1,110 matches
-
se mișcară rîuri-rîuri Ori din codri răscolite, ori stârnite din pustiuri; {EminescuOpI 147} Sguduind din pace-adîncă ale lumii începuturi, Înnegrind tot orizontul cu-a lor zeci de mii de scuturi, Se mișcau îngrozitoare ca păduri de lănci și săbii, Tremura înspăimîntată marea de-ale lor corăbii!... La Nicopole văzut-ai câte tabere s-au strâns Ca să stee înainte-mi ca și zidul neînvins. Când văzui a lor mulțime, câtă frunză, câtă iarbă, Cu o ură ne-mpăcată mi-am șoptit atunci în
Opere 01 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295582_a_296911]
-
Nu mi-au aruncat în față nici o vorbă mânioasă, dar prin lipsa lor de la slujbă mi-au arătat limpede ce e în sufletul lor. Cel care vine pe furiș la slujbă este Yozō, supusul lui Hasekura. Ochii lui triști și înspăimântați mă duc cu gândul la ochii unui câine. Dar nu se leapădă de seniorul căruia i-a jurat credință. Mi-l amintesc mereu alături de Hasekura de-a lungul călătoriei noastre. Poate că nu se va lepăda nici de Domnul... Iarăși
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2352_a_3677]
-
spre depozitul din golf. Apa clipocea printre piloni și promontoriul se-ntindea Întunecat peste golf. Era frig, dar Liz era Înfierbântată pentru că era cu Jim. Se așezară la adăpost, În depozit, și Jim o trase pe Liz mai aproape. Era Înspăimântată. Se trezi cu una din mâinile lui Jim pe sub rochie, mângâindu-i sânul, În timp ce cealaltă i se odihnea În poală. Era Înfricoșată și nu știa ce vrea să-i facă, dar se cuibări și mai aproape de el. Apoi mâna care
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2002_a_3327]
-
râu, trecuse prin același oraș și nu era nici o casă. Și nici râul nu era cum i-era lui frică. Și atunci, unde se ducea În fiecare noapte și care era primejdia și de ce se trezea lac de sudoare, mai Înspăimântat decât În orice bombardament, din cauza unei case și a unui grajd lung și a unui canal? Se ridică-n capul oaselor. Își lăsă picioarele jos cu grijă. Îi amorțeau de fiecare dată când le ținea Întinse prea mult. Răspunse privirilor
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2002_a_3327]
-
3. Transcrieți versurile care descriu nemulțumirea Daliei. 4. Alcătuiți propoziții în care să folosiți cuvintele: de mult, demult. Povestea olarului Călin Gruia Cele din poveste s-au întâmplat demult. Într-o dimineață limpede de vară, olarul auzi în văzduh aripi înspăimântate și simți în nări miros de cetini arse. Văzu alergând pe cărarea de pe lângă ograda lui femei cu prunci în brațe, copii cuprinși de spaimă, bătrâni împovărați de ani. Abia puteau striga: "Dușmanii! Dușmanii!" Șiruri întregi de oameni se îndreptau spre
Călătorii literare: antologie de texte literare şi nonliterare utilizate în formarea competenţelor de comunicare: clasele a III-a şi a IV-a by Felicia Bugalete, Dorina Lungu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/400_a_1023]
-
aprobând cele spuse de ea Însăși. —Cât despre picturile murale de la Guan Yin, templul din secolul XVI... Biata Vera, aproape Îi convinsese, până să menționeze picturile murale. Bine, zeițele erau ramura preferată a Verei din istoria artei, dar ceilalți tresăriră Înspăimântați când pomeni de Guan Yin. Alt templu? Nu, fără temple, vă rugăm. Vera lovi cu degetul În itinerarul pe care-l ținea În mână ca pe Declarația de Independență. —Pentru asta am venit. Pentru asta am plătit. Asta vreau să
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2218_a_3543]
-
cereau să se convingă ei înșiși de tot ce li se spusese, - mai ales în ultimii treizeci de ani, - asupra perfidiei, imoralității și primejdiei Bisericii catolice. Casa lazariștilor e atacată, dar, în loc de arsenal, republicanii găsesc acolo câteva zeci de copii înspăimîntați și călugării rugîndu-se în genunchi. Superiorul și alți câțiva călugări sunt împușcați; ceilalți sunt agresați și conduși la marele cartier republican, unde se făceau cercetările. Călugărițele și preoții sunt atacați pe străzi. Este doar începutul. Restul îl va face ministrul
Sacrul și profanul, Salazar by Mircea Eliade [Corola-publishinghouse/Imaginative/295581_a_296910]
-
de povara lui. Rece, hotărât, îi aranjă sumar pantalonii, amânând momentul când va trebui să găsească o scuză convingătoare pentru moartea sa. Când se întoarse spre Frediana, văzu că își revenise oarecum și se trăgea înapoi pe coate, fixându-l înspăimântată și uimită; tunica i se zdrențuise și era murdară de pământ, iar pe pântece, de mici pete de sânge. Retrăgându-se astfel, se apropia de fratele ei, care, imobilizat lângă stâncă, îl fixa pe Balamber cu ochii ieșiți din orbite
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
