4,474 matches
-
să sporească odată cu ea și astfel să o sporească la rândul său. Aceste creații nu desemnează în nici un fel operele, marile opere ale artei sau culturii în general, ori obiecte, numite culturale. Ele sunt căile deschise unei subiectivități în măsura în care aceasta înfăptuiește în ea prin operația sa proprie unul dintre modurile esențiale ale raportării sala patetice la ființă. Cultura este ansamblul acestor căi deschise și oferite. Acum, dacă numim Energie ceea ce survine în raportarea patetică la ființă în calitate de efectuare fenomenologică a sa
by MICHEL HENRY [Corola-publishinghouse/Imaginative/1006_a_2514]
-
ea, devenind astfel propria noastră acțiune. Aceasta nu este așadar niciodată disociabilă de procesul etern în care Absolutul ajunge în sine și se istorializează, proces care, ca sporire de sine, este cu toate acestea fenomenologic de la un capăt la celălalt, înfăptuindu-se ca fapt de a suferi și ca fapt de a se bucura. Faptul că, purtați de acest proces, noi îl înfăptuim noi înșine ne aruncă în această suferire ca și în fenomenalitatea sporirii. Energia este astfel în noi așa cum
by MICHEL HENRY [Corola-publishinghouse/Imaginative/1006_a_2514]
-
se istorializează, proces care, ca sporire de sine, este cu toate acestea fenomenologic de la un capăt la celălalt, înfăptuindu-se ca fapt de a suferi și ca fapt de a se bucura. Faptul că, purtați de acest proces, noi îl înfăptuim noi înșine ne aruncă în această suferire ca și în fenomenalitatea sporirii. Energia este astfel în noi așa cum este în sine, această Suferire primitivă care este relația noastră patetică a ființei așa cum este raportarea ființei la ea însăși. A ne
by MICHEL HENRY [Corola-publishinghouse/Imaginative/1006_a_2514]
-
la ea însăși. A ne folosi energia, această Energie pe care o primim ca pe ceea ce ne poartă în sporirea ființei noastre, înseamnă în mod necesar a străbate această suferire, această străbatere este efortul nostru, ceea ce, aflat în opera ființei, înfăptuim la rândul nostru. Aici devine vizibilă și inteligibilă trăsătura oricărui proces de pierire și ceea ce constituie propriu-zis posibilitatea acestuia, punctul de origine pornind de la care acesta se produce negrești: barbaria este o energie nefolosită. De ce rămâne aceasta într-o astfel
by MICHEL HENRY [Corola-publishinghouse/Imaginative/1006_a_2514]
-
ci Energia originară a Ființei în calitate de Viață sau, mai curând, în ceea ce privește această viață care este a noastră (cea a indivizilor și a grupurilor, prin urmare cea a societăților), faptul că ea se regăsește în acest istorial al Absolutului și se înfăptuiește în el și ca el. Aprioricul barbariei ca și cel al culturii, aprioricul tuturor aprioricelor este această viață absolută în care suntem trăitori. De ce atunci rămâne această Energie nefolosită în noi? În ce fel sporirea, contravenind într-un anumit fel
by MICHEL HENRY [Corola-publishinghouse/Imaginative/1006_a_2514]
-
atunci rămâne această Energie nefolosită în noi? În ce fel sporirea, contravenind într-un anumit fel propriei sale esențe, se inversează în stagnare și regres? Cum de există și cum de poate exista, pe undeva, o oprire? Deoarece sporirea se înfăptuiește ca o străbatere a suferirii și ca un efort: acesta din urmă, din cauza patosului său, este cel care se întrerupe, oprirea se produce în suferire, în faza sa de suferință și odată cu ea se produce și inversarea. Căci, în fond
by MICHEL HENRY [Corola-publishinghouse/Imaginative/1006_a_2514]
-
