713 matches
-
revigorare a șamanismului în cadrul noilor mișcări religioase. O cauză specială a creșterii interesului pentru șamanismul contemporan o constituie - cel puțin în mediile sociale educate - succesul scrierilor unor antropologi occidentali. De exemplu, în anii ’80, antropologul carlos castaneda s-a făcut apologetul șamanismului. Oamenii de știință l-au acuzat (pe bună dreptate) de simplificări și falsuri ale fenomenului. Șamanismul apare la el ca „model alternativ de percepție a unei realități necunoscute”. A fost ucenicul șaman al unui Indian Yagui (Don Juan), specialist
Sociologia religiilor: credințe, ritualuri, ideologii by Nicu Gavriluță () [Corola-publishinghouse/Science/610_a_1439]
-
conștient, deși exercită o influență profundă asupra psihicului individual ori colectiv. 139 Joseph Campbell, Myths to live by, p. 171. Deși îl citează pe Heraclit pentru care războiul ar fi creatorul tuturor lucrurilor mari, a-l considera pe Campbell un apologet al conflictului ar fi o simplificare vulgară, precum în cazul lui Mircea Eliade, aspru condamnat pentru opțiunile sale politice din tinerețe (discuție care va fi dezvoltată în secțiunea dedicată miturilor moderne). Este mai degrabă o viziune vitalistă, care militează pentru
by Gelu Teampău [Corola-publishinghouse/Science/1113_a_2621]
-
care au produs victime între manifestanții din Piața Universității, în după-amiaza zilei de 21 decembrie). Dar, pentru o mai bună înțelegere a rolului Armatei în decembrie 1989, voi prezenta lucrările care se ocupă în mod aparte de această chestiune, prin intermediul apologeților și simpatizanților Armatei (sau prin vocile unor lideri ai Armatei în decembrie 1989) ori, dimpotrivă, prin intermediul criticilor care contestă puritatea morală a Armatei în cadrul evenimentelor din decembrie 1989 și acuză Armata de zel în reprimare și iresponsabilitate. Generalul Ștefan Gușe
[Corola-publishinghouse/Science/1928_a_3253]
-
morminte și îi va judeca după dreptatea sa. Va instaura apoi Împărăția cerurilor pe pământ, reclădind templul din Ierusalim. Nu este momentul să ne oprim asupra credinței milenariste a lui Iustin. Facem doar mențiunea că mărturisirea de credință hiliastă a apologetului este provocată de o aluzie malițioasă a lui Trifon la grupurile de creștini care nu acceptau învierea cu trupul a celor morți și, în consecință, nu acceptau nici Judecata de Apoi (aluzie la gnostici). Din exces de zel, vrând să
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
defăimarea și îndrăzneala către Cel Preaînalt și despre care Daniel a arătat că va lua puterea «un timp și timpuri și o jumătate de timp» este la ușă”* (DT 32, 2). Este foarte greu de aflat la cine se gândește apologetul când citează acest verset. Textul reproduce o discuție purtată cu douăzeci de ani înainte, dar care reflectă în primul rând o stare de spirit actuală. Lui Iustin îi este cunoscut pasajul de la 2Tes. 2,3, de vreme ce îl numește pe cel
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
s‑a păstrat) Împotriva ereticilor formează un vast proiect dogmatic, care acoperă mai multe domenii: teologie (diteism); cristologie (cele două parusii); eshatologie (milenarism); demonologie; ereziologie etc. Tema „adversarului eshatologic” nu se bucură de un tratament special în Dialogul cu Trifon. Apologetul, așa cum am văzut, atinge în treacăt această temă, insistând însă asupra iminenței celei de‑a doua parusii și, implicit, asupra acțiunii concrete a „omului nelegiuirii” în prezent. În schimb, alte două teme - pe care ceva mai târziu Irineu le va
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
Pagels, Iustin proiectează evenimentele personale și politice într‑un cadru cosmic, conflictele între doi indivizi sau două comunități devenind astfel conflicte între două principii cosmice. În fine, demonii acționează prin intermediul ereticilor, al falșilor creștini. Dacă față de poeții și împărații păgâni apologetul manifestă o oarecare condescendență - dând de înțeles că aceștia au păcătuit nu din vina lor, ci din neștiință -, în privința ereticilor poziția sa devine tranșantă. Aceștia din urmă trebuie pedepsiți aspru deoarece ei acționează în deplină cunoștință de cauză, în slujba
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
6, 5, de pildă, acesta este adus în sprijinul teoriei potrivit căreia Scriptura distinge sistematic între Dumnezeul creștinilor, unic și absolut, și zeii păgâni, numeroși și relativi, asimilați idolilor „de către cei care îl ignoră pe Dumnezeu”. În al doilea rând, apologetul invocă textul lui Pavel conferindu‑i o interpretare sui generis. Într‑adevăr, Pseudo‑Pavel scrie că adversarul eshatologic, împins de trufia sa, „se înalță mai presus de tot ce se numește Dumnezeu sau se cinstește cu închinare” ( ΒγΔ∀4Δ:γ
