1,142 matches
-
din urmă, ducele de Brunswick se trezește că gestionează confuzia lăsată de von Hund și Înțelege că acum În universul masonic german se confruntă cel puțin trei nuclee, filonul sapiențial și ocultist, inclusiv unii dintre Rozacruceeni, filonul raționalist și filonul anarhic revoluționar al Iluminaților din Bavaria. Și atunci propune diferitelor ordine și rituri să se Întâlnească la Wilhelmsbad pentru o „convenție“, cum Îi ziceau pe atunci, a statelor, majore, să zicem. Trebuia să se răspundă la următoarele Întrebări: ordinul are cu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2111_a_3436]
-
trăsături „feminine”, „degenerate” sau „bătrînești” și rejectate în favoarea „tinereții” vitale, a directeții brutale, „virile” a voinței de ruptură, negație și destrucție, a spiritului „rebel”, antipaseist și vital-emancipator, a dinamismului tehnologic, a materialității concretiste, pendulînd între utopia colectivismului social și atitudinea anarhică în raport cu formele oficializate. Arta de avangardă este, prin definiție, una a transgresiunii, a discontinuității, a revoltei și - nu în ultimul rînd - una utopică. În opinia lui Mihai Zamfir, „inovația primordial sintactică definește stilul fin de siécle din literaturile romanice“; ea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
istorie, Editura Polirom, Colecția „Plural M”, Iași, 2004). Printre puținii cercetători care i-au acordat un rol semnificativ în ecloziunea modernității literare autohtone s-a numărat Rodica Zafiu, în deja menționatul dosar-antologie despre simbolismul românesc (1996). Recent, personalitatea acestui „libertin anarhic în jurul căruia se strîng artiștii avangardei române”, un adevărat „Lorenzo de Medici al României” (!), a fost reconsiderată și de o tînără cercetătoare din Italia, Maria-Luiza Lombardo (Erotica magna. O istorie a literaturii române dincolo de tabuurile ei, Editura Universității de Vest
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
la mîna a doua, din presa franceză. Nu întîlnim nici o referință la Maiakovski sau Burliuk, în schimb sînt anexate abuziv futurismului școli poetice simboliste (acmeismul, pus în relație cu „mișcarea franceză numită paroxism”) sau postsimboliste (adamismul, care dezvoltă „o concepție anarhică a poeziei”): „Pe cîtă vreme acmeismul caută să-și realizeze idealul, asumîndu-și pe cît se poate mai multă cultură, adamismul o îndepărtează în folosul nudității de suflet și exprimare. Afară de aceste divergențe, acmeismul și adamismul se înțeleg pentru a renega
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
republicii bolșevizante a lui Béla Kun și instaurarea guvernului naționalist al lui Miklos Hórthy, revista va activa o vreme în exil, la Viena. În Polonia, manifestele futuriste italiene din 1909-1910 vor fi primite cu rezerve asemănătoare celor din România: radicalismul anarhic nu convenea unei țări interesate cu precădere în consolidarea independenței și a patrimoniului cultural. După cucerirea puterii de către bolșevici în Rusia, are loc însă un import de revoluție futuristă: programul estetic al futurismului marinettist fuzionează cu ideologia revoluționară a LEF
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
Viitorul, F.T. Marinetti a fost întîmpinat - în ipostază de militant futurist - cu un entuziasm rezervat de către directorul revistei craiovene, avocatul Mihai Drăgănescu, care își asumase promovarea primului manifest futurist („Manifesto di fondazione“) și a revistei Poesia în care apăruse; ideea anarhică a arderii bibliotecilor, a demolării academiilor și muzeelor „nu se potrivea” într-o Românie periferică, fără tradiție modernă, cu instituții precare, abia eliberată de „jugul otoman”. Într-adevăr: contextul cultural era încă nefavorabil, iar modernitatea artistică românească - fragilă, incipientă. Momentul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