mi-am scăpat viața, dar am pierdut tot ce aveam cu mine. — Și pumnalul ăsta? E o armă de fabricație cu totul deosebită, cu măciulie de argint. — O armă burgundă, confirmă Wolfhram, răsucindu-și mustățile. Marcomanul îl fixă un moment înspăimântat, apoi își reveni și i se adresă romanului: — L-am luat de la unul din răufăcătorii aceia, Eminentissime. Ne-am luptat cu furie: el voia să mă ucidă și atunci eu... Ridicând mâna, Sebastianus îl întrerupse: — Bine, bine, spuse, dându-i
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
văzut cu ochii lui ambuscada. O clipă mai târziu, Audbert fu împins în mijlocul masei de războinici. Iar Gundovek îl întrebă aspru: — Deci? Ce-ai de zis? Ce-ai văzut? Strângând din umeri și rotindu-și ochii de jur împrejur, vizibil înspăimântat, marcomanul bâlbâi: — Eu... eu l-am văzut! — Ei bine, ce ai văzut? Audbert înghiți în sec și privi în jur pierdut. Deschise gura, dar vocea îi ieși sugrumată și nu fu în stare să articuleze vreo vorbă. Privirile a sute
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
penitență și rugăciune, să i se îndepărteze amarul potir al războiului și al distrugerii. Sebastianus participă, împreună cu Alpinianus și familia sa, la ritul euharistic celebrat, în biserica galoromanilor, de episcopul lor, Antelmus. Intensitatea rugăciunii pe care o simțea la mulțimea înspăimântată, reunită în jurul acelui om ca o turmă în jurul păstorului său, îl impresionă profund. Prelatul nu se limită la a-i avertiza pe credincioși asupra judecății divine ce îi aștepta din cauza păcatelor lor, ci îi îndemnă să pună mâna pe arme
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
ce se pierduseră în confuzia generală. Gomerius, mai ales, era neobosit, iar vocea sa groasă și cavernoasă, cu un ton întotdeauna liniștitor, aducea un pic de optimism în sufletele multora, care ziua întreagă - iar alții chiar mai multe zile - rătăciseră înspăimântați, pradă nenumăratelor temeri și mânați înainte de o frică oarbă. în mijlocul curții, abatele îi spuse lui Wisichart: — Sunteți siguri că sunteți urmăriți? Crezi că ne aflăm în mare pericol? Burgundul își turnă pe față toată apa dintr-un burduf din piele
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
pe care Gomerius îl apăsa cu toată greutatea corpului pentru a-l împiedica să-și facă singur rău în timp ce se zvârcolea, îi făcu semnul crucii pe frunte, apoi începu să-i mângâie fața și să-i vorbească blând, sub privirile înspăimântate ale hunilor dimprejur. Nu dură mult. Foarte curând, respirația lui Inisius deveni mai puțin gâfâită, încetă să mai scurme pământul cu picioarele, iar ochii săi își recăpătară, în sfârșit, vederea. Puțin după aceea, stors de vlagă, călugărul adormi în brațele
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
Dumnezeul meu știe să răsplătească îndurarea, dar îi pedepsește pe aroganți. — îndrăznești să mă ameninți? întrebă Balamber și-și duse mâna la mânerul săbiei, mai degrabă ca să-și salveze prestigiul în fața alor săi; făcu totuși, tulburat, un pas îndărăt. Gomerius, înspăimântat, îl lăsă jos pe Inisius și se ridică în picioare, venind instinctiv lângă abate. Acesta din urmă, însă, își redobândi calmul. Plecând capul, făcu un gest de resemnare cu mâna. Nu. Cum aș putea să te ameninț? Tu poți să
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
îl ajută să o captureze pe „Prințesa morții“. Unul dintre ei rotea în aer un laț pentru cai. Li se repezi împotrivă cu mânie. — Plecați! le strigă, însoțindu-și ordinul cu gesturi energice ale brațelor. Duceți-vă de aici! Stupefiați, înspăimântați, cei doi traseră de hățuri și, întorcându-și caii, se duseră îndărăt. Frediana, între timp, nu se mișcase din loc. Aștepta acolo, în mijlocul câmpiei, gata de luptă, cu sabia în mână. Balamber observă că nu mai avea scutul pe care
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
de teren, aproape de ceea ce mai rămăsese din colibă: câteva scânduri căzute la pământ, mistuite aproape în întregime de flăcări. Acolo îl așteptau tovarășii săi, cărora li se alăturase acum și Divicone, care, la drept vorbind, părea mai mult descurajat decât înspăimântat. Privind prizonierul, un bărbat pe la patruzeci de ani, slab ca și el, dar cu o barbă lungă, izbucni: — Eucherius, de ce ați făcut asta? Voiai deci să mă omori? Celălalt nu-i răspunse. îi țintuia, în schimb, cu o privire îngrijorată
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
