KorAP: Find »[drukola/base=parcă & drukola/pos=adverb]« with Poliqarp

<1 ...1781 1782 1783 ...1827 >

45,675 matches

Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363

sale indicând punctele cardinale. Pe fiecare fațetă se află un cadran, iar cele opt limbi ale ceasului indică, nemișcate, ora zece și treizeci și cinci de minute. Imediat sub cadran se află niște deschizături care sugerează că turnul este gol pe dinăuntru. Parcă te și vezi urcând până în vârf pe o scară de funie sau pe mai știu eu ce, numai că la baza lui nu se observă nici o intrare. Turnul este atât de înalt, încât trebuie să treci podul vechi spre sud

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
că e cineva aici. Trebuia să bați la ușă. Am făcut curat în ultima încăpere. O grămadă de lucruri erau vraiște. Și mai sunt. O priveam în tăcere. Chipul ei îmi amintea de ceva. Asta era cel puțin senzația mea. Parcă se cufundase în adâncul conștiinței mele și făcea să tremure ușor ceea ce se sedimentase acolo. Nu pricepeam nimic. Ce naiba însemnau toate astea? Cuvintele păreau și ele îngropate într-o beznă îndepărtată. După cum vezi, nu prea vine nimeni aici. De fapt

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
să-mi scotocesc prin memorie. Trăiesc cu impresia că s-a întâmplat totuși ceva, undeva, și că acolo te-am cunoscut și pe tine. Sigur. Precis te-am mai întâlnit. Tavanul bibliotecii era înalt, iar în jur o liniște desăvârșită. Parcă eram pe fundul oceanului. Am privit absent în jur, cu clama în mână. Ea stătea la masă și-și vedea liniștită de cafea. — Habar n-am cum de-am ajuns aici, am zis. Am ridicat privirile spre tavan. Aveam senzația

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
arătat, cred, și o pernă asociată cu un vas cu gheață sau o călimară pusă lângă un mănunchi de salată verde. Am ieșit pe balcon ca să pot privi de la o distanță mai mare aranjamentul de pe televizor. Nu știu ce să zic, dar parcă n-aveau nimic în comun clamele cu craniul. Sau cine știe? Poate exista undeva o legătură intimă și secretă de care nu-mi dădeam eu seama. M-am așezat pe pat și le-am privit îndelung. Nu-mi stârneau deloc

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
lovit de mai multe ori. Am găsit până la urmă locul exact de unde se auzea - o scobitură superficială de aproximativ doi centimetri chiar în mijlocul frunții. Am pipăit-o ușor cu vârful degetului. Suprafața era mai aspră decât a unui os obișnuit. Parcă ar fi fost smuls ceva de acolo. Ceva. Să zicem un corn. Corn? Dacă acela fusese corn, înseamnă că eu țineam acum în mână craniul unui unicorn. Am mai răsfoit o dată Atlasul ilustrat al mamiferelor, căutând doar mamifere cu corn

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
pielea fină. Nici un strop de grăsime. Sâni potrivit de mari. Am făcut cum mi-a spus. Mi-am lipit urechea de stomacul ei... puțin mai sus de buric. Nu era deloc balonată. Nici urmă de cantitatea imensă de mâncare ingurgitată. Parcă era Harpo Marx. — N-auzi nimic? întrebă ea. Mi-am ținut respirația și am ciulit urechile. Nu percepeam decât bătăile inimii ei. Parcă stăteam întins în desișul pădurii și auzeam în depărtare toporul pădurarului. Nu, am zis. — Chiar nu auzi

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
puțin mai sus de buric. Nu era deloc balonată. Nici urmă de cantitatea imensă de mâncare ingurgitată. Parcă era Harpo Marx. — N-auzi nimic? întrebă ea. Mi-am ținut respirația și am ciulit urechile. Nu percepeam decât bătăile inimii ei. Parcă stăteam întins în desișul pădurii și auzeam în depărtare toporul pădurarului. Nu, am zis. — Chiar nu auzi cum se face digestia în stomacul meu? — Nu cred că se poate auzi așa ceva. Știi tu pe cineva care aude sucul gastric dizolvând

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
sărutat pe obraz. Am văzut multe fete dezbrăcându-se grațios, dar puține sunt cele care se îmbracă atât de seducător. Și-a trecut mâna prin părul ei lung și negru și i-a dat o formă frumoasă. În cameră plutea parcă un cu totul alt aer. — Mulțumesc pentru masă. — Cu plăcere. — Întotdeauna gătești așa? — Când nu sunt ocupat. Dacă am treabă, nu gătesc. Mănânc ce găsesc prin frigider sau ies în oraș. S-a așezat pe scaunul din bucătărie, a scos

