7,995 matches
-
să-i placă, iată un lucru firesc și reconfortant, asupra căruia n-avem ce gândi. Cititorul bun cade în capcană de la primele capitole și se predă. Spiritul său critic, atins de primele imagini reușite, lasă loc entuziasmului, și e cu neputință ca apoi, pe parcurs, să nu izbucnească de mai multe ori în hohote de râs sau de plâns. Fiindcă el nu va considera niciodată o carte bună drept o carte ratată, care l-a încîntat de la început până la sfârșit ieșindu
Imposibila întoarcere by Marin Preda [Corola-publishinghouse/Imaginative/295610_a_296939]
-
fost și iată de ce. Prin 1953, adică după terminarea Moromeților, vol. I, dar care era încă la mine în sertar, m-am apucat să scriu volumul al doilea. M-am chinuit o iarnă și o vară. Zilnic luptam cu o neputință de a scrie a cărei explicație îmi scăpa. Pur și simplu nu știam să scriu. Stăteam în fața hârtiei și nu reușeam cel mult decât să descriu scene scrise deja în volumul anterior, reluate însă într-o formă penibilă și care
Imposibila întoarcere by Marin Preda [Corola-publishinghouse/Imaginative/295610_a_296939]
-
acest roman. Mă îmbolnăvii de exasperare, seninătatea mă părăsi, zăcui în spital, apoi mă însănătoșii. Și într-o zi îmi veni următoarea idee: Foarte mulți oameni din vremea noastră pățesc ce-am pățit eu. Nu este oare exasperarea, provocată de neputința de a-ți atinge un scop dorit, o realitate a lumii noastre moderne? Șocurile la care sîntem supuși din pricina pierderii seninătății și echilibrului sufletesc, seninătate și echilibru supuse unei continue agresiuni a mediului și de care nici măcar nu sîntem totdeauna
Imposibila întoarcere by Marin Preda [Corola-publishinghouse/Imaginative/295610_a_296939]
-
a mediului și de care nici măcar nu sîntem totdeauna conștienți, nu sânt ele oare cauza unor mari tulburări în comportamentul omului de azi? Și așa am început să scriu romanul Risipitorii, amânând și chiar renunțând la continuarea Moromeților. Și deodată neputința de a scrie a dispărut. Eram atât de entuziasmat încît socoteam acest roman, în sinea mea, mai bun decât tot ceea ce scrisesem până atunci. In doi ani l-am terminat și avea peste opt sute de pagini. Urma să apară. Profitând
Imposibila întoarcere by Marin Preda [Corola-publishinghouse/Imaginative/295610_a_296939]
-
am biruit ceva, că am căpătat un stil al meu, al gândirii mele directe, și nu cum era cel din Moromeții, în care gândirea mea se exprima indirect prin aceea a țăranilor. Era tocmai ceea ce îmi dăduse mai înainte sentimentul neputinței, faptul că nu aveam format și un stil direct, fără de care continuarea chiar a tabloului Moromeților nu era cu putință, căci intram în plină contemporaneitate în care, fatal, scriitorul știa mai multe decât eroul său țăran și la al cărui
Imposibila întoarcere by Marin Preda [Corola-publishinghouse/Imaginative/295610_a_296939]
-
Moromeții, voi. II, în doi ani. Pentru un scriitor care cu zece ani în urmă se gândea cu toată seriozitatea să se lase de scris, aceste performanțe, care nu trebuiesc comparate decât cu el însuși, au desigur o semnificație: sentimentul neputinței de a scrie, impasul, nu sânt totdeauna reale. Dar mă opresc la timp și nu insist asupra acestui subiect. Astăzi se scrie mult și n-am auzit pe nimeni plîngîn-du-se că i-ar fi secat forța creatoare, ca să încurajez prin
Imposibila întoarcere by Marin Preda [Corola-publishinghouse/Imaginative/295610_a_296939]
-
masacreze, tot rîmîne suficient ca să-ți dai seama că te afli în fața unui scriitor neobișnuit. La un scriitor de tipul Rabelais sau Creangă se produce fenomenul invers: dă-l pe mâna celui mai bun traducător și tot e aproape cu neputință să-ți dai seama cât de mare e. Problema nu este însă insolubilă, și părerea mea este că soluționarea ei de către scriitorul român contemporan nu presupune, cum ar părea la prima vedere, evadarea lui din solul național sau renunțarea la
Imposibila întoarcere by Marin Preda [Corola-publishinghouse/Imaginative/295610_a_296939]
-
jenante, epistola era o declarație: consoarta îl anunța că a plecat definitiv la părinți. Cu o efuziune din care vechile resentimente dispăruseră total, colegele îl compătimeau pe soț. Vinovată era cea care părăsea cîmpul de bătaie. Ridicînd din umeri a neputință, Urecheru le declară că se certase cu ele fără voie. Îl iertară toate, pline de bunăvoință. Cea mai mărinimoasă a fost profesoara de istorie care, peste cîteva zile, se și mută acasă la profesorul de sport. Declarînd că divorțează, Urecheru
CARTIERUL SULAMITEI by MARCEL TANASACHI () [Corola-publishinghouse/Imaginative/513_a_701]
