45,675 matches
-
naturalețe, simplitate și sinceritate ce înving inhibițiile, formalismul protocolar. Pe scenă distinsă, aprigă, visătoare, "arsă" de pasiunea iubirii și a urii, trecând cu o admirabilă siguranță de la forța adrenalinei în momentele dramatice, la discreția înfiorată a iubirii. Chip, siluetă născute parcă de sub penelul romanticilor, personaj frate geamăn cu mulți din viața fără scenă, voce pentru care doina și liedul românesc sunt vorbirea, respirația firească, "actrița de operă", "interpretul de muzică", prin definiție. Este imaginea despre sine pe care a concentrat-o
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1452_a_2750]
-
o așteaptă... Englezii mi-au spus "Nelly Miracle" A.V. Oaspete în studio este doamna Nelly Miricioiu, pe care unii dintre dumneavoastră ați urmărit-o în spectacolele Operei Naționale Române din Iași, în transmisiunile radiofonice. Bine ați venit! "Che strano"... Parcă nici nu a trecut prea mult timp de când v-am văzut ultima dată! Nelly Miricioiu "Che strano!"... Eu vă mulțumesc. Este sufletul nostru de moldoveni. De fapt, nu numai în Moldova, în București a fost la fel, toată lumea a spus
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1452_a_2750]
-
idee, poate, cu totul scandaloasă despre vechi și despre nou. În primul rând, cred că toate capodoperele sunt contemporane. Între ele și cu noi. A.V. Dar nu credeți că Dinu Lipatti, Clara Haskil făceau parte din categoria pianiștilor care parcă aveau o aură? D.G. A, evident. Evident. Dar prin asta, sunt cu atât mai actuali. Cu cât pianistica de acum se mecanizează, se design-izează, se pseudo-obiectivează, de fapt, se reduce la un superficiu, foarte frumos, de factură cvasi-industrială, cu atât
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1452_a_2750]
-
mai frumoasă latură a vieții mele în clipa de față. Și această capacitate de a dărui, de a transmite ceva altora. Cred că sunt o privilegiată: lucrez ceea ce-mi place, în cea mai mare parte a timpului... A.V. Parcă nu-mi mai vine să-ți adresez cealaltă întrebare: ce altceva crezi că ai fi făcut bine în viață, dacă nu te-ai fi dedicat muzicii? A.B. Cred că aș fi putut să fac bine multe lucruri, pentru că am
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1452_a_2750]
-
puteți și voi. Da. A.V. Mulțumesc. Deocamdată, nu mai e nimic de spus. I.H. Mulțumesc. (Colocviu difuzat în emisiunea "Cap de afiș", TVR Iași-TVR 3, noiembrie 2011) Mariana Codruț (2012) Dacă vrei să știi ceva esențial despre omul care parcă iese dintre cărți și te servește la el acasă cu un pahar de ceva, dacă te nimerești cu el în concediu la mare și stai într-o seară pe plaja nu prea animată să privești valurile, să discuți despre toate
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1452_a_2750]
-
dens, de ceea ce ați spus dumneavoastră, lucrurile mărunte. Este, de fapt, o lume secundă, un Eden pierdut. E o nostalgie după acest Eden în toată poezia lui Emil Brumaru, începând de la primele lui cărți. E un portret al omului balcanic, parcă extras din scrierile lui Panait Istrati. Istrati are o carte publicată în 19253, care se cheamă "Trecut și viitor". Există acolo un portret numit cu niște cuvinte care astăzi nu prea sună frumos, dar trebuie să le folosesc pentru că sunt
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1452_a_2750]
-
