KorAP: Find »[drukola/base=parcă & drukola/pos=adverb]« with Poliqarp

<1 ...1783 1784 1785 ...1827 >

45,675 matches

Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363

știam dacă era bine să procedez astfel, așa că n-am întreprins nimic atunci. Am rămas mai departe liniștit și mi-am privit umbra. Continua să danseze în fața ochilor. Se zvârcolea liniștită pe fundalul peisajului din zare. Nu spunea nimic, dar parcă voia să-mi transmită ceva prin gesturi. Era conștientă de faptul că eu ședeam acolo și o priveam, dar era și ea neputincioasă și necoaptă. O biată umbră și-atât. În afară de mine, nu cred că și-a mai dat cineva

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
funia. Cred că durează mai mult dacă urcăm amândoi în același timp. În caz că ajunge apa până aici, n-am decât să mă agăț și eu de funie. — Ești mai curajos decât pari. Am crezut că o să mă sărute iar și parcă așteptam, dar nu m-a băgat în seamă. A început să se cațere. M-am agățat cu ambele mâini de stâncă și m-am uitat la ea cum urcă, cu lanterna bălăngănindu-i-se pe spate. Arăta chiar ca un

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
trezit, pentru că nu mă supărau ochii. Cerul era întunecat și norii groși nu lăsau să se strecoare printre ei nici o rază de soare, înăbușindu-l cu totul. Era rece afară. Crengile golașe ale copacilor arătau ca niște cârje ce voiau parcă să sprijine bolta cerească. Sunetul înghețat al apei răsuna ca un ecou. Mirosea a zăpadă. — N-o să ningă azi, îmi spuse Colonelul. Aceștia nu sunt nori de ninsoare. Am deschis fereastra și am mai privit o dată cerul. Nu mi-am

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
urc treptele. Avea câte un nod solid la fiecare treizeci de centimetri și acestea constituiau puncte de sprijin excelente. Mă apucasem bine cu amândouă mâinile de ea și mă simțeam în siguranță. Urcam puțin câte puțin, bălăngănindu-mă în aer. Parcă eram într-o scenă de film. Numai că în film funia n-ar fi avut noduri pentru că altfel spectatorii n-ar mai fi fost impresionați. Mai ridicam din când în când privirile și vedeam lanterna fetei fluturând în aer, dar

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
am apucat cu ambele mâini de marginea stâncii și am încercat să mă salt asemenea unui înotător care se ridică pe marginea bazinului după competiție. Nu mi-a fost chiar ușor pentru că mă dureau mâinile și eram cumplit de obosit. Parcă aș fi înotat craul vreo doi kilometri. M-a apucat și fata de curea și m-a ajutat să mă ridic pe stâncă. — Era cât pe-aci s-o încurcăm! Dacă mai întârziam puțin, eram amândoi pe lumea cealaltă. — Bine

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
a pus niște carne pe pâine și a mâncat-o imediat. A luat apoi câteva bucățele de piersici, a apropiat conserva de gură și a sorbit sucul. Eu am scos între timp sticluța de whisky și am luat două-trei guri. Parcă mă simțeam puțin mai bine și durerile s-au mai atenuat. De fapt, alcoolul amorțea nervii, lăsându-mă cu senzația că durerile nu-mi mai aparțineau, că aveau și ele viața lor proprie. Îți mulțumesc mult, spuse Profesorul. Adevărul e

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
est de-a lungul râului. Era o dimineață plăcută, încât aveai impresia că a venit primăvara. Când nu bătea vântul, susurul râului te încânta pur și simplu. După zece sau cincisprezece minute de mers, mi-am scos mănușile și fularul. — Parcă-i primăvară, am zis. — Da, e adevărat, dar nu ține mai mult de o zi și vine iarna din nou. După ce-am trecut de ultimele case de la capătul de sud al podului, am văzut doar câmp pe partea dreaptă

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
mișcare, iar prin învârtirea acestuia se producea curentul electric. — Deci e vântul, am zis eu. Bărbatul a încuviințat. M-a luat apoi de mână și am pornit spre intrare. Era cu jumătate de cap mai scund decât mine. Mergeam alături de parcă eram prieteni de-o veșnicie. Când a văzut-o pe bibliotecară, a dat ușor din cap în semn de salut. — Bună ziua! zise ea. — Bună ziua! răspunse el. Ne-a condus spre un loc unde vâjâitul nu se auzea atât de tare