-
frică. Cînd judeca, pictorul avea orizontul leului. Eu nu-l am decît pe cel al iepurelui. Bătrînul zicea că pe omul fără apărare violența îl învață să mintă. Cînd se apropie de culcuș, iepurele face „minciuni”, adică lasă urme false. Neputința naște supuși sau mincinoși. Caut să pricep sensul vieții mele și simt că-mi crapă capul. Ce vreau eu în definitiv? Dar nu asta e problema. Care va fi sfârșitul? În odaie e frig și, după o vreme petrecută la
CARTIERUL SULAMITEI by MARCEL TANASACHI () [Corola-publishinghouse/Imaginative/513_a_701]
-
peste gard câteva lopeți și Începusem să asud și să gâfâi, palmele mă usturau și-mi tremurau genunchii. M-am stropit pe picioare cu căcat de porc amestecat cu pișălău și m-a cotropit, așa, ca o furie amestecată cu neputință. Simțeam cum mi se răspândește, dusă de sânge, din vârfurile degetelor până În creieri. Iar aceștia se Întunecară și-mi făcură urechile să țiuie. Am azvârlit dracului lopata și m-am dus să-mi torn apă pe picioare. Dar știi și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2306_a_3631]
-
Însă există momente În viață când trebuie să-i spui boului că e bou, prostului că e prost și nesimțitorului că e un râtan. Ne Întoarcem la alunecarea de teren care atât de măiastru s-a desfășurat, Încât e cu neputință să lăsăm deoparte presupunerea că divinitatea n-a avut nici un amestec. Un dreptunghi de pământ, măsurat cu echerul și parcă tăiat cu un uriaș cuțitoi, a luat-o la vale așa de lin că, după vreo sută de metri, casa
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2306_a_3631]
-
din fericirea unui om. Dacă el e Încredințat că face bine ceea ce face, de ce să-i arăți că se Înșală? Pe când era tânăr și aprig, mulți Îl suspectau de afaceri necurate cu fondurile și cu obiectele școlii. Se aflau În neputința de a crede că muncea ca un nebun, de dimineața până seara, de multe ori și noaptea, cu mintea, cu palmele, cu umerii. Pe-acasă dădea când Își aducea aminte. Școala cea mare s-a Înălțat așa cum o vedeți, cărămidă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2306_a_3631]
-
când și Îi cășuna pe te miri cine. Cu mult Înainte să se ia la pumni cu profesoara Lizica, venea fierbând de la o clasă a șaptea și exploda În cancelarie după ce arunca pe masă catalogul. Tremura de furie și de neputință: „E o vacă acolo, domnule, care se holbează toată ora la mine. Nu mai pot să vorbesc, oameni buni, după ce mă Întâlnesc cu privirea ei tâmpită! Trebuie să Închid ochii sau să-i plimb pe fereastră și pereți. Când o
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2306_a_3631]
-
prin alte părți, că aici, În sat, nu se Înghesuie muierile, că se cam aude. Și plătesc bine, domnule!” mai zise, scoțând din buzunarul de la piept un teanc de sute și izbind cu el, parcă În scârbă și proptit de neputință, de măsuța de lemn cu trei picioare. Apoi, ca și cum ar fi vrut să schimbe vorba, Începu să se intereseze de viața artistică: „Și cum merge treaba? Șarpele mai trăiește, doamna mai are alea lucitoare pentru urcat pe scenă?”. „Merge, nu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2306_a_3631]
-
-au din moarte toții bunii mei vecini. Mai bine mă lăsau să-mi piară răsuflarea, căci de trăit nici gând să pot, scăpat, distrus, din aspra-ncrâncenare. Blândul lăcaș, zidit de mâna bunului meu tată, ce-n cer acuma-și plânge neputința, zăcea sfârșit, Îmbrățișând pământul. Ce crudă soartă ori ce vis teribil din care - cu nădejde Îngerească - Îmi tot spuneam să ies! Zadarnic, Însă: mama, ținând În sorțu-i ciurul cu amar mălai, Îmi spuse pe șoptite: de-acuma chiar că nimic
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2306_a_3631]
-
la două palme de pământ. Și-atunci ce făcea soldatul Îmboldit de frică și de dorul nevestii? Își găsea o poziție cât mai bună, ca să nu obosească prea repede, și-și sălta un picior peste marginea tranșeei; era aproape cu neputință să nu capete glonțul pe care atâta Îl dorea. Ca să-i potolească, i-au Împușcat pe câțiva pentru lașitate În fața inamicului și automutilare. Și asta i-a făcut pe oameni să Înțeleagă că războiul pe care tocmai Îl Începuseră era
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2306_a_3631]
-
cu dinaintea-nvârtoșată cu care Îi făcuse plăcere să se tăvălească niște ore, zile și nopți? Nu-i spuseseră nimic vorbele mele ocolitoare, gesturile sfioase, deznădejdea și speranța? Iubirea, Într-un cuvânt? Mi-au năvălit În suflet, Încărcate cu durere și neputință, toate zgomotele și mirosurile din odaia celor trei zile, tratatul de Rezistența Materialelor, pielea albă, neînchipuit de caldă și ocrotitoare, lacul plesnit al mobilelor desperecheate, palmele reci pe umeri mei, rățoiul de cauciuc cu târtița Înnobilată de stihuri, scârțâitul sublim