trebuia să mă vadă pe mine ci partenerul, și eu spunându-i: "Ionuț, deschide ușor gura, ușor, mișcă limba peste buza de jos, atât, te rog, întoarce capul, mulțumesc." Toată lumea din echipă, secretara din platou, operatorul, asistentul de imagine spuneau: "Parcă e o vrajă." Era ceva care se lega de suflet, pentru că există și o inteligență care se bazează pe suflet. A.V. Cum vă alegeți actorii? În funcție de roluri foarte bune realizate în teatru sau în film? A.V. Trebuie să
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1452_a_2750]
-
Teatrul este exact ca mersul pe sârmă: nu știi niciodată cum să mergi ca să ajungi la celălalt capăt teafăr Alex Vasiliu Toate imaginile pe care le-am văzut cu Dumneavoastră de-a lungul anilor, mă fac să cred că timpul parcă a stat în loc. Să știți că nu este doar un compliment arătați la fel de tânăr, de pregătit să luați viața și teatrul la trântă, cum cred că ați fost în anii '69-'70 în România, apoi în America, în centrele mai
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1452_a_2750]
-
care Beligan era mare star. Era cu totul altceva, nu avea nimic realist, nimic previzibil. Un spectacol în care scena era aproape goală, în care doar energia de mișcare, dinamica actorilor făceau ca acest text să vibreze cu totul altfel. Parcă era cu totul altă piesă. Oameni care au văzut spectacolul nostru, și care erau foarte atașați de ceea ce făcuse maestrul Beligan, au spus "da' voi ați înnebunit, cum puteți să faceți așa ceva cu piesa asta?" Cei din generația noastră, cei
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1452_a_2750]
-
femei, retrăiesc bucuria revederii, mulți dintre ei cunoscându-se încă din anii refugiului. Din cei peste o sută de membri care fac parte din asociația noastră, acum reușim să ne mai strângem cam jumătate. Deoarece acum suntem numai între noi, parcă ceva ne desprinde de lumea înconjurătoare, iar cântecele despre Basarabia interpretate de Aldea și Doina Teodorovici care ne însoțesc la astfel de întâlniri, se îmbină armonios cu vocile molcome din sală. În această ambianță, imaginația ne poartă pe meleagurile noastre
DUPĂ 200 DE ANI, DE LA RĂPIREA BASARABIEI.. In: MEMORIILE REFUGIULUI (1940 - 1944) by Gheorghe Moruzea () [Corola-publishinghouse/Memoirs/799_a_1712]
-
tocmai cu acesti dascăli ne mândrim în lume, căci ei și rigorile impuse ne-au făcut oameni. Profesorii de atunci par figuri enigmatice, în special acei iluștri dascăli de faima, pe care i-am iubit și respectat, însă acum toți parcă sunt din altă era, din alte vremi... Ceva nevăzut ne leagă de școală, care acum este așezată în inimile noastre sus, pe înălțimi greu de ajuns față de altele similare, de profesori pe care soarta i-a adus, pe toți odată
PESTE VREMI…ISTORIA UNEI GENERATII – PROMOTIA 1952 – by Șorea Niculai () [Corola-publishinghouse/Memoirs/91807_a_93264]
-
li se pregătească băuturile. Blandar goli paharul dintr-o înghițitură. - Altul - îi spuse barmanului. Sorbi încă unul mai încet, iar Marriott, care începea să ghicească greutățile lui Blandar, lăsase cu discreție restul de la bancnota de zece dolari pe tejghea. - Acum parcă îmi aduc aminte de tine - spuse Blandar când Marriott îi explică problema lui. Te-ai cam codit să vii, dar tinerii nu te-au slăbit deloc. Am surprins o reținere - ținea capul sus și ezita - din dorința inconștientă să te
[Corola-publishinghouse/Memoirs/85115_a_85902]
-
