4,649 matches
-
s-a numit multă vreme lectură activă, ci a unei lecturi aglutinante. Abia după îngurgitare, vine efortul. Lectorul își dă măsura la relectură. Dar până acolo el se inițiază în post-timp. Sentimentul de post-timp apare când lectura remarcă absența încheierii intrigii. Eroul trăiește într-un post-trecut, post-prezent, post-viitor, nelegate între ele. Poate urma orice, oricând, putem interpreta oricum, deci nu mai are rost interpretarea, drept care am vrea să credem autorul pe cuvânt. Așa izbutește autorul Desperado să dezarmeze simțul critic. Julian
by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]
-
aură (afectivă, meditativă). Autorul construia o stare de spirit, nu un destin, în ciuda faptului că realul îi copleșea personajele. Ordinea realului era confuză, pentru că moderniștii au desființat regula cronologiei, drept care incidentele pluteau, își pierduseră greutatea, gravitația, sensul narativ în construcția intrigii. Clarissa Dalloway, de pildă, amesteca "amintiri și dorințe" (cum numea T.S. Eliot sindromul, în The Waste Land): ea lucra cu un trecut imens, un prezent minimal și un viitor perceput doar ca o neliniște. Virginia Woolf predica renunțarea la love
by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]
-
Dalloway, de pildă, amesteca "amintiri și dorințe" (cum numea T.S. Eliot sindromul, în The Waste Land): ea lucra cu un trecut imens, un prezent minimal și un viitor perceput doar ca o neliniște. Virginia Woolf predica renunțarea la love interest (intriga amoroasă) și la cronologie, dar proza ei se agăța de aceste două elemente cu încăpățânare; teoria ei nu făcea decât să afirme că Virginia Woolf nu putea construi o intrigă după regulile clasice, și căuta o teorie care să i
by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]
-
ca o neliniște. Virginia Woolf predica renunțarea la love interest (intriga amoroasă) și la cronologie, dar proza ei se agăța de aceste două elemente cu încăpățânare; teoria ei nu făcea decât să afirme că Virginia Woolf nu putea construi o intrigă după regulile clasice, și căuta o teorie care să i se potrivească. Lirismul era deficiența majoră a prozei ei. Din cauza lui, romanciera căuta să modifice prezentul romanului. Dat fiind, însă, că Virginia Woolf a crescut cu trecutul (clasic) în sânge
by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]
-
care să i se potrivească. Lirismul era deficiența majoră a prozei ei. Din cauza lui, romanciera căuta să modifice prezentul romanului. Dat fiind, însă, că Virginia Woolf a crescut cu trecutul (clasic) în sânge, romanele ei doar par să dărâme convențiile intrigii amoroase si ale cronologiei trecut-prezent-viitor, când de fapt ele se reordonează în urma lecturii exact după tiparul clasic pe care îl consideră teoria ei deficient. Ceea ce imaginează Virginia Woolf se pretinde a fi inovație, dar e de fapt o ultimă afirmare
by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]
-
Desperado e un personaj inert. Ei nu sunt nici cuceritori, nici victorioși. Toate actele lor se concentrează să capteze compasiunea, aprobarea lecturii. Scopul autorului este să-l identifice pe lector cu eroul, mai degrabă decât să-l facă să urmărească intriga cu sufletul la gură. Deviza lui Ackroyd, Mintea este suflet, câștigă: înțelegerea e simultană cu sentimentul. Eliot afirma că poezia poate comunica înainte de a fi înțeleasă. Ackroyd (ca și ceilalți autori Desperado) se despart de Eliot, convinși fiind că, fără
by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]
-
interpunea între personaj și lectură un edificiu de simboluri, coduri, subînțelesuri. Lectorul are liber acces la interioritatea eroului Desperado. E o interioritate ce se hrănește cu nimicuri prezente, nu una structurată pe cronologie. Eroul condamnat la prezent nu e tiranul intrigii (nu încheie trecutul cu un viitor de niciun fel); el e, pur și simplu, substanța, realitatea ei. Romanul Desperado comunică o isterie a realului. Fluxul conștiinței avea cultul inteligenței, al explorării lucide a interiorității cu un pre-limbaj, cu uneltele pre-verbalului
by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]
-
prezentul cât și trecutul sprijineau evoluția viitoare. David Copperfield își clădește prezentul pe un trecut, dar ce-l interesează pe lector este ce va aduce viitorul acestui trecut-prezent. Preocuparea romanelor scrise înainte de Fluxul conștiinței era ce va urma, incidentele viitoare. Intriga avea un unic mare atu în mânecă: încheierea. Odată ce romanul se încheia (fericit ori nu), istoria își încheia misiunea, romancierul nu mai avea nimic de demonstrat. Cu toate că Virginia Woolf nu și-a dat seama atunci când l-a acuzat de tradiționalism
by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]
-
