KorAP: Find »[drukola/base=parcă & drukola/pos=adverb]« with Poliqarp

<1 ...1782 1783 1784 ...1827 >

45,675 matches

Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363

lumea pe cale să se sfârșească în mai puțin de treizeci și cinci de ore. Dacă-l găsim, sunt convinsă că totul o să fie în ordine, spuse ea apropiindu-se de mine și sărutându-mă sub ureche. Sărutul ei m-a încălzit și parcă mi-a alinat un pic durerea provocată de rană. Aveam acolo un punct foarte sensibil. Sau poate s-a sensibilizat pentru că n-am mai fost de mult sărutat de o fată de șaptesprezece ani. Așa ceva mi se mai întâmplase cu

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
copil am urât întunericul. — Nu te mai poți întoarce. Nu-ți rămâne decât să mergi înainte. Logic! am zis. Începeam să simt că trupul nu-mi mai aparține. Mai avusesem senzația asta în timpul liceului, când jucam baschet. Mingea se mișca parcă prea repede și membrele mele nu reacționau pe măsură. Fata a stat cu ochii pe aparat până s-a încărcat. — Hai să mergem! E gata. Fata a luat-o înainte, eu după ea. După ce-am trecut de deschizătură, a

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-o înainte, eu după ea. După ce-am trecut de deschizătură, a învârtit un mâner și ușa s-a închis la loc. Pe măsură ce se închidea, petecul de lumină era tot mai mic. La un moment dat a dispărut de tot. Parcă era și mai multă beznă și umezeală de data asta. Nici lanterna nu făcea față întunericului. Dâra de lumină era slabă de tot. Nu prea înțeleg de ce a ales bunicul tău să o șteargă fix prin apropierea cuibului Întunegrilor. Pentru că

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
cafea, de transpirație. Toate se impregnaseră bine. În timp ce-o strângeam în brațe, realizam că oricum nu voi mai avea parte de o asemenea viață. Îmi era greu să-mi amintesc aventuri din acele timpuri apuse. Stăteam îmbrățișați și parcă uitasem de trecerea timpului. Tot ce simțeam era că împărtășeam teama și acesta ni se părea cel mai important lucru în clipa aceea. I-am simțit sânii lipindu-se de pieptul meu. A întredeschis buzele și m-a sărutat cu

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
îmi spunea că ei îl consideră un munte sacru, subteran. — Și noi îl pângărim acum. Nici vorbă de așa ceva. Toate impuritățile se concentrează aici. Este precum cutia Pandorei, un loc pecetluit de scoarța pământului. O să trecem chiar prin mijlocul lui. — Parcă ar fi iadul. Da, s-ar putea să semene cu iadul. Aerul de aici iese la suprafață prin diverse canale și cavități. Întunegrii nu ajung la suprafață, dar aerul da. Oamenii îl trag în piept. — Și crezi că o să mai

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
liniștit. Am pornit de-a lungul șanțului. Drumul începea să coboare constant, iar pereții erau tot mai înalți de ambele părți, lăsându-ne impresia că or să ne strivească în orice clipă. Nu se mișca însă nimic. Liniștea era profundă. Parcă ne aflam pe fundul unei fântâni. Nu se auzea decât ecoul tălpilor noastre de cauciuc, la îmbinarea dintre pereți. Ridicam din când în când privirile fără să vreau. Acolo, printre Întunegri, mă așteptam parcă să văd stelele și luna. Dar

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
mișca însă nimic. Liniștea era profundă. Parcă ne aflam pe fundul unei fântâni. Nu se auzea decât ecoul tălpilor noastre de cauciuc, la îmbinarea dintre pereți. Ridicam din când în când privirile fără să vreau. Acolo, printre Întunegri, mă așteptam parcă să văd stelele și luna. Dar nu se vedea nimic. Simțeam greutatea beznei care mă apăsa. Nici o adiere de aer proaspăt. Nici n-avea cum să nu fie stătut. Mă copleșea tot mai mult. Trăiam cu senzația că se îngreunează

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
Nici o adiere de aer proaspăt. Nici n-avea cum să nu fie stătut. Mă copleșea tot mai mult. Trăiam cu senzația că se îngreunează chiar propria-mi existență. Respirația, mișcarea mâinilor, a picioarelor... totul părea învăluit într-o mlaștină densă. Parcă nu eram în subteran, ci undeva pe o planetă spațială. Forța gravitațională, aerul, densitatea, timpul... toate erau altfel decât le știam eu. Am ridicat mâna stângă și am aprins lumina ceasului. Era ora două și unsprezece minute. Începusem să coborâm