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2306_a_3631]
-
În afară vârful nedorit al unui spin. Toate au Început să mă alunge. Nimic nu mă mai primește. Sau nu mai pot eu să intru. Mă gonesc, de fapt, eu Însumi. Eu singur am pierdut tot ce puteam pierde. Nici măcar neputința nu mă Încearcă acum căci, atunci când Îți dai seama că ești neputincios, asta Înseamnă că măcar te-ai străduit În vreun fel. Nu, domnule! De-aia vreau să te conving (pe tine, dar și pe mine) că am de gând
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2306_a_3631]
-
de către un altul care se pricepe să-l găsească și care se arată gata să-i ia locul. Șeful de post a propus organizarea unei potere, prilej cu care s-ar peria Codrul de la Miazănoapte pas cu pas, fiind cu neputință, astfel, să scape neprins oricine s-ar ascunde acolo. Sanitarul a propus să se dea cu substanțe otrăvitoare Împotriva omizilor care, oricum, anul acesta s-au Înmulțit peste măsură. Nimeni n-ar putea rezista otrăvurilor, mai ales cineva al cărui
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2306_a_3631]
-
prozei, dar și de cea a cugetării adânci, să ne sugereze zădărnicia luptei umane cu existența, condiția mizeră a individului, eșuarea În melancolie perpetuă, sămânța de revoltă conținută de fiecare dintre noi, suferința, implacabilul, iremediabilul, iubirea, moartea, ura, singurătatea, fericirea, neputința, mântuirea, toate rotite În acest aproape poem cadențat pe ritmurile majore ale zonei de Întâlnire dintre sufletul omului și mecanica divină a universului. Citez: „În dimineața despre care va fi vorba În cele ce urmează, omul se trezise ceva mai
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2306_a_3631]
-
sine restul. Ectoraș dăduse spargerea vieții lui În chiar cabinetul temutului său tată, Directorul. Furase de acolo două drapele cu franjuri și ciucuri aurii și le dăduse lui Titel ca să fabrice din ele pe Zmeul zmeilor. Cel mai dezamăgit de neputința fiarei de a se Înălța după atâtea investiții de bani, materiale și așteptări Înfrigurate, pline de dureroase delicii, fusese Ion Vieru, care, ca să pună cum trebuie lucrurile la punct și ca să sfârșească pentru totdeauna acel vis frumos, luase la șuturi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2306_a_3631]
-
fi cuvenit castrarea și amputarea labelor care săvârșiseră Îngrozitoarea crimă a sluțirii falnicului copac. Când pinul fără vârf Îi apărea În fața ochilor ori În Închipuire, Directorului i se căsca În suflet o văgăună fără fund, plină de un amestec de neputință și deznădejde, inima i se suia În gât și parcă voia să iasă. Era Încredințat că o să moară de atâta zbatere și supărare. Șeful de post Îl privea oarecum Încurcat, Îl lăsase să se descarce, se speriase de paloarea și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2306_a_3631]
-
pună, bătrânește, lumea la cale. De acel nuc - copac blestemat ori binecuvântat care avea să se prăbușească din senin câțiva ani mai târziu, luând cu sine În cădere și acoperișul de trestie - Ion se atârnase de dorul Mariei și de neputința pe care o arătase de a vorbi și a-i cere lui Dumnezeu s-o Învie pe femeia lui sau măcar să-i rostuiască o viață mai cumsecade pe Lumea Ailaltă. Nea Cuțitaru Îi fusese bun prieten, chiar foarte bun, căci
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2306_a_3631]
-
de-ai lui, frații Băjenaru - așa era poreclită familia lor ce fusese, cândva, venetică În sat. Aceia, nu se știa de unde, aflaseră că Directorul se Îndeletnicise În tinerețe și cu vânătoarea, de care Între timp se lăsase, și era cu neputință să nu mai aibă pe undeva, dosite, măcar câteva cartușe de calibrul doisprezece și Îi ceruseră câteva lui Ectoraș, care era destul de ușor de dus cu vorba și-i era rușine să-i refuze. Mai târziu avea să pună păcălitul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2306_a_3631]
-
că ramurile erau vii și-și Încrețeau coaja ca pe o piele sub care colcăia, prin vase proeminente, un soi de sânge cu mișcări leneșe, dar amenințătoare. Se obișnuise, până la urmă, și cu mirosul târâtoarelor strivite În palmă - era cu neputință să te cațeri În pom, cu o găleată atârnată de gât, fără să-ți proptești mâna În omizi - și cu măruntaiele lor mucioase. Ce-l supăra cel mai tare erau țepii otrăvitori din spinările lor, care se Înfigeau În piele
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2306_a_3631]