677 matches
-
o iau razna, În general, primele mele Întâlniri. N-am destule date. Nu se prezintă În cantitatea pe care ar trebui să o dețină un bărbat de vârsta mea. Femeile simt asta și În ochi le apare o privire ciudată, Întrebătoare. Iar eu deja bat În retragere Înainte de a fi servit desertul... Dar cu Julie n-a fost așa. Fostul prieten a răsărit În Barcelona și-apoi a dispărut. N-a mai urmat nici unul. Și asta, În mod sigur, nu pentru că
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2054_a_3379]
-
de bătrâni ”Sf. Ioan Paul”, de la Butea, nu este doar o instituție de binefacere, este un mod de viață. ... Vasilica așezată într-un pat multifuncțional, se uita în jur nedumerită. Era altfel decât în spital. Avea o privire tristă, pierdută, întrebătoare parcă: ”Oare, Gogu mă va lăsa aici?!”. Neclintită, privirea îi era ațintită asupra bărbatului ei... O privire tristă, îndurerată și stăruitoare, parcă l-ar fi întrebat: ”Mă lași aici?!”. El a înțeles-o... A fost nevoit să-și întoarcă privirea
PRECUM ÎN CER AŞA ŞI PE PĂMÂNT by Gheorghe TESCU () [Corola-publishinghouse/Imaginative/91553_a_92861]
-
substanță care s-o învie, probabil. Buzele ei au rămas palide în loc să se-nvinețească. Prescott era un bărbat voinic, cu un păr blond, des, iar soția lui era o brunetă zveltă. Acum, bărbatul se chinuia să zâmbească și arunca priviri întrebătoare spre soția sa. Femeia zâmbea și ea. - Domnule Gosseyn Trei, spuse, soția unui venusian non-A care avea de jucat un rol în interiorul frontului inamic, trebuie adesea să se stăpânească. Ceea ce-ți amintești tu a fost o experiență foarte
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85127_a_85914]
-
veche din piele de crocodil, de unde a scos un portofel micuț iar conținutul lui mi l-a răsturnat în palmă. Erau o grămadă de monede de cinci copeici din argint, pe atunci o raritate, așa că am privit-o pe Zinocika întrebător. - Sunt exact zece, îmi spuse ea liniștitor, după care, parcă drept scuză, adăugă, ascunzându-și chipul rușinat: le strâng de mult timp, se spune că aduc fericire. - Dar, micuțo, replicai eu cu o nobilă indignare, - atunci chiar e păcat să
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2163_a_3488]
-
acestea lipsesc supermarketurile. V-ați supăra dacă ne-am permite să vă invităm? Eu mă consider un excelent bucătar. — Nu se obișnuiește... Nici eu nu obișnuiesc să mă rătăcesc în mijlocul deșertului... Vă rog! Gacel îi aruncă mamei sale o privire întrebătoare; ea avu un moment de șovăială și, în cele din urmă, ridică din umeri. — Adevărul e că de ani de zile n-am mai mâncat mâncare franțuzească. Să vedem dacă e un bucătar chiar așa de bun cum spune... Marcel
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2101_a_3426]
-
are fața aprinsă și pete roșii pe gâtul cu piele albă, subțire, de domnișoară. I s-a adresat stăpânului casei pe tonul său obișnuit - exagerat de politicos -, aplecându-și deferent umerii și ținându-și ațintită asupra lui o privire inocent-albastră, întrebătoare. Iar profesorul Mironescu n-a avut nevoie să își ridice ochii de pe extrasul lui, ca să i-o știe ; cunoaște afecțiunea respectuoasă a tânărului, îi cunoaște și nesiguranța. Este convins că nu frumoșii ochi ai doamnelor stimulează subțiratica elocință a acestui
Dimineaţă pierdută by Gabriela Adameșteanu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/598_a_1325]
-
