul Socialist și au format noi mișcări, dezamăgiți de neputința partidului În fața crizei
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
bine plănuite și bine construite”. Exista așadar o Încredere fără margini În capacitatea (și nu doar datoria) guvernului de a rezolva probleme structurale mobilizând și dirijând oamenii și resursele În slujba binelui colectiv. Evident, această viziune le surâdea mai ales socialiștilor, dar convingerea că o economie planificată echivala cu o societate mai prosperă, mai justă și mai echilibrată a fost Îmbrățișată de un spectru politic foarte larg, inclusiv de partidele creștin-democrate aflate În ascensiune În tot vestul Europei. Istoricul englez A
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
bine. În Scandinavia, social-democrații au Învins detașat toate celelalte partide, obținând Între 38% și 41% În alegerile ținute Între 1945 și 1948 În Danemarca, Norvegia și Suedia. și totuși, cu excepția Marii Britanii și a țărilor nordice, „vechea stângă” a comuniștilor și socialiștilor n-a reușit niciodată să guverneze singură. În vestul Europei, balanța politică era controlată și adesea dominată de o nouă creatură politică: partidele creștin-democrate. Partidele catolice erau ceva obișnuit În Europa continentală, prosperând În special În Belgia și Olanda. Germania
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
1945, acest lucru era important: opțiunile catolicilor erau Încă strict conservatoare, În special pe probleme sociale și În regiuni dominate de credincioși practicanți. Alegătorii catolici din Italia, Franța, Belgia, Olanda și cei din sudul și vestul Germaniei votau arareori cu socialiștii și aproape niciodată cu comuniștii. Dar - și aceasta era o ciudățenie a epocii postbelice - În multe țări, catolicii conservatori nu puteau vota decât cu creștin-democrații, În pofida tendințelor reformiste ale acestora, și asta pentru că partidele obișnuite de aripă dreaptă erau fie
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
politic și etic, treizeci de ani de tulburări; astfel de traiectorii rarisime le amplificau credibilitatea politică. În al doilea rând, ei proveneau dintr-o generație remarcabilă de reformatori sociali care au atins maturitatea politică Între 1880 și 1910 - fie ei socialiști (Blum, Attlee), liberali (Beveridge sau viitorul președinte italian Luigi Einaudi, născut În 1874) sau catolici progresiști (De Gasperi, Adenauer). Instinctele și interesele lor se potriveau foarte bine cu starea de spirit postbelică. În al treilea rând - și poate cel mai
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
primăvara anului 1947 partidele lor comuniste Încă propovăduiau calea modernă, democratică, adoptată În 1944. În Franța, Maurice Thorez Încă Îi mai Împingea pe mineri să „producă”. Ambasadorul britanic În Italia vorbea despre influența moderatoare a lui Togliatti asupra aliaților săi socialiști, mai „Înfierbântați”. Stalin avea și el motive Întemeiate să nu-și Încurajeze suporterii din centrul și vestul Europei la exploatarea mâniei populare. Însă spectrul războiului civil și al revoluției rămânea prezent. Constatând În Belgia serioase tensiuni politice și comunitare, Aliații
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Precaut ca de obicei și În relații Încă bune cu puterile occidentale, Stalin a adoptat inițial o tactică bine cunoscută din anii Frontului Popular și ai războiului civil spaniol: a favorizat formarea guvernelor „de uniune națională” (coaliții formate din comuniști, socialiști și alte partide „antifasciste”), care urmau să-i excludă și să-i persecute pe susținătorii vechiului regim, dar Într-o manieră precaută și „democratică”, mai degrabă reformistă decât revoluționară. Înainte de sfârșitul războiului sau imediat după aceea, fiecare țară din Europa de Est
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
-i acuzi pe social-democrații din Europa Centrală și de Est de fascism sau colaboraționism: ei fuseseră În general, ca și comuniștii, victime ale represiunii. În măsura În care se poate vorbi despre un proletariat industrial În Europa de Est, predominant agrară, el Îi sprijinea pe socialiști, nu pe comuniști. Neputând să-i Învingă pe socialiști, comuniștii au hotărât să li se alăture. Mai exact, să-i facă pe socialiști să li se alăture lor. Era o strategie comunistă clasică. Între 1918 și 1921, tactica lui Lenin
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]