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
de-acasă, zise ea. Dacă vrei să mă mai vezi sau dacă îți prisosește mâncarea, dă-mi un telefon și vin imediat. După ce-a plecat, luând cu ea cele trei cărți de la bibliotecă, am avut o senzație de gol. Parcă era prea multă liniște în cameră. M-am așezat în fața televizorului și am descoperit craniul. Am rămas cu privirile ațintite la el. N-aveam nici o dovadă că fusese adus de pe câmpul de bătălie din Ucraina, dar a început, din nu știu ce

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
de el, râul se lățea considerabil, o lua printre tufișuri și se îndrepta spre locul în care ne aflam noi. După ultima lui curbă, la capătul pajiștii, râul se liniștea brusc și devenea de un albastru închis. De rău augur parcă. Se umfla ca un șarpe ce digera un animal fără apărare. Acolo era vârtejul. Am luat-o pe malul râului spre el. — N-ai voie să te apropii! strigă ea, trăgându-mă de mână. La suprafață pare el calm, dar

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
Pajiștea părea brodată cu flori în toate nuanțele toamnei. Copacii cu frunzele lor ruginii ofereau un spectacol grandios. Mijlocul vârtejului arăta ca o oglindă perfectă. Dincolo de el se înălțau stânci albe de calcar, dominate de Zidul din cărămidă ce voia parcă să le înghită. Liniște deplină în jur. Cu excepția vârtejului. — La ce-ți trebuie harta? mă întrebă ea. Chiar dacă ai hartă, tot nu poți părăsi orașul. Și-a scuturat firimiturile de pâine din poală și și-a îndreptat privirile spre vârtej

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
mâncare, ea să o hăpăie. Pe când mă gândeam la diferite feluri de mâncare, m-a prins somnul. Brusc. De parcă mi-ar fi căzut cerul pe cap. Violoncelul, căsuța de munte, mâncarea... toate se evaporaseră. Am rămas doar eu... dormind buștean. Parcă îmi sfredelea cineva capul cu un burghiu. Făcuse o gaură și acum îndesa un fir lung de ață. Îngrozitor de lung. Mosorul se derula încă. L-am lovit cu mâinile ca să scap de el, dar nu era chip să-l alung

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
dintre reclame băuturile nu erau însoțite de gustări. Nimeni nu servea altceva decât băutură. M-am gândit că poate n-au pus și aperitive în afiș ca să nu estompeze imaginea băuturilor, adică să le fixeze mai bine în ochii privitorilor. Parcă începeam să înțeleg mesajul afișelor. Fiecare lucru își avea motivația lui. Mi-era clar. Se făcuse ora șase tot privind la afișe. Fata cea durdulie nu apăruse încă. Nu pricepeam de ce întârzia atât de mult. Îmi spusese să vin cât

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
maro deschis. Să și le fi cumpărat oare pe toate de la vreun magazin de lux pentru copii? La mână îi strălucea un ceas de aur Rolex. Bineînțeles că acesta nu era pentru copii, arăta mult mai mare. Tot echipamentul descindea parcă din Star Trek. Îi dădeam până-n patruzeci de ani sau puțin peste. Dacă ar fi fost un pic mai înalt - măcar încă vreo douăzeci de centimetri - ar fi putut deveni actor TV. Bărbatul cel solid a intrat în bucătărie fără

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
mai rămas în ea nici o picătură, a apucat-o între palme și-a strivit-o fără efort. Nici un mușchi nu i s-a clintit pe față. Cutia roșie s-a transformat într-o clipă într-o simplă foiță de metal. Parcă era o pagină de ziar în bătaia vântului. — Cred că aproape oricine poate face așa ceva, zise Pitic. Eu nu pot. Matahală luă apoi foița de metal cu vârful degetelor și o făcu fâșii-fâșii în câteva clipe. De data asta doar

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
a pleca din luminiș, am mai privit o dată Zidul. Frumusețea lui ieșea și mai bine în evidență sub cerul brăzdat de fulgii albi. Era de-a dreptul impunător. Absolut perfect. În timp ce-l priveam, aveam impresia că mă priveau și ei. Parcă erau niște creaturi ce se interpuseseră între mine și Zid. Păreau că mă-ntreabă: De ce ești aici? Ce cauți? N-am fost în stare să răspund la întrebare. Somnul scurt în toiul frigului n-a făcut decât să mă buimăcească