științei, a științei galileene care a îndepărtat din ea tot ce este subiectiv și subiectivitatea însăși. Numai că nu este posibil a elimina viața. Aceasta nu supraviețuiește numai în interiorul științei ca negândit al acesteia, ci ea nu contenește să se înfăptuiască în determinările sale elementare care sunt pentru fiecare trăitor nevoile fundamentale ale subiectivității sale organice și ale subiectivității în general. Deoarece nevoia acesteia este nevoie de sine, sporirea, fiecare dintre nevoile sale de asemenea, am spus-o deja, se esențializează
by MICHEL HENRY [Corola-publishinghouse/Imaginative/1006_a_2514]
-
dintre nevoile sale de asemenea, am spus-o deja, se esențializează în acest fel, ca o ajungere primitivă în sine în măsura în care aceasta străbate încercarea suferirii pentru a fi, în aceasta și prin aceasta, sporire. Or tocmai aici este ceea ce se înfăptuiește în orice proces de cultură, ceea ce nu se mai înfăptuiește în lumea științei. Orice cultură poartă nevoia în sporire. Ea ordonează lumea în așa fel încât, în diversele sale aspecte, aceasta se înfățișează ca o imagine a acestei nevoi, adică
by MICHEL HENRY [Corola-publishinghouse/Imaginative/1006_a_2514]
-
esențializează în acest fel, ca o ajungere primitivă în sine în măsura în care aceasta străbate încercarea suferirii pentru a fi, în aceasta și prin aceasta, sporire. Or tocmai aici este ceea ce se înfăptuiește în orice proces de cultură, ceea ce nu se mai înfăptuiește în lumea științei. Orice cultură poartă nevoia în sporire. Ea ordonează lumea în așa fel încât, în diversele sale aspecte, aceasta se înfățișează ca o imagine a acestei nevoi, adică ceea ce, pus în raport cu subiectivitatea și neexistând de altminteri decât în
by MICHEL HENRY [Corola-publishinghouse/Imaginative/1006_a_2514]
-
nu se temea să curbeze fațada bisericii San Carlo alle Quattro Fontane toate aceste mișcări nu-și au nici sălașul, nici posibilitatea altundeva decât în îmbrățișarea cu sine a vieții și în hiperputerea acestei îmbrățișări și iată de ce ele se înfăptuiesc ca și aceasta, în patosul beției sale. Or, s-o mai spunem o dată, această energie nu este folosită doar în operele de artă. Toate comportamentele cotidiene ale unei lumi de cultură permit această utilizare și sunt în ultimă instanță motivate
by MICHEL HENRY [Corola-publishinghouse/Imaginative/1006_a_2514]
-
servește drept condiție ineluctabilă, afinitatea acestei ideologii cu spiritul timpului, sau, mai curând, mișcarea lor comună: fuga omului departe de ființa sa veritabilă, în măsura în care acesta nu se mai poate suporta pe el însuși. Asta înseamnă că această fugă nu se înfăptuiește numai pe planul ideologiei, ci tocmai pe cel al practicii. Practicile barbariei o poartă mereu în ele ca pe naturantul lor veritabil și în același timp ca pe ceea ce le conferă uluitoarea lor unitate. Nici una, totuși, nu o exhibă într-
by MICHEL HENRY [Corola-publishinghouse/Imaginative/1006_a_2514]
-
folosită după cum se va dori. Însă ce să faci? Nu știu ce să fac". Nici una dintre căile nobile trasate de cultură și permițându-i acestei forțe să se utilizeze, energiei să se desfășoare, vieții să sporească din ea însăși și să-și înfăptuiască esența nici una dintre aceste căi nu i se înfățișează plictisului pentru ca, angajându-se într-un a face și în încercarea suferirii sale, acesta să se descarce de latura opresivă a inacțiunii. Cu toate acestea, pe căile trasate de cultură nu
by MICHEL HENRY [Corola-publishinghouse/Imaginative/1006_a_2514]
-
plictisul. Nu știu ce să fac" înseamnă: în fiece clipă forța este acolo, angajându-se în ființa sa însă nici una dintre practicile permițând urmarea acestei angajări, nici una dintre căile oferite de cultură. Se pune atunci problema ca această forță care nu se înfăptuiește să se uite într-un fel oarecare, pe ea și patosul său, și aceasta în fuga în afara sinelui în măsura în care în această exterioritate ceva se ivește în fața privirii în fiece clipă și o captivează: imaginea televizată. În fiece clipă înseamnă acum