1912), urmat de „Supllement...“, text intitulat „Variații pe manifestul viitoriștilor (paradox critic)“. Davidescu făcea însă o distincție între „părțile bune” ale curentului, care „vor rămîne” (fermentul novator, antipaseismul, antisentimentalismul) și doctrina filorăzboinică, agresiv imperială a acestuia, identificînd în vitalismul ei anarhic o „psihologie morbidă”. În 1914, comentatorul revine - tot în Noua revistă română, vol. XV, nr. 10, 9 feb. 1914, la rubrica „Însemnări“ -, cu un text despre „Ultimul manifest al viitoriștilor“ unde înregistrează simptomele de „banalizare” a curentului. Avem de a
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
fost preluate și asimilate în scrierile „inovatorilor” autohtoni? Ale căror „inovatori”? Probabil va fi fiind vorba de unele scrieri ale lui Ion Minulescu și Adrian Maniu; în 1914, cel din urmă își intitula - ostentativ - un poem „Primăvară futuristă“... Însă elementele anarhice ale poeticii futuriste (abolirea sintaxei, cuvintele în libertate, dispariția punctuației, experimentele tipografice ș.cl.) lipsesc aproape cu desăvîrșire în textele românești din epocă. Remarcînd în treacăt difuzarea largă - inclusiv în provincie - a ideilor marinettiste, autorul articolului sus-amintit face cîteva precizări importante
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
lui Vinea față de futurism are loc numai în măsura în care acesta s-ar ralia promisiunilor oferite de „estetica simultaneistă” (fapt confirmat de înseși poemele sale mai radicale, a căror compoziție simultaneistă, mereu aflată sub controlul inteligenței artistice, este foarte departe de radicalismul anarhic futurist): „E interesant cred să ne oprim puțin la părerea d-sale asupra futurismului. Se știe că în pictură futuriștii au adoptat principiile cubiste, adică concepția simultană. Prenez l’antologie des dix poètes italiens, parue en 1912: c’est le
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
postsimboliste radicale este o consecință directă a concepției sale clasicizante, raționaliste și „latiniste”, dublată de o sensibilitate poetică minor-elegiacă, livrescă și retractilă. Armonia integratoare, „solară” intra în violentă contradicție cu unilateralizarea dizarmonică și agresivă a futurismului. În fața agresivității insurgente și anarhice, mentorul Vieții noi, alias poetul Ervin, se retrage — definitiv — în zona calmă a simbolismului solar ilustrat de Verhaeren sau de academiștii Henri de Régnier și Vielle-Griffin. Antifuturismul său conține însă și un ferm, explicit angajament politic: apărarea valorilor europene ale
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
la rîndul ei)” (Dicționarul General al Literaturii Române, vol. I, A-B, Editura Univers Enciclopedic, Academia Română, București, 2004, p. 278). Însă Dadaismul - „programat” pentru Centru, deși venit dinspre periferiile Europei - are și un traseu politic special: amorsat, ca o cultură anarhică a „Carnavalului”, în mediile cosmopolite de artiști imigranți dintr-o țară neutră, el va ajunge în anii imediat următori să „cucerească” Parisul, Berlinul și Statele Unite, politizîndu-se și generînd două disidențe „revoluționare”: în Franța - Suprarealismul (care va sfîrși prin a-l
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
artiști imigranți dintr-o țară neutră, el va ajunge în anii imediat următori să „cucerească” Parisul, Berlinul și Statele Unite, politizîndu-se și generînd două disidențe „revoluționare”: în Franța - Suprarealismul (care va sfîrși prin a-l „devora”), iar în Germania - Constructivismul. Haosul anarhic, negator, suficient sieși, își va canaliza după război energiile spre aceste două direcții, în căutarea unor finalități sociale. Primele ecouri ale Dadaismului în presa românească sînt înregistrate în jurul anului 1920 (de fapt, aproape toate noile mișcări artistice „revoluționare” din Europa
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