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
în bezna aceea, dar n-aveam de ales. Apa îmi ajungea până la umeri, era rece ca gheața, dar n-am remarcat nimic neobișnuit la ea. Era apă normală, fără mizerie în ea, cu densitate obișnuită. În jurul nostru, o liniște desăvârșită. Parcă ne aflam pe fundul unei fântâni. Nu vibra nimic. Nici aerul, nici apa, nici întunericul. Nu se auzea decât clipocitul provocat de mâinile și picioarele noastre. Ecoul părea mult amplificat în beznă. Abia după ce-am intrat în apă, mi-

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
era o rană mortală, chiar dacă se deschisese iar. Chiar nu ești supărat pe bunicul meu? Vocea ei a răsunat din adâncurile beznei. Mi-a fost greu să-mi dau seama dincotro venea. — Nu știu ce să zic. Și ecoul vocii mele venea parcă dintr-o direcție ciudată. Oricum nu mai e nimic de făcut și m-am resemnat de când am auzit toată tărășenia. — Cum poți să spui așa ceva? Nu sunt o personalitate și nici prea deștept. Dar mai devreme ai spus că ești

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
mâncat de pești hidoși. Vreau să mor scăldat de razele soarelui. Mi-au amorțit brațele din pricina apei reci, așa că am încercat să le mișc mai mult. — Ești un om grozav, spuse fata. Nu i se mai simțea oboseala în voce. Parcă făcuse o baie caldă și bună. Sunt puțini cei care gândesc astfel. — Dar eu cred lucrul acesta cu toată convingerea, zise ea. În timp ce înotam, mai întorceam capul după lumina bătrânului. Se îndepărta tot mai mult. Mâinile mele nu atingeau încă

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
un burghiu și răsunau în urechile noastre ca bâzâitul a mii de insecte înnebunite de groază. Ecoul se lovea de zid și apoi ricoșa în timpanele noastre. M-am lăsat pe vine, cu lanterna deschisă, și mi-am acoperit urechile. Parcă-mi șmirgheluia cineva fiecare nerv. În viața mea nu mai simțisem o asemenea groază. Nu o puteam asemui cu nimic. O groază ce izvora din infernul nenorociților care nu urmăreau decât să ne strivească. Aveam impresia că se condensaseră toată

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
Dacă te-ai uitat la ei, nu mai poți umbla. Înțepenești locului. Înaintam pieziș, pas cu pas, luminându-ne picioarele cu lanternele. Aerul rece ne izbea obrajii, aducând cu el și miros de pești morți. Aveam senzația că ne sufocăm. Parcă ne aflam în carcasa unui pește uriaș ale cărui intestine erau mâncate de viermi. Se mai auzeau Întunegrii. Sunete cumplit de neplăcute ce veneau dintr-un loc din care n-ar fi trebuit să se audă nimic. Îmi vâjâiau urechile

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
zis. — Canalul e mai încolo. E o deschizătură care trece prin el. Nu simți mirosul? M-am apropiat și am adulmecat mai atent. Da, cred că era canal de scurgere. Un miros familiar... după toate împuțiciunile alea din labirintul subteran. Parcă simțeam și vântul de undeva din colț. Și vibrații ușoare produse de metrou. Trecea pe deasupra capetelor noastre. Vibrațiile au durat zece sau cincisprezece secunde. S-au stins treptat, de parcă s-a închis robinetul chiuvetei. Nu mai aveam nici o îndoială. Aceea

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
pornise încă vântul rece. De la coama dealului de nord și până la câmpia de sud cerul atârna greu din pricina norilor încărcați de zăpadă. Aveai senzația că era gata să se prăbușească. Sub fereastra mea, cei patru bătrâni continuau să sape. Patru? Parcă fuseseră trei înainte. Trei bătrâni cu cazmale în mâini. Dar acum erau patru. Nu m-am înșelat. Mai venise unul. Zona era plină de bătrâni. Fiecare stătea la locul lui și săpa tăcut. Mai bătea vântul din când în când

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-și lepăda învelișul exterior. Și-a netezit părul cărunt cu degetele, s-a așezat pe scaun și a oftat adânc. — Scuză-mă că n-am ajuns la micul dejun, zise el. De dimineață și până acum am tot rezolvat probleme. Parcă nu v-am văzut săpând la groapa de-afară. — La groapă? Nici vorbă, zise el râzând. Am avut treabă în oraș. A împărțit mâncarea caldă în două farfurii. Tocană de legume cu tăiței. A suflat puțin în lingură ca să se

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
bătălie. Onoarea? Patriotismul? Dorința de a lupta? Ura? Chiar nu țin minte. Tu te temi că-ți pierzi sufletul. Și mie mi-a fost cândva frică de asta. Dar mi-a trecut. Nu-i nici o rușine, zise el căutându-și parcă vorbele și privind în gol. Dacă scapi de el, o să fii foarte calm. O să ai parte de o liniște cum n-ai cunoscut în viața ta. Așa că încearcă să faci abstracție de el. Am încuviințat, tăcut. — Am auzi prin oraș