Eroul rememorează, nu acționează în niciun fel: trecutul îl fascinează, și ca urmare el descoperă tot felul de șiretlicuri ale memoriei, pendulând între hazard (realism) și psihanaliză (fluxul conștiinței). Încântările amintirii se amestecă cu bucuria prezentului în Alexandria Quartet, unde intriga e esențială, dar guvernată de puterea trecutului de a ordona viitorul. Și prezentul lui John Fowles e o reconsiderare a trecutului, nimic mai mult. Colecționarul, Iubita locotenentului francez, Daniel Martin, Magicianul toate nu sunt altceva dcecât meditații asupra trecutului, pentru
by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]
-
dar guvernată de puterea trecutului de a ordona viitorul. Și prezentul lui John Fowles e o reconsiderare a trecutului, nimic mai mult. Colecționarul, Iubita locotenentului francez, Daniel Martin, Magicianul toate nu sunt altceva dcecât meditații asupra trecutului, pentru care viitorul intrigii nici nu contează. Prezentul lui Fowles e mai mult o demonstrație de tehnică narativă decât un punct de sprijin al narațiunii. Julian Barnes recurge la istoria Biblică ori literară (Istoria lumii în 10 capitole și 1/2, Papagalul lui Flaubert
by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]
-
încumetat), el a reprezentat mai mult o încleștare cu tradiția decât o anulare a ei. Fără excepție, moderniștii fac loc în subtextul lor convențiilor pe care le contestă. Cei care lasă dezordinea memoriei să tiranizeze textul cu adevărat, indiferenți la "intrigă", love interest ori cronologie, sunt autorii Desperado. Fie că e metodă de narare (Rămășițele zilei, Kazuo Ishiguro; Waterland, Graham Swift) ori obsesie a prezentului (Lessing, Fowles), memoria e substanța eroului. În aparență, Lessing, Lodge, Bradbury, Amis, Barnes scriu doar în
by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]
-
autorul ar fi liber, iar nu robul convenției, dacă ar putea scrie ce-i place, nu ce se așteaptă de la el, dacă și-ar putea exprima în scris ce simte în loc să asculte de convenții, n-ar avea nevoie nici de intrigă, nici de comedie, tragedie, love interest ori catastrofă... (Modern Fiction, Virgina Woolf, 1919) La drept vorbind, însă, textul modernist nu face decât să numească schimbarea. Romanul Valurile de Virginia Woolf stă cu sufletul la gură în așteptarea viitorului, mustește de
by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]
-
Hawksmoor nici n-ar exista dacă n-ar avea un dublu în trecut, cu care se și contopește în final, în aprehensiunea răului. Când eram orfani se bazează exclusiv pe frânturile de amintire care, în final, dezvăluie un adevăr cumplit (intriga e prea fragilă pentru a sprijini intensitatea ororii, acesta fiind, cred, neajunsul major al romanului). Colecționarul de John Fowles se petrece la momentul narării: Miranda moare captivă, într-un prezent foarte concret, după eșuarea încercărilor ei de a scăpa din
by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]
-
celălalt. Textul Desperado e o simultaneitate de înțelepciune (trecutul) și confuzie (prezentul). Efectul acestei simbioze se simte abia la relectură: cititorul nu mai e sigur pe memoria lui, nevoia de poveste devine de fapt o nevoie de trecut. În locul finalului intrigii în viitor, lectura tânjește acum după simultaneitatea cu trecutul. Finalul Desperado nu poate fi altul decât explicarea prezentă a trecutului. Textele Desperado care par să trăiască doar în prezent, la modul realist, sunt clar inferioare romanelor lui George Eliot ori
by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]
-
distopia (viitor). Implicarea afectivă a lectorului nu se produce, prin urmare, nici în prezent, nici în viitor, ci în trecut. Prezentul e alb, neutru. Oare aici se gândea Virginia Woolf că va ajunge romanul când scria, în 1919, despre inutilitatea intrigii, iubirii, catastrofei? Consecința schimbării moderniste este că prezentul și-a pierdut vitalitatea. Pe vremuri prezentul povestirii era urmărit cu sufletul la gură. În mileniul trei, urmând unui trecut hiperactiv, prezentul e devitalizat. Romanul a supraviețuit paradoxului Joycean (verbalizarea pre-verbalului), iar
by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]
-
verbalizarea pre-verbalului), iar acum se luptă cu un viitor distopic, care anihilează prezentul și lasă lectorului doar scheletul trecut a ce ar fi putu să fie dar nu va fi niciodată continuat. Amintirea viitorului. E evident, la acest punct, de ce intriga Desperado n-are nimic de-a face cu așteptarea viitorului. Chiar din contră, sentimentul cu care se încheie o narațiune Desperado, în ce privește existența acestui viitor, este mai degrabă exclamația "Nu încă!" Viitorul nu e așteptat, el este chiar terifiant, iar
by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]
-