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
Paulum prius puniuit in urbem (v. 828). Activitatea nefastă care debutează în timpul primei sale existențe se continuă, la sfârșitul lumii, atunci când, tot din ordinul său, vor fi omorâți cei doi martori menționați în capitolul 11 al Apocalipsei. Asupra acestui punct, apologetul ezită, vorbind când de un singur profet eshatologic (Ilie), când de un tandem de profeți (începând cu versul 856). În opinia Martei Sordi, Ilie ar simboliza aici un personaj real, respectiv, senatorul creștin Astyrius, de care Eusebiu vorbește într‑un
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
maximă. Așadar, el va prezenta modelul sintetic, întâlnit la Victorin, dar în manieră diferită. În Carmen, în schimb, el face apel la modelul analitic, dat fiind că celălalt model se dovedește ineficient. De ce? Mai întâi, trebuie avută în vedere intenția apologetului de a strecura în versuri realitatea istorică, definită, din perspectiva creștinilor, de o persecuție violentă. Dar, pentru ca această realitate să poată fi reflectată în poem, autorul trebuie să inventeze un persecutor credibil, adică un personaj care să îmbine toate trăsăturile
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
săvârșite împotriva creștinilor. Mai mult chiar, el este cel care se face vinovat de uciderea apostolilor Petru și Pavel. „Acesta a fost, scrie el, cel dintâi prigonitor al slujitorilor lui Dumnezeu: a poruncit să fie răstignit Petru și decapitat Pavel.” Apologetul latin nu poate uita persecuțiile îndurate de coreligionarii săi timp de două secole, în schimb, în momentul în care creștinismul devine religie licită, activitatea sa pusă în slujba deplângerii și a rememorării faptelor este dublată de una de recunoștință și
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
tratatului apologetic, capitole în care expunea în detaliu o serie de teorii și de afirmații antiimperiale. Cartea a VII‑a a tratatului Diuinae institutiones Pierre de Labriolle vorbește despre capodopera apologetică a lui Lactanțiu în felul următor: „Lactanțiu este primul apologet latin care a oferit lumii timpului său o doctrină completă, elementară, fără îndoială, dar caracterizată în toate componentele sale de unitatea unui principiu intern și capabilă să satisfacă spirite însetate de logică și de armonie. Nu mai este vorba aici
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
prin stilul lor, prin anvergura culturală și prin rigurozitatea demonstrației, nu sunt cu nimic inferioare altor apologii creștine de prim rang (cele care aparțin lui Tertulian, lui Iustin, lui Origen sau lui Theodoret). Lucrarea cuprinde șapte cărți. În primele trei, apologetul prezintă și respinge principalele doctrine filozofice și religioase păgâne. Sunt tratate următoarele teme: 1) Existența Providenței (împotriva epicureilor); 2) Originea greșelilor (denunțarea politeismului ca pseudoreligie a lui Satan); 3) Denunțarea pseudofilozofiei păgâne; Următoarele patru cărți au un caracter pozitiv (cu toate că
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
o judecată. Capitolul 14 pune în mod direct întrebarea: când vor primi sufletele noastre răsplata nemuririi? În opinia lui Lactanțiu, într‑un moment foarte apropiat, în mai puțin de două sute de ani (cap. 25). Timpul este reprezentat în formă ciclică. Apologetul rămâne în cadrul metafizicii păgâne, identificând millenium‑ul posteshatologic cu o a doua „vârstă de aur” (saeculum aureum). După ce lumea se va sfârși, iar necredincioșii vor fi șterși din istoria omenirii, ne vom întoarce la condiția paradisiacă (7, 2). Acest cerc
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
dintre adepții teoriei „săptămânii milenare”, teorie care desființează erorile caldeene și platoniciene. Cele șase milenii se află sub semnul răului, în cel de‑al șaptelea mileniu se va reinstaura binele. Familiarizat cu scrierile ezoterice grupate sub numele lui Hermes Trismegistul, apologetul propune o serie de analogii între prima antropogeneză, care se desfășoară în timpul celor șase zile pretemporale, și cea de‑a doua, aflată în curs de desfășurare (7, 14): Așa cum Dumnezeu, după ce a creat toate lucrurile de care omul avea nevoie
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
regim cristocratic, ci se perpetuează într‑o formă deja experiată. Lactanțiu se apropie astfel de Commodian, predecesorul său, prin aceeași atitudine antioccidentală, alimentată de o întreagă literatură de