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
nici o păsărică. Nici nu aveam cum să-mi dau seama dacă mai ploua sau nu. În seara aceea mi-a murit familia. Mi s-a spus mult mai târziu. — Ce-ai simțit când ai aflat? — Nu-mi amintesc exact, dar parcă n-am simțit nimic atunci. Știu doar că n-avea cine să mă țină în brațe în seara aceea ploioasă. De aceea, pentru mine lumea era ca sfârșită. Eram cumplit de tristă. Poți să înțelegi lucrul acesta? — Da. — Ai pierdut

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
pe ele. Îmbătrâneam și rămâneam singur. Ca un castravete-de-mare. Mergând cu gândurile aiurea în urma ei, n-am observat că s-a oprit și iar m-am ciocnit de spatele ei moale. — Scuză-mă! Șșșșș! făcu ea apucându-mă de piept. Parcă am auzit ceva. Ciulește și tu urechile! Am rămas nemișcați locului, cu auzul încordat. Se auzea ceva din depărtare. Un sunet slab, abia perceptibil la început. Parcă era un fluierar. Apoi, tot mai tare și mai tare, de parcă se frecau

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
de spatele ei moale. — Scuză-mă! Șșșșș! făcu ea apucându-mă de piept. Parcă am auzit ceva. Ciulește și tu urechile! Am rămas nemișcați locului, cu auzul încordat. Se auzea ceva din depărtare. Un sunet slab, abia perceptibil la început. Parcă era un fluierar. Apoi, tot mai tare și mai tare, de parcă se frecau două metale unul de altul. Fără nici o pauză. Zgomotul se înteți. Aveam senzația că o insectă uriașă se cățăra pe spatele meu. M-au trecut fiori. Se

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
tare și mai tare, de parcă se frecau două metale unul de altul. Fără nici o pauză. Zgomotul se înteți. Aveam senzația că o insectă uriașă se cățăra pe spatele meu. M-au trecut fiori. Se auzea tot mai aproape. Din pricina lui parcă tremura și aerul din jur. Se porni un curent ce ne mâna înapoi. Ca pe noroiul luat de ape. Aerul era rece și umed. S-a auzit apoi un huruit îngrozitor. Existau toate semnele că urma să se întâmple ceva

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
puternică, am tras perdelele și m-am închis în casă. Se pare că nu aveam însă nici o scăpare. Orașul înghețat se reflecta ca o bijuterie cu multe fațete, sculptată fin, trimițându-și lumina în unghi drept fix spre camera mea. Parcă m-ar fi înțepat cineva în ochi cu mii de ace. Mi-am petrecut după-amiaza întins pe pat, cu perna pe față, ascultând ciripitul păsărelelor. Veniseră o mulțime la fereastra mea. Au zburat apoi la alte ferestre. Porneau în căutarea

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
fumurii și am coborât dealul, pornind spre bibliotecă. N-am putut citi ca altădată. După ce descifram visele unui craniu, ochii mă înțepau din pricina luminii pe care o emanase. Aveam senzația că erau plini de nisip. Și vârfurile degetelor își pierduseră parcă sensibilitatea. În asemenea momente, bibliotecara îmi aducea un prosop rece ca să-l țin pe ochi, precum și niște supă caldă sau lapte rece. N-aveau nici un gust și parcă îmi amorțea limba. După ce mă mai obișnuiam puțin, eram în stare să

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
Aveam senzația că erau plini de nisip. Și vârfurile degetelor își pierduseră parcă sensibilitatea. În asemenea momente, bibliotecara îmi aducea un prosop rece ca să-l țin pe ochi, precum și niște supă caldă sau lapte rece. N-aveau nici un gust și parcă îmi amorțea limba. După ce mă mai obișnuiam puțin, eram în stare să le beau fără să mai strâmb din nas. În clipele acelea ea zâmbea fericită. — Vezi? Te obișnuiești încet-încet cu orașul ăsta. Mâncarea de aici e diferită de mâncarea

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
dar ar fi fost imposibil să o iau pe fiecare la mână. M-am aplecat și am ridicat capacul cutiei în care se afla mașina de scris. S-a stârnit un nor de praf ce s-a înălțat la tavan. Parcă se pornise viscolul. Mașina de scris era un model vechi, cu clapele rotunde și pe ici-colo avea vopseaua sărită. Fusese folosită multă vreme, probabil. — Știi ce-i asta? Nu știu, spuse ea stând cu brațele încrucișate. N-am văzut așa ceva

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
n-avea nici un miros. În rest, nimic. Nici măcar o carte, un caiet sau vreun carnețel. Am deschis și alte sacoșe și geamantane, dar cele mai multe conțineau articole de voiaj aruncate alandala, de parcă bagajele fuseseră făcute în grabă. Din fiecare lipsea ceva parcă. Mi-au făcut o impresie foarte ciudată. Pe scurt, conținutul geamantanelor și sacoșelor nu spunea nimic despre personalitatea posesorului și despre viața pe care ar fi dus-o. N-aveau absolut nimic specific. Nici îmbrăcămintea nu se remarca prin ceva