Exposure spune o poveste (nouă) alcătuită din opt zile selectate din ani diferiți. Criteriul de selecție a fost aici intensitatea maximă aproape paroxistică. Zilele expuse la Praga, pe care Ioana a ales să le facă vizibile de așa manieră că parcă le-ar fi înmormântat, sunt dintre acele zile care întâi au fost percepute ca pozitive, dar apoi s-au dovedit negative sau invers. Acele zile horror pozitive sau teribil de negative, cum le spune ea. În general, reprezentările colorate ale
[Corola-publishinghouse/Journalistic/2203_a_3528]
-
desluși secretele romanului și rămânând doar la nivelul unor repere istorice ușor identificabile. Lumea pe care o clădește Matei Vișniec este în mare parte neverosimilă, firescul este înlocuit de nefiresc și de absurd. Personajele, care „dorm în timpul plimbării“, sunt atrase parcă de o forță necunoscută și inaccesiblă, o forță care-i strivește, dar spre care înaintează orbește, fără oprire. Este poate acea fascinație a răului despre care vorbește Dostoievski în romanele sale, sau Thomas Mann în Doctor Faustus. Semnele din romanul
[Corola-publishinghouse/Journalistic/2203_a_3528]
-
de UCM. Oricum, când am auzit tipul de discurs pe care-l folosesc politicienii maghiari, extrem de precaut, de fariseic și de previzibil, m-am gândit, nu știu de ce, la o parodie după niște versuri de-ale lui Mihai Eminescu. Zău, parcă îi și auzeam pe liderii maghiari recitând în Parlament: De mi-i da autonomie, Nime-n lume n-a s-o știe, Căci va fi sub pălărie Ș-apoi cine treabă are? Ce vreau să zic cu asta - de fapt
[Corola-publishinghouse/Journalistic/2203_a_3528]
-
tainele necuviincioase ale dragostei. Și-acum hălăduiau amândouă în dorul lelii printre copacii înalți, scorburoși... Zmeii le-au mirosit prezența primii! Nu pot uita ședințele de la raion, lunare, de pe când eram medic la Dolhasca. Erau o capodoperă de situații adunate parcă anume să-mi creeze o stare de disconfort maxim. Trebuia să mă scol pe la cinci dimineața, să iau trenul Dolhasca-Fălticeni. Dacă mă culcam pe băncile din compartiment, conductorul îmi făcea, sever, observație... La Fălticeni urcam pe jos dealul acela ce
[Corola-publishinghouse/Journalistic/2203_a_3528]
-
n-o să-l uit niciodată, îl chema Pop!!! Mai târziu Aristița a fost detașată disciplinar la Dolhasca. Venea călare pe o motocicletă grea, mare... Dormea la noi. Uneori o aducea și pe soră-sa, bomba țâțoasă... de altfel foarte tăcută... Parcă s-ar fi jenat de propriu-i „relief“... Aveam două paturi largi, încăpătoare. Într-unul eu și nevastă-mea, în celălalt surorile. Noaptea mă trezeam să mai pun lemne în godin (la început nu am avut soba enormă de teracotă
[Corola-publishinghouse/Journalistic/2203_a_3528]
-
E turnat în bronz, așezat pe un scaun picior peste picior, cu pălăria pe cap și figura cam tristă. Nu-i turist să nu se fotografieze cu el, dar ce-am văzut marți, 11 martie, ora 12,15, a fost parcă altceva. Doi tineri și-au cocoțat copilul în brațele lui Fernando. Nimic neobișnuit până când i-am auzit spunând Raul Raul prinde-l pe nenea de pălărie să nu cazi și hai râzi la tati. Și ce? Și nimic. Doar că
[Corola-publishinghouse/Journalistic/2203_a_3528]
-
Beethoven... * Alex Ross, The Rest Is Noise. Listening to the Twentieth Century, Farrar, Strauss and Giroux, New York, 2007. VOI N-AȚI ÎNTREBAT fără zahăr V| R|SPUNDE BOBI Samit, bădie! De câteva zile încoace, Dorohoiul e într-o fierbere mocnită. Parcă toată lumea merge chitită pe un scop de interes general, dar nimeni nu crâcnește. În aer plutește un consens pe care nu-l mai întâlneai decât la muncitorii de la Porțelanul, pe vremea când furau împreună mai bine de jumate din producție