mai tari mistificatori ai continentului”. Peste ceva mai mult de un an, tot în Adevărul (anul XXXIV, nr. 11433, 3 august 1921) Vinea va vorbi despre Dadaism ca despre o „Atitudine sfîrșită“. Vulgarizat și asimilat, spiritul dadaist își pierduse caracterul anarhic, exploziv-novator din perioada 1915-1918. Revolta fusese deja disciplinată de noile „constructivisme” europene. Peste puțină vreme, Dadaismul va primi, de altfel, lovitura de grație din partea disidenței suprarealiste a lui André Breton. În deplasarea lui Tzara dinspre centrul parizian către „periferie” (țările
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
Tita Bobeș, colaboratoare a lui Cocea și Vinea din timpul războiului, colaborează cu cronici dramatice. Ion Marin Sadoveanu, Tudor Arghezi, Camil Petrescu sînt prezenți cu articole de atitudine intelectuală și de critică socială. Din efemera Chemarea (1915) este republicat crochiul „anarhic” „O viață“ al foarte tînărului Claudian (probabil viitorul sociolog social-democrat Alexandru Claudian). Reproducerile de „plastică nouă” și informațiile despre activitatea avangardelor artistice europene nu lipsesc din paginile Contimporanului. Încă din numărul 4, o notă informa discret cu privire la trăsăturile artei noi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
Mai interesantă rămîne situarea constructivismului de la Contimporanul „în continuitatea lui Dada”, pe linia fuziunii „sincretice” a artelor noi. Se știe că lansarea europeană a mișcării dadaiste, petrecută în 1916 la Cabaret Voltaire din Zürich, a avut caracterul unor „performanțe” histrionice, anarhice și ludice, în care (anti)poezia, muzica de cabaret și, periferie, urletele și zgomotele de tot felul („bruitismul”), arta primitivă (în special africană), teatrul popular etc. fuzionau în spectacole sincretice improvizate, agresiv-carnavalești, menite să dinamiteze arta „burghziei militariste” a Europei
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
în timpul Primului Război Mondial, în țări neutre precum Rusia revoluționară, Elveția și Olanda. Pe de altă parte, încă din perioada Cabaretului Voltaire de la Zürich, Marcel Iancu se arătase atras, în reliefurile și măștile sale primitive, de un „Dada pozitiv”, spre deosebire de comilitonul Tzara, anarhic și „antiartă”. Evoluînd ulterior către abstracționism, elevul lui Iosif Iser își descoperă importante afinități cu constructivismul european. În 1922, participă, cum spuneam, la primul Congres Internațional al Constructiviștilor de la Weimar (inițiat de Theo Van Doesburg), unde Hans Richter a citit
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
se dovedește a fi însă mai curînd un „hibrid” între revoluționarismul constructivist și „carnavalescul” sincretic al spectacolelor Dada. La 10 ani după debutul mișcării dadaiste, acțiunile grupării Contimporanul vor face apel la un nou sincretism novator, „constructiv”, lipsit de negativismul anarhic al performanțelor dadaiste. Cele cîteva spectacole colective de muzică, poezie, film și teatru au fost realizate cu contribuția unor artiști cunoscuți ai momentului — actori, muzicieni, pictori, sculptori, decoratori. Prin acestea s-a încercat astfel promovarea artei și, mai ales, a
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
Susține că a fost un humorist. - Am fost și la Teatru. La Roma, la Paris, la București. Da, da, e amuzant. Mai ales la tragedii. Drept să spun, eu de acolo îmi adun spiritele (în carnet)”. Spațiu carnavalesc al libertății anarhice, circul - o lume a l’envers, cu paiațe grotești și luptători supraponderali - oferă spectatorilor moderni sătui de emfaza teatrală o cură reconfortantă de divertisment pur: „Sîntem rugați a fuma și a scuipa pe jos. Nimic nu e interzis. Autorii dramatici
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
sub forma unei sinteze în miniatură: poem, epopee, fabulă, antiparabolă, roman concentrat. Mecanicismul are însă „morala” sa: existența însăși a devenit mecanică, stereotipă, comică, urmînd trasee „științifice”, „deterministe”. Pentru avangardiștii de la Contimporanul, comicul este libertatea estetică absolută. Un libertinism cinic, anarhic pare a fi, adeseori, pseudonimul ei, ca în aceste versuri de poem-„jurnal” semnate de Sergiu Dan: „mai plăcut: moartea pentru rochie/decît pentru steag” (nr. 71). Make love not war! am putea spune, azi... Lumea avangardistă e răsturnată „obscen