by MICHEL HENRY [Corola-publishinghouse/Imaginative/1006_a_2514]
-
și, asemenea imaginii estetice, să se imobilizeze deasupra timpului, în această omni-temporalitate care aparține obiectului cultural și îl menește contemplării. Însă atunci viața n-ar mai căuta să fugă de sine într-o asemenea imagine, ci mai curând s-ar înfăptui în aceasta, adică în ea însăși. Este ceea ce interzice, tocmai, "estetica" televiziunii, adică negarea oricărei estetici: "directul" faptul că totul trebuie surprins pe viu, fără nici o elaborare sau pregătire, deoarece adevărul, la urma urmelor, se reduce la brutalitatea faptului, la
by MICHEL HENRY [Corola-publishinghouse/Imaginative/1006_a_2514]
-
pe planul vieții numite materiale, adică producătoare de bunuri materiale, o determină pe aceasta asemenea unui "progres", a unei transformări cel puțin virtuale cu titlu de auto-transformare făcând din ea, cu alte cuvinte, o cultură. Totuși, dacă acest plus se înfăptuiește sau nu, dacă este vorba despre o cultură propriu-zisă sau despre o fază de regres este o lege generală a oricărei societăți ca în ea doar o parte a activităților care alcătuiesc praxisul său să se supună formelor tipice despre
by MICHEL HENRY [Corola-publishinghouse/Imaginative/1006_a_2514]
-
a transmite cunoașterea în cadrul unui învățământ, de a o spori în cadrul unei cercetări. În societate, dimpotrivă, și în praxisul care constituie conținutul său actele în care acesta se vehiculează nu au drept finalitate imediată sporirea vieții la cel care le înfăptuiește: este vorba de ajustarea unei piese, de verificarea unui cec, de calcularea unei presiuni. Acțiunii devenite muncă, recunoscută și remunerată ca atare, i se impune de acum înainte o metodă căreia trebuie să i se conformeze. Despre această muncă se
by MICHEL HENRY [Corola-publishinghouse/Imaginative/1006_a_2514]
-
viața universitară și culturală ca atare. Fără îndoială, acest praxis social luat în ansamblul său își are încă (până la instaurarea erei tehniciste cel puțin) originea și finalitatea în viață, nefiind nimic altceva decât ansamblul medierilor prin care această viață se înfăptuiește într-o epocă dată, potrivit normelor și posibilităților acestei epoci. Însă 1) această înfăptuire este redusă la aspectul său material, la producția și consumul bunurilor utile în mod imediat vieții corporale (hrană, sexualitate, îmbrăcăminte, locuință, sănătate), în vreme ce rolul necesităților și
by MICHEL HENRY [Corola-publishinghouse/Imaginative/1006_a_2514]
-
controleze procesul de producție în ansamblul său, ordonându-l și organizându-l după bunul său plac. În așa fel încât 3) individul este confruntat cu o transcendență din ce în ce mai opacă și ininteligibilă. Pe de-o parte, ansamblul medierilor prin care se înfăptuiește procesul material de producție potrivit modalităților prefigurate ale diviziunii muncii i se impune acesteia ca o totalitate imensă aflată în fața sa și în sânul căreia trebuie să i se găsească un loc deopotrivă derizoriu și predefinit. Pe de altă parte
by MICHEL HENRY [Corola-publishinghouse/Imaginative/1006_a_2514]
-
ea. Cu certitudine, unele determinări pur patetice pot fi reproduse în lipsa oricărei ținte intenționale, a oricărei "cunoștințe" un act de pură iubire de exemplu. Recunoașterea în existența sa autonomă a unei dimensiuni ontologice de imanență radicală în sânul căreia se înfăptuiește această repetare originară este esențială, ea singură permițând înțelegerea transmiterii cunoștințelor primitive străine cunoașterii reprezentative și obiective, și precedând-o în mod necesar. Primele schimburi dintre mamă și copil, însușirea mișcărilor corporale, antrenarea sub toate formele sale, fenomenele de imitație