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
nu se pot corecta singuri. Până la douăzeci și cinci de ani mai sunt șanse de schimbare, dar după stabilizarea caracterului, mai greu. Problema e cum se reacționează și din afară, adică felul în care privesc alții situația. Ajutat de whisky, mă atrăgea parcă și mai mult Rudin. Poate pentru că aveam și eu foarte multe defecte. N-aș putea spune că personajele lui Dostoievski n-au, dar sunt altfel și nu ating nici o coardă sensibilă în mine. Nu mă simt capabil să le compătimesc

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
încăperea aceea. Totul părea țintuit în cuie. Dușumeaua, masa... totul. Stăteam singur pe întuneric și aveam senzația că membrele mi se înmoaie, iar capul se contractă și se dilată după bunul lui plac. Nu mai aveam nici un control asupra lor. Parcă stăteam în fața unei oglinzi contorsionate și încercam să mă mișc puțin câte puțin. M-am ridicat de pe băncuță și am aprins lumina. Am luat niște așchii, le-am aruncat în sobă, am pus niște cărbuni peste ele și am făcut

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
că mă cuprinde somnul. Am tresărit brusc. Ea era în fața mea. Poate din pricina luminii palide, am avut senzația că silueta ei era însoțită de umbră. Am privit-o atent. Purta același palton albastru și avea părul strâns, băgat sub guler. Parcă adusese cu ea vântul de afară. — Am crezut că nu mai vii. Te-am așteptat tare mult. A aruncat zațul și a pus apă proaspătă ca să facă o cafea. Și-a scos părul de sub guler și a pus paltonul pe

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
mult și nu mai aveam nimic în comun. — Da, dar fuseserăți una și aceeași o vreme. — Probabil. Oricum nu mai contează. Cercul s-a închis. Apa fierbea. Mi se părea că o aud de undeva de departe... de la câțiva kilometri. Parcă vâjâia vântul. — Deci ai nevoie de mine? mă întrebă ea. — Bineînțeles. 17 În țara aspră a minunilor Sfârșitul lumii, Charlie Parker, bomba cu ceas — Te implor, striga fata cea durdulie. Dacă nu te scoli, se sfârșește lumea. N-are decât

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
Bineînțeles. 17 În țara aspră a minunilor Sfârșitul lumii, Charlie Parker, bomba cu ceas — Te implor, striga fata cea durdulie. Dacă nu te scoli, se sfârșește lumea. N-are decât să se sfârșească, am mârâit eu. Mă durea îngrozitor rana. Parcă băteau în burta mea patru picioare a doi gemeni zdraveni. Ce s-a întâmplat? Ce te doare? Am respirat adânc, am luat tricoul de lângă pat și mi-am șters transpirația de pe față. — Un nenorocit mi-a făcut o rană de

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
câte un craniu și-l duc la masa mea. Ea mă ajută. Mai întâi ia o cârpă umedă și-l șterge de praf. Îl lustruiește apoi bine cu o cârpă uscată până se face alb ca zăpada. Orbitele se afundă parcă departe... adânci ca o fântână. Iau craniul cu ambele mâini și-l privesc atent, îndelung, așteptând să emane căldură. O căldură care să mi se transmită. Când ajunge la o anumită temperatură - nu prea mare, ci doar ca o pată

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
două pâini, cereale, piersici, cârnați, o conservă de grepfrut și le-am băgat pe toate în rucsac. Am umplut un termos cu apă. Apoi am luat toți banii pe care-i aveam în casă și i-am îndesat în buzunare. — Parc-am pleca la iarbă verde, zise fata. — Chiar așa. Înainte de a ieși, am aruncat o ultimă privire camerei ce se afla într-o stare absolut jalnică. Maldăre de gunoaie. Am mai luat o lecție de la viață: îți trebuie o grămadă

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-i vedem, dar ei să vadă când plecăm. Am renunțat să mai spionez urmăritori și mi-am văzut de hamburger și de Cola, precum și de frunza de salată care nu depășea mărimea unui bilet de autostradă. Fata mânca încet, savurând parcă fiecare îmbucătură. Lua câte un cartof prăjit și mai sorbea din când în când din ciocolata caldă. — Nu vrei niște cartofi? mă întrebă ea. — Nu, mulțumesc. A mâncat cu poftă tot ce-a avut pe farfurie, a dat pe gât

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
așternuse și acolo zăpadă. Nu mai era nimeni pe străzi în afară de mine. Nu bătea vântul, nu se zăreau păsărele. Absolut nici o mișcare în jur. Se auzea doar zăpada scârțâind sub picioarele mele. Un scârțâit ciudat al cărui ecou se izbea parcă de zidurile caselor. Când m-am apropiat de poartă, l-am văzut pe Paznic în piațetă, sub căruța pe care o reparase împreună cu Umbra. Îi ungea osia și roțile. Căruța era încărcată cu oale din ceramică pline cu ulei de

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]