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
se auzea mai clar. Aveam impresia că ne avântam chiar spre sursă. La început a fost un scârțâit, apoi un huruit ce s-a transformat în pârâit. Îmi simțeam stomacul în gât. Nu mai aveam aer, nu mai puteam respira. Parcă mă ștrangula ceva. Din gâtlej nu-mi mai ieșea nici un sunet. Bubuituri groaznice de parcă se prăvăleau niște stânci peste noi. Pământul a început să se cutremure neregulat. Aveam senzația că ceva absolut îngrozitor o să ne înghită cu totul. Îmi venea

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
bruma de aer care mai exista acolo. Ciudat rău. A fost singurul zgomot care se distingea atunci. Toate celelalte încetaseră. Și cutremuratul pământului, și huruitul, și bubuitul... În urechi îmi vâjâia doar un hiu hiu hiu. Răsuna strident în beznă. Parcă ne pândea nerăbdător un animal de pradă, gata-gata să pună laba pe noi. Sau mii de insecte subterane oribile, având aceeași țintă, se dilatau și se contractau precum burduful unui acordeon. Indiferent ce-o fi fost, era un zgomot pe

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
înțeles din Mănăstirea din Parma a lui Stendhal. O citisem cu mulți ani în urmă. Mi-am scos imediat din cap problema erecției. Îmi dădeam seama că ceva nu era în ordine totuși cu jumătatea de jos a trupului meu. Parcă atârna în aer, nu se sprijinea pe lespede. Da, așa era. Jumătatea de sus se agăța cu toată puterea de ceva ca să nu o lase pe cea de jos să cadă în abis. M-am prins cu și mai multă

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
era plină de sânge și foarte alunecoasă. Nu pricepeam de ce era așa, dar nici n-aveam timp să mă gândesc la fleacuri. Mi-am atins rana de colțul stâncii și am avut senzația că iar mă tăia cineva cu cuțitul. Parcă mă călca intenționat în picioare... mă călca până-mi făcea praf trupul, mintea, propria-mi existență. Cu toate astea, reușeam să urc centimetru cu centimetru. Cureaua pantalonilor ajunsese la marginea lespezii, dar în același timp funia de nailon de care

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
convins. Dar mie mi se părea că nu se mai sfârșesc gropile, de parcă n-am fi făcut decât să ne învârtim pe loc. M-am gândit iar la ziarele de dimineață. Erau cu siguranță proaspăt ieșite de sub tipar. Le simțeam parcă urmele de cerneală pe degete. Și erau pline de știri noi: ce se mai întâmpla sus pe Pământ, la ce oră s-a sculat prim-ministrul, anunțuri de la bursa de valori, sinucideri în familii, masa de seară, lungimea fustelor, prezentarea

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
el. Mi-am adunat ultimele fărâmițe de putere ca să rezist. Mai avem zece metri, zise iar fata. În clipa în care a rostit cuvintele, au încetat brusc vâjâitul și huruitul care urcaseră de pe fundul gropilor și făcuseră aerul să vibreze. Parcă le-ar fi tăiat cineva de la rădăcină cu un topor. Ce întrerupere neașteptată și ciudată! Fără nici un avertisment, fără reverberații. Într-o clipă mi-a dispărut presiunea din urechi. Era cât pe-aci să mă dezechilibrez din pricina asta, dar mi-

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
rădăcină cu un topor. Ce întrerupere neașteptată și ciudată! Fără nici un avertisment, fără reverberații. Într-o clipă mi-a dispărut presiunea din urechi. Era cât pe-aci să mă dezechilibrez din pricina asta, dar mi-am revenit foarte repede. Mă dureau parcă urechile de atâta liniște și nici nu mi se părea de bun augur. E adevărat că fiecare percepe sunetele în felul lui, dar acum nu era nimic de perceput. Zero. Zero. Zero. Plutea în tăcerea aceea desăvârșită un semnal care

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
descifrat. O dată ce-a încetat zgomotul, n-a mai pornit. Am rămas nemișcați locului, cu urechile ciulite. Ca să scap de presiunea din urechi, am respirat pe gură și am înghițit de câteva ori, dar sunetul a răsunat exagerat de tare. Parcă se proptise acul patefonului în colțul platanului. — S-a retras apa? am întrebat eu plin de speranță. — Nu, abia acum urmează să țâșnească. Zgomotele pe care le-ai auzit mai înainte au fost provocate de presiunea aerului din conductele de

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]