by MICHEL HENRY [Corola-publishinghouse/Imaginative/1006_a_2514]
-
acestor date numite obiective condițiile conservării sau ale sporirii vieții, sau pe cele ale morții sale; este întotdeauna, sub masca aparatelor conceptuale sau statistice, o istorie a praxisului și a angoasei sale. Literatura nu are alt scop decât de a înfăptui în același fel dezvăluirea esenței vieții, și dacă o face prin mijlocirea procedeelor estetice, este pentru că arta, căreia îi aparține, este vehiculul privilegiat al acestei raportări esențiale la viață. Această raportare devine conștientă de sine în filozofia a cărei temă
by MICHEL HENRY [Corola-publishinghouse/Imaginative/1006_a_2514]
-
deja amintite li se adaugă o a patra, care le conferă "democrațiilor" moderne fizionomia lor proprie. Eliminarea subiectivității transcendentale de către proiectul galilean nu este niciodată completă, viața continuă, însă, spuneam noi, sub formele sale cele mai fruste: instinctele elementare se înfăptuiesc de la sine, fără vreo referire la un model de cultură, la o sensibilitate mai exigentă, forță sub aspectul său fizic și cel mai brutal, gândire redusă la scheme ideologice, la șocul cuvintelor și la greutatea fotografiilor, pe scurt, la reprezentări
by MICHEL HENRY [Corola-publishinghouse/Imaginative/1006_a_2514]
-
aserviți actualității, dogmei sociale, preschimbați în telespectatori, deveniți la fel de receptivi și de frivoli ca și ei. Căci adevărul concret al acestei întregi mișcări poate fi rezumat în felul următor: puterea intelectuală și spirituală asumată în mod tradițional de cei care, înfăptuind în ei marea mișcare de auto-sporire a vieții, își iau drept sarcină să o transmită altora într-o repetare posibilă această putere a fost smulsă clericilor și intelectualilor de către noii stăpâni care sunt slugile oarbe ale universului tehnicii și ale
by MICHEL HENRY [Corola-publishinghouse/Imaginative/1006_a_2514]
-
de regres social este posibil a recunoaște, dincolo de evidența caracterelor stagnării și declinului, violența refuzului deliberat al vieții de a fi ea însăși. Caracteristica barbariei Occidentului și ceea ce îi conferă forța sa formidabilă este faptul că acest refuz s-a înfăptuit nu împotriva tuturor formelor de cultură, ci în interiorul uneia dintre ele, cea a cunoașterii. Și am văzut în ce fel: în ce fel proiectul de a ajunge la o cunoștință obiectivă a ființării naturale i-a determinat pe fondatorii modernității
by MICHEL HENRY [Corola-publishinghouse/Imaginative/1006_a_2514]
-
nu de scriitori sau gânditori, nu de savanți sau de artiști, ci de crainici de televiziune, de politicieni, de cântăreți, de gangsteri, de prostituate, de campioni din toate sporturile și de aventurieri de tot felul, opera de artă nu mai înfăptuiește ea însăși propria sa promovare, ea a încetat, tocmai, să fie mijlocul. Ea are nevoie de noile mijloace, de releul audiovizualului, pe care nu-l obține niciodată. Pentru că mass-media sunt tributare instanței politice, unui conformism social ale cărui dominație și
by MICHEL HENRY [Corola-publishinghouse/Imaginative/1006_a_2514]
-
privind viața în sfera privată. Drepturile omului nu trebuie înțelese într-un mod abstract. Trebuie privite în corelație cu utilitatea lor, în măsura în care vor duce la consecințele așteptate. Datoria morală este aceea de a-și realiza propria fericire. Aceasta se poate înfăptui fără ca cineva din afară să se amestece în aspectele de viață care îl privesc direct pe individ. Statul, respectând libertatea fiecăruia în chestiunile care îl privesc, trebuie să mențină un control vigilent asupra exercitării oricărei puteri pe care îngăduie să
[Corola-publishinghouse/Administrative/1978_a_3303]