prea bine știută a casei, în care intră și-un iz de cartofi stătuți, și-un iz de lemne depozitate, și-un iz de lături... Ce ciudată e, și-mi las privirea să alunece peste sălița pustie și peste fața întrebătoare, de câine credincios, a Vicăi... — Haidi, stai și-mbucă și tu ceva ! Am, uite, stai să vezi ce-am ! Mâncare de cartofi, care era moartea ta ! Haidi, că-ți pui să mănânci aici, pe colțul biroului... Știu că nu-ți
Dimineaţă pierdută by Gabriela Adameșteanu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/598_a_1325]
-
către colțul de bibliotecă. Lîngă pick-up, ecranul mare al televizorului, cenușiu, pare un ochi mort, ce-l înfioară. Să-l deschid? Mihai ridică privirea. Lîngă umărul lui, palma Lilianei stă gata să facă un gest de atingere. Ochii ei calmi, întrebători în expresia cu care l-au fixat, așteaptă răspuns. Observ că ai și umor, își lipește Mihai palma de-a femeii. Degetele lor se preling în atingere, pînă se despart. Preferi altceva? Poate mai tîrziu. Liliana a pus placa de la
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1470_a_2768]
-
Madrid. Am auzit. Tenorul Tiberiu Lupescu. Vă rog să-i transmiteți aprecierile unui meloman... Simona face oficiile de gazdă. Mihai nu o găsește schimbată prea mult. A mai slăbit, iar cicatricea de deasupra sprîncenei stîngi pare că-i sporește aerul întrebător. Stau amîndoi în fotolii și sorb din cafea. Ai o poză a fetiței? Mihai tresare. Apoi, cînd vede palma femeii întinsă spre el, se dumirește și scoate portofelul. Te rog! rămîne Simona cu palma întinsă pînă primește toate pozele. Își
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1470_a_2768]
-
poartă asupra unuia sau altuia dintre aspectele libertății mele, în celelalte două, asupra vieții mele și a utilizării libertății în ansamblul ei. Evident, în toate trei cazurile eu sânt singurul care e chemat să răspundă, iar în al doilea caz întrebătorul, obiectul întrebării și cel ce răspunde se identifică în persoana mea: eu întreb și eu răspund privitor la mine însumi. Alegerea, ca esență a libertății, comportă un risc: orice alegere poate fi bună sau rea, ea poate atrage după sine
Despre limită. Jurnalul de la Păltiniș. Ușa interzisă by Gabriel Liiceanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295599_a_296928]
-
libertății), sânt diferite de la un scenariu la altul, după cum natura celui care întreabă și a judecătorului, condițiile interogării, riscurile, vinile, pedepsele și teama diferă, de la un caz la altul, în chip semnificativ. În primul caz, în cel al răspunderii sociale, întrebătorul e bine determinat, întrebările și circumstanțele în care ele sânt puse sânt precise, răspunsurile trebuie să fie și ele la fel, aria libertății e bine circumscrisă și răspunderea e punctuală, riscurile, vinile și pedepsele sânt concrete. Teama, la rândul ei
Despre limită. Jurnalul de la Păltiniș. Ușa interzisă by Gabriel Liiceanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295599_a_296928]
-
Nici măcar nu te uita la el. Și nu spune niciodată cuiva de la PR că o să le dai spațiu. Fii inabordabilă! — Asta e regula numărul șapte, presupun, spuse Ashling oftând. —Exact. După ce au părăsit hotelul, Ashling îi aruncă Lisei o privire întrebătoare, apoi privi cadoul. Nu încă, insistă Lisa. Atunci când? După ce dăm colțul. Dar nu te grăbi! adăugă Lisa, pentru că Ashling mai avea puțin și o lua la fugă. În secunda în care au dat colțul, Lisa spuse „Acum!“ și amândouă au
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2243_a_3568]
-