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
departe de articol. M-au preocupat apoi pozițiile ocupate de Liga Centrală și Liga Pacificului. Au sosit sandvișurile și supa. Le-am mâncat cu o plăcere nebună. M-am șters la gură cu șervețelul și-am oftat din toți rărunchii. Parcă se adunaseră toate oftaturile din viața mea într-unul singur. Atât a fost de profund. Am ieșit din magazin și am încercat să opresc un taxi. Pentru că eram murdari, a trecut ceva timp până s-a îndurat unul să ne

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
în ținutul Întunegrilor. Dacă stăteam și mă gândeam bine, nu mai dormisem de mult ca lumea. Când era să ațipesc, cineva mă trezea brutal. Îmi simțeam pleoapele grele și-mi venea să dorm, dar în aceeași clipă ceva mă trăgea parcă spre lumea Întunegrilor. Aveam senzația că întind labele după mine. Am deschis ochii și mi-am frecat fața cu palmele. Dar parcă nu-mi frecam propria față. O simțeam străină. Mă mai durea locul de pe gât în care se prinsese

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
trezea brutal. Îmi simțeam pleoapele grele și-mi venea să dorm, dar în aceeași clipă ceva mă trăgea parcă spre lumea Întunegrilor. Aveam senzația că întind labele după mine. Am deschis ochii și mi-am frecat fața cu palmele. Dar parcă nu-mi frecam propria față. O simțeam străină. Mă mai durea locul de pe gât în care se prinsese lipitoarea și-mi supsese sângele. Două lipitori m-au stors zdravăn. — Mi-am amintit de spermă. Chiar nu vrei să ți-o

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
la uscat erau de damă. Toate roz. Și colac peste pupăză, uscătorul mergea aproape în gol. De aceea au și bătut la ochi imediat. Mai bine ieșeam și-mi pierdeam vreo douăzeci de minute pe-afară. Continua să plouă mărunt. Parcă ploaia voia să-mi transmită un mesaj. Am deschis umbrela și am pornit fără țintă. În zona aceea liniștită am trecut pe lângă tot felul de magazine: frizerie, pâine, articole pentru surfing - ce căutau astea în Setagaya? -, tutungerie, patiserie, magazin de

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
viața mea pe Pământ se va sfârși în douăzeci și patru de ore. Asta însemna că o să mor. Povestea cu mutatul în altă lume îmi suna a Donjuanism. Am să mor - așa m-am hotărât să mă gândesc, era mai convenabil. Acum parcă mă mai recunoșteam. La acest gând, m-am simțit deja un pic mai bine. Am stins țigara și m-am dus în dormitor. Am privit-o pe fată câteva clipe și apoi am verificat lucrurile din buzunar. Nu cred că

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
acvariu gol. Aproape de ora închiderii, a început să iasă tot mai multă lume de la bibliotecă. Cei mai mulți erau elevi de liceu, cu sacoșe din plastic ca și a mea. Privindu-i atent, mi se părea că duc o existență cam anormală. Parcă le lipsea ceva sau aveau ceva exagerat de mare. Ca să fiu cinstit, mai degrabă existența mea era anormală în ochii lor. Asta-i lumea, ce să-i faci! Se cheamă prăpastie între generații. Printre elevi am văzut și bătrâni. Aceștia

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
ți-ai comandat atât de mult numai ca să nu rămâi mai prejos, nu? zise ea. — Chiar sunt lihnit. Nici nu țin minte de când nu mi-a mai fost așa o foame. — Grozav! Oamenii care mănâncă puțin nu-mi inspiră încredere. Parcă ar avea mereu ceva de ascuns, nu crezi? — Nu știu ce să zic. — Cred că ți-ai făcut un obicei prost din a zice „nu știu“. — Posibil. — Și „posibil“ intră în aceeași categorie. Neștiind ce să mai spun, am tăcut pur și

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
de parcă învârteam niște cuburi de gheață într-un pahar cu whisky. Totul, dar absolut totul părea să se fi întâmplat de mult. A fost odată ca niciodată. Hainele de pe jos, muzica din fundal, conversația. Cu diferențe infime, lipsite de semnificație. Parcă eram într-un carusel și ajungeam mereu în locul din care plecasem. Nu întreceam pe nimeni. Nimeni nu mă întrecea. — Mi se pare că s-a întâmplat tare demult, am zis eu cu ochii închiși. — Bineînțeles, zise ea luându-mi paharul

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]