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
inginerului și de triumful sănătos al sportsman-ului, - integralismul vă oferă garanțiile artei viitorului?”. Iată, pe scurt, și răspunsul diplomatic al dramaturgului italian: „M’am declarat, dela început, împotriva oricărei regule. Arta nu poate fi constrînsă în forme. E liberă, anarhică, dinamită. (...) Individualitate absolută (nu cooperație). Voința și programatismul sînt nule. Am fost în contra școlilor literare. Ca etichete, nu ca mentalitate. Dar sintetizînd manifestările izolate, concentrînd pînă la cristalizare toate preocupările separate, filtru pentru prepararea unei ideologii de bază, a unei
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
asupra suprarealismului francez (Le surréalisme en tant que recherche pure d’une métaphysique de la poesie etait la pointe la plus avanceé de l’Europe d’apres guerre. Il y est encore), autorul identifică prompt incompatibilitatea dintre voința de libertate absolută, anarhică a acestuia și dogmatismul „burghez” al comunismului: Il ne s’agit certainement pas de la liberté du poète d’etre irrationel, d‘etre libre — jamais peut-être ne retrouvera-t-il cette liberté absolue qu’il eut en republique bourgeoise — mais d’imposer sa
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
devenise la acea dată un curent internaționalist și emancipator, aflat „în slujba revoluției” proletare... Problema celor de la unu constă în imposibilitatea lor de a interveni eficient (citește: politic) în realitate prin artă. Drept urmare, foarte curînd, apare sentimentul insatisfacției față de caracterul anarhic, obscur al avangardismului și al suprarealismului, ineficiente în planul acțiunii sociale. Nici Sașa Pană, nici Stephan Roll, nici Sernet sau mai tînărul Miron Radu Paraschivescu nu erau propriu-zis niște suprarealiști. Adeziunea lor la principiile noului curent era mai curînd conjuncturală
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
franceză (reprodus în Integral), făcînd o analogie între Chaplin și spiritul poeziei suprarealiste: si Chaplin est un grand poète, c’est qu’il à peur d’un enfant mais fait fi d’un collose. Identificat de către B. Florian cu libertatea „anarhică”, neînregimentată și deci autentică, iar nu cu dogmatismul revoluționar, „Charlot reprezintă un fel de proletariat brut, rămas deocamdată în afara Revoluției, iar aceasta face ca forța lui să fie imensă (...) Charlot învinge totul pentru că scapă din orice, respinge orice asociație și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
organice, ierarhice, sănătoase, nobile, constructive și creatoare în spirit „național”. Spectrul conspiraționist al masoneriei iudeo-bolșevice, autoare a unui presupus plan de subminare a valorilor fundamentale ce constituie identitatea autohtonă (ortodoxia, românitatea, ruralitatea ș.a.), bîntuie mințile naționaliștilor (ostili din principiu cosmopolitismului anarhic al avangardei). Fapt este că, dincolo de orice considerații colaterale, apariția Anarhismului... a reprezentat o breșă: dat afară pe ușă din citadela universitară, „anarhismul” avangardist intra timid pe fereastră. Abordarea de tip „clasificator” se asociază, în studiul semnat de Const. I.
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
artei moderne, însă la fel de sever față de simboliștii și moderniștii autohtoni ca și față de sămănătoriști și poporaniști - nu ține atît de orientarea occidentalistă și citadinistă a acestuia, cît de structura sa olimpiană, neoclasică, acționînd „în sens cu totul divergent de mișcarea anarhică actuală”: „A fost acolo o atmosferă de înaltă intelectualitate și de distincție (...) o decență și o eleganță a expresiei formale, care rămîne ca o adiere de idealitate față de trivialul și violența stilului la modă acum - o statornică aspirație față de acea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]