este mai degrabă exclamația "Nu încă!" Viitorul nu e așteptat, el este chiar terifiant, iar eroul nu-și dorește decât să-l țină departe. Până la Fluxul conștiinței, viitorul era o creație a prezentului. Prezentul era activ, energic, hotărât să înainteze. Intriga se rezema clar pe cronologie (logica de milenii că din trecut se trage prezentul, iar din prezent viitorul adică o ordonare comfortabilă a ideii de timp, în care suspansul era pur și simplu întrebarea "și? și?"). Fluxul conștiinței pune în
by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]
-
cronologie (logica de milenii că din trecut se trage prezentul, iar din prezent viitorul adică o ordonare comfortabilă a ideii de timp, în care suspansul era pur și simplu întrebarea "și? și?"). Fluxul conștiinței pune în discuție necesitatea viitorului pentru intrigă; el descoperă că nu e nevoie de love interest, de încheierea ne/fericită a prezentului în viitor. Cu toate acestea, textul modernist e plin de istorisire, iubire și cronologie. Cei care se tem de viitor și îl mută, în fond
by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]
-
dar sunt mult mai numeroase decât în orice convenție anterioară, fiindcă autorul e obsedat de nevoia de nou, însă procedeele fie ele în proză sau poezie sunt puține la număr și nu se prea pot schimba. Proza și poezia creează intrigi, eroi, emoții mărturisite în tihnă de mai bine de două milenii. Eliot, Joyce și Woolf au fost primii care și-au dat seama că schimbarea trebuie să fie radicală. Woolf a refuzat teoretic romanul tradițional (Modern Fiction, 1919), numai că
by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]
-
stau și azi la baza prozei și poeziei. Iată deci că, după ce Woolf a predicat o noutate de care nu s-a putut sluji, apare autorul Desperado și chiar anulează ideea de cuplu ca axă centrală a romanului. Dă deoparte intriga amoroasă, ideea de familie, de comunicare. Pe eroii Desperado nu-i șochează și nu-i descumpănește nimic: totul poate fi înțeles și acceptat, oricât ar fi de hidos, înspăimântător sau improbabil. Cu cât incidentele imaginate sunt mai neobișnuite, mai bizare
by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]
-
1.7. Libertatea Desperado Robii convenției Fluxul conștiinței, care precede epoca Desperado (plasată în anii de după 1950), a fost o libertate iluzorie. Dorința de a evada din realismul veacului al XIX-lea, din omnisciența devenită o convenție atotputernică, din ordinea intrigii și personajelor predictibile, a dus la o sfidare frenetică. Pentru Joyce, Woolf, Conrad, personajul nu mai reprezenta o istorie, o viață: el era un flux (de gânduri, de emoții, de amintiri). Cunoscutul eseu al Vriginiei Woolf despre Romanul modern (Modern
by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]
-
și oarecum insensibil la lectura pașnică, agreabilă, romanciera a decis să-l contrarieze: găsind o opoziție simetrică, a inventat nevoia imperioasă de neprevăzut. Romanul Fluxului conștiinței e ceea ce nu ne așteptăm să vedem tipărit, fie că e vorba de structură (intrigă, personaje, cronologie, care sunt toate spulberate, răsucite, la polul opus tradiției de douăzeci de secole de literatură), ori, și mai derutant, de stil. Dacă intriga, personajele și cronologia reușeau să se regrupeze în mintea cititorului după vechile tipare de îndată
by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]
-
conștiinței e ceea ce nu ne așteptăm să vedem tipărit, fie că e vorba de structură (intrigă, personaje, cronologie, care sunt toate spulberate, răsucite, la polul opus tradiției de douăzeci de secole de literatură), ori, și mai derutant, de stil. Dacă intriga, personajele și cronologia reușeau să se regrupeze în mintea cititorului după vechile tipare de îndată se încheia lectura, stilul a alunecat primejdios în lirism, îngreunând înțelegerea, și putem afirma că romanul a suferit de boala cuvântului. Trăsăturile unui roman cum
by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]
-
e istorie, nu e nici împăcare finală. Lectorul care citește un roman din Fluxul conștiinței se trezește suspendat în spațiul deschis al sufletului. Lectura e amenințată și, de altfel, se și schimbă destul de curând. Pe scurt, în termenii Virginiei Woolf, intriga amoroasă e condamnată. E de menționat totuși că, deși o acuză vehement, autoarea nu reușește nicicum să-i dea lovitura de grație în romanele ei. Odată ce lectura s-a încheiat, iubirea și povestirea revin automat în mintea lectorului, care nu
by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]
-
are decât să-și răspundă singur sau să-și înghită nemulțumirea. Realismul secolului XX (ideal reprezentat de Galsworthy) încă mai nădăjduiește să-i fie pe plac cititorului. Forsyte Saga e o arhitectură perfectă de procedee convenționale, de la cronologia impecabilă la intrigă și personaje. Legea de căpătâi e logica. Călăuza lectorului e înțelegerea, care călătorește pasiv prin întâmplări, toate legate între ele și ridicate cu tâlc într-o piramidă încununată de un viitor la îndemână. Orizontul de așteptare al acestor romane e
by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]