să mă dai în judecată pentru asta. Singurul lucru este că trebuie să fi fost despărțiți timp de doi ani, înainte să putem folosi abandonul ca motiv, iar noi vrem să rezolvăm asta repede. Oliver i-a aruncat o privire întrebătoare, care îi cerea să răspundă provocării. Da, spuse ea, nervoasă. Cu cât mai repede, cu atât mai bine. Deci ne rămâne comportamentul irațional. Avem nevoie de cinci exemple. —Comportament irațional? Ce e aia? Aproape că râdea, uitând pentru un moment
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2243_a_3568]
-
cu adevărat, se gândi ea în timp ce stătea în hol. Asta nu se întâmplă cu adevărat. A plecat de lângă ușă și i-a găsit pe Craig și pe Molly privind-o fix, în tăcere. Rușinată, s-a îndepărtat de ochii lor întrebători și s-a îndreptat către telefon. A ascultat cum telefonul lui Marcus sună și sună, după care a intrat mesajul robotului. Unde era? Apoi și-a adus aminte că el îi ceruse să sune, să închidă și apoi să sune
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2243_a_3568]
-
o influența la momentul cînd renegocia creșterea sumei autorizate pentru contul rămas nealimentat, dar și cea a unui Împrumut „expresso“. O făcuse pentru ca ea să scoată un formular din sertar și să-l privească la rîndul ei cu un aer Întrebător: „Nu știu ce sumă să trec!“. Împreună cu editorul lui, stabiliseră de comun acord nu suma de care avea nevoie autorul cărții, François Weyergraf, ci suma pe care ar fi putut s-o ceară scriitorul imaginar care ar fi personajul cărții, așadar parafaseră
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1977_a_3302]
-
zîmbi și se Îndepărtă printre pietoni, spre Ramblas. L-am recunoscut atunci pe agentul de poliție care mă ținuse În timp ce inspectorul Fumero Îl ataca pe Fermín. CÎnd am intrat În librărie, Fermín Își ridică privirea și Îmi aruncă o privire Întrebătoare. — Ce-i cu fața asta? — Fermín, cred că avem o problemă. Chiar În acea seară am pus În aplicare planul de mare intrigă și puțină consistență pe care Îl concepuserăm cu cîteva zile În urmă Împreună cu don Gustavo Barceló. — Primul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2276_a_3601]
-
vizorului. — Ce doriți la ora asta? — Ori deschideți ușa, ori o dărîmăm În șuturi, domnule Sempere. Nu mă faceți să repet. Am recunoscut glasul lui Fumero și am simțit cum mă năpădește un fior Înghețat. Tata Îmi aruncă o privire Întrebătoare. Am Încuviințat. Înăbușindu-și un suspin, deschise ușa. Siluetele lui Fumero și ale celor doi ciraci se conturau În lumina gălbuie a pragului. Niște pardesie gri tîrÎnd după ele marionete din cenușă. — Unde-i? strigă Fumero, dîndu-l la o parte
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2276_a_3601]
-
Întotdeauna Îmi amintise de cineva sau de ceva, Însă pînă În clipa aceea nu Înțelesesem de ce anume. 4 Am stins lumînările cu degetele și i-am făcut Beei semn să păstreze tăcere. Mi-a strîns mîna și m-a privit Întrebătoare. Pașii lenți ai lui Fumero se auzeau la picioarele noastre. Am condus-o pe Bea Înapoi În cameră și i-am făcut semn să rămînă acolo, ascunsă după ușă. — Să nu ieși de-aici, orice s-ar Întîmpla, i-am
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2276_a_3601]
-
ai acolo, Varia? Varia se întorsese în cameră și, tăcută, îi întinsese mamei portretul Nastasiei Filippovna. Nina Alexandrovna tresări și, mai întâi parcă speriată, apoi cu o covârșitoare amărăciune, îl privi câtva timp. În sfârșit, îi aruncă Variei o căutătură întrebătoare. — Astăzi chiar ea i l-a făcut cadou, spuse Varia, iar diseară se hotărăște totul între ei. — Astă-seară! repetă parcă disperată, cu jumătate de glas, Nina Alexandrovna. Ei și? Îndoieli nu mai avem, nici speranțe nu ne mai rămân: portretul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
-
care persista încă, întrecea totuși măsura, semn că aici exista cu siguranță ceva neobișnuit. — Deci „cavalerul sărman“ a intrat iarăși în scenă? întrebă Evgheni Pavlovici, apropiindu-se de Aglaia. Spre marea surprindere a prințului, fata îi aruncă o privire nedumerită, întrebătoare, ca și cum i-ar fi dat a înțelege că între ei nici nu putuse fi vorba vreodată de „cavalerul sărman“, așa că ea nici măcar nu-i înțelege întrebarea. — E târziu, e prea târziu acum să trimiteți pe cineva în oraș după versurile
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
-
mare, cu o masă rotundă la mijloc, cu șemineu, cu o mulțime de flori pe etajerele de lângă ferestre și cu încă o ușă de sticlă, în peretele din fund, care dădea spre grădină. Imediat intrară Adelaida și Alexandra, privindu-i întrebătoare și nedumerite pe prinț și pe mama lor. De obicei, în vilegiatură, domnișoarele se trezeau cam pe la ora zece; numai Aglaia, în ultimele două-trei zile, își luase obiceiul să se trezească puțin mai devreme și ieșea să se plimbe în
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
-
auzi și vedea toate acestea și pe toți îi uimi expresia: „stupizenie, care nu poate avea nici cele mai mici consecințe“ și, mai mult decât asta, seriozitatea cu care Aglaia se pronunțase asupra acestei stupizenii. Toți făcură schimburi de priviri întrebătoare; dar prințul, se pare, nu înțelesese aceste cuvinte și era în culmea fericirii. — De ce vorbești așa? bâiguia el. De ce... îmi ceri... iertare?... Voia chiar să spună că nu este demn să i se ceară iertare. Cine știe, poate că observase
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
-
-se pe tăblia de la căpătâi. Prințul se cutremură. — Hai să ieșim de-aici, îi spuse Rogojin, trăgându-l de mână. Ieșiră, se așezară din nou pe aceleași scaune, față în față. Prințul tremura din ce în ce mai tare și nu-și cobora privirea întrebătoare de pe chipul lui Rogojin. — Bag seamă, Lev Nikolaevici, că tremuri, rosti, în sfârșit, Rogojin. Tremuri aproape la fel ca atunci când te-apucă vreo tulburare; ții minte cum a fost la Moscova? Sau cum a fost odată înainte de a te fi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
-
de o viață al colegului meu Alexandru Tăcu, a orchestrat iscusit cu poezia, pictură și școala bârlădeana. Cand costumul național românesc era depreciat, În zile de lucru ori de sărbătoare, cu pletele negre fluturându-i În vânt, cu ochi tot atât de Întrebători și pătrunzători că ai lui Sandu, Dumitru HÎnceanu străbătea, nu provocator, centrul Bârladului de la un capăt la altul. Își consumă energia, visa... Tatăl poetului Alexandru Malin Tăcu, parcă contrazicându-l pe Ioanid Romanescu, nu este mai puțin cunoscut decât fiul
Mălin: vestitorul revoluției by Ion N. Oprea () [Corola-publishinghouse/Journalistic/1671_a_3104]
-
templu, se va deprinde încetul cu încetul cu decența și cu smerenia. Domitia se simte încurajată și declară: — Preotesele statului îndeplinesc toate treburile pe care le fac femeile în casa lor. Înalță ochii către Occia. Nu? Bătrâna îi simte privirea întrebătoare și aprobă ușurel din cap. E dezghețată puștoaica și prinde repede. Bine că nu vrea să afle pe care femei le reprezintă de fapt vestalele, că ar pune-o în încurcătură. Se întoarce către celelalte ușor îngrijorată: — N-ați uitat
Pax Romana. Stăpânii lumii by Mihaela Erika Petculescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1363_a_2885]