[Corola-publishinghouse/Journalistic/2203_a_3528]
-
și trimis să danseze cu patru negrese goale în fața Taj Mahalului. Același nea Nicu care e urmat de bodyguarzi peste tot, fie ei generali imbecili ai armatei române sau chiar Silvester Stallone, privește cu atenție spre Omul Nou, un schelet parcă ieșit din colecția doctorului Mengele. Savanta de renume mondial în ipostaze porno (cum orice tractorist și-ar fi pus-o în cabina sa), Sergiu Nicolaescu fumând o țigară la mormântul maeștrilor săi, cuplul Ceaușescu, din nou Savanta mângâind un vibrator
[Corola-publishinghouse/Journalistic/2212_a_3537]
-
știu eu, din sufrageria ideală. Dar mă amuză gândul că se găsesc oameni, ființe bipede, înzestrate cu rațiune, care vor să stea în fața frigiderului ca să se uite la meci sau, de ce nu, la un concert din timpul Festivalului „George Enescu”. Parcă îi văd cum deschid frigiderul, iau o bere, ciocnesc virtual cu dirijorul orchestrei și se întind pe scaunul din bucătărie. Nici cabina de duș cu radio nu mă încântă foarte tare. Cât de pasionat de radio trebuie să fii ca să
[Corola-publishinghouse/Journalistic/2212_a_3537]
-
și nu erea, erea gol“. Nici măcar cei ce locuiau în marginea satului: „Da ce, noi ne uităm la ele? Noi avem ale noastre, prin curte. Vaca cere mulsă, rațile vrea boabe... N-avem vreme“. „Cred că săptămâna trecută erau. Că parcă-mi făcea umbră la apus pe cușca câinelui.“ „Păi, a cui e terenu? Mergeți și verificați la primărie.“ „Mi s-a părut mie că soarele apune mai devreme. Acu-mi dau seama că era de la blocuri.“ Da-n jurul lor
[Corola-publishinghouse/Journalistic/2212_a_3537]
-
Posibilă, București Roboții lui Daniel Knorr Ștefan Tiron Legile Roboticii au produs la Daniel Knorr o serie de mașini gata să îndeplinească totul pline de dedicație, dar a căror autonomie nu este decât o iluzie întreținută mecanic. O iluzie fundamentată parcă și acum de teoria „mâinii invizibile“ a lui Adam Smith - motorul silențios și ipotetic al pieței libere. Ea presupune undeva o comandă directă care nu vine de nicăieri, dar îi împinge pe toți membrii societății și toate țările din care
[Corola-publishinghouse/Journalistic/2199_a_3524]
-
care îmi spunea mereu „Zâmbiți, vă rog“, cu un ton de parcă ar fi zis sățmi fac temele. Primele fotografii, folosite probabil la înscrierea la școală, a trebuit să le aștept câteva zile; mțam uitat încruntată la ele - eram eu, dar parcă nu eu, arătam mai „pictată“, mai cuminte, mai artistică decât mța arătat vreodată oglinda. Apoi a venit minunea. Un aparat care, după declanșarea blitzlui, scotea un fel de zornăit interior și apoi o bucată de hârtie cu un chenar negru
[Corola-publishinghouse/Journalistic/2199_a_3524]
-
aduc aminte că trebuie să îți citesc scrisoarea pe care am prezentat-o la școală, cea avută ca temă ,ca și cum îmi caut motive de a te auzi. Repede îți caut numele prin telefon, ca de obicei îmi răspunzi doar insistând, parcă m-ai lăsa să aștept pentru ce urmează mai bun, iar tu știi că îmi place asta. Dintr-o dată îți aud glasul ferm și hotărât ''Bună Andreea!'' Eu, încercând parcă să te înduioșez, îți răspund cu interjecția mea caracteristică, de la
A doua oară unu by Lungu Andreea-Loredana () [Corola-publishinghouse/Journalistic/91792_a_92928]