și chiar câte un burg cu aspect trist și sărăcăcios, pe care, de altfel, Divicone, le ocolea cu grijă. întâlniră puțini drumeți, iar aceștia, în general, la vederea săbiilor pe care ei le purtau la șold, măreau pasul și răspundeau înspăimântați, cu jumătate de voce, la salutul amabil al bagaudului. După-amiază, ajunși la o răscruce, unde se înălța, lăsată în paragină și îmbrăcată în lăstari de mirt, vechea nișă votivă a unui cult păgân, zăriră doi oameni în vizibilă așteptare; aceștia
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
în grabă, urmându-l pe servitor, își aminti de Flavia. Unde dispăruse? De la balustradă, îl întrebă pe Clemantius, care se întorsese dedesubt și vorbea cu însuflețire cu purtătorii de lectică ai Matidiei, dar nu primi decât un răspuns negativ, stânjenit. înspăimântată, privi în jur, trecându-și nervos o mână prin cârlionții negri. Alți oameni i se adresau, cu glasul frânt de teamă, punându-i întrebări presante, la care, în acel moment, încetă să mai răspundă. Coborî treptele în fugă și ieși
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
ce venea dinspre poartă părea să facă să vibreze în minte și până în măruntaiele fiecăruia cu aceleași ecouri de groază. Un colț al încăperii rămăsese gol. Acolo, soldatul îl ținea țintuit la zid pe prizonierul său, ce părea pierdut și înspăimântat. Nimeni, însă, nu-l amenința. Sub presiunea loviturilor din poartă, prezența sa părea acum să trezească numai oroare fugarilor, care făcuseră gol în jurul lui și căutau la el pe sub sprâncene, evitând să-i întâlnească privirea piezișă, chiar amenințătoare, acum că
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
-o ironic, auzise râsul său batjocoritor, însă acum atitudinea sa părea a fi cu totul alta: își apăsa coasta - acolo unde îl rănise daga lui Cilonus - cu o mână dungată de sânge și privea în jur neliniștit, cu o expresie înspăimântată, evitând să fixeze îndelung pe cei care îl înconjurau. Hippolita preferă să-l privească pe soldat, ale cărui trăsături le putea vedea acum cu claritate, la lumina torțelor: i se confirmă prima impresie pe care o avusese în grădină, căci
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
mulțime de burgunzi. în orice caz, cel de aici înțelege limba lor. Apucându-l de păr, îi vorbi deodată barbarului în burgundă: — Nu-i așa că mă înțelegi, tâlhar mic ce ești? Tânărul, însă, se mulțumi să-i arunce o privire înspăimântată și nu răspunse. Scuturându-l Mabertus îl întrebă cum îl cheamă, iar el, cu dinții strânși, îi răspunse că îl chema Erhardt. — Ești burgund, așa-i? Primind un răspuns afirmativ, soldatul insistă: — Erhardt, fiul cui? în ciuda ghionturilor brutale pe care
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
de distribuirea armelor, o chemă urgent, date fiind împrejurările dramatice. — Acoperișul de la aripa servilor a căzut, domina! — Nu se poate! Hippolita se repezi să-și facă loc și o apucă pe scara ce ducea sus. în timp ce urca, întâlni doi servi înspăimântați ce coborau furioși, ducând în brațe multe securi și alte arme tăietoare de diferite mărimi, dar toate la fel de ruginite. într-unul dintre ei îl recunoscu pe tânărul ce fusese lângă ea în grădină. Băiatul se opri brusc și o privi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
ce coborau furioși, ducând în brațe multe securi și alte arme tăietoare de diferite mărimi, dar toate la fel de ruginite. într-unul dintre ei îl recunoscu pe tânărul ce fusese lângă ea în grădină. Băiatul se opri brusc și o privi înspăimântat, evident, rușinându-se fiindcă o abandonase în momentul pericolului și temându-se de mânia ei. însă Hippolita avea cu totul altceva în minte. — Ce stai așa aici? îl mustră. Du jos lucrurile, mișcă-te! Ajunsă pe terasă, se găsi în
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
lui Clemantius, care ținea un felinar adus de un serv: — Tu ești stăpânul aici? întrebă într-o galo-romană perfectă. Clemantius dădu să răspundă pentru domina, dar aceasta îl opri cu un gest al mâinii: deși era cât se poate de înspăimântată, nu era omul care să recurgă la mijlocitori. Pe un ton ferm, îi răspunse barbarului: — Eu sunt stăpână aici. Cu mine trebuie să vorbești. Dezorientat, barbarul schimbă o privire stupefiată cu consilierii săi. Se auziră venind dinspre ei câteva râsete
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
la venire, se vânzolea în jurul focurilor o mulțime alcătuită din sute de bărbați, femei și copii. Dinspre apus venea o briză slabă, care însă nu reușea să împrăștie miasmele ce se înălțau din bivuacurile unde se adăpostea mulțimea îndurerată și înspăimântată. — Vezi toți oamenii aceia? îl întrebă, fără să-i lase brațul și strângând cu cealaltă mână crucea simplă de lemn ce îi atârna a gât. Mulți dintre ei sunt fugari care au scăpat de pe câmp și și-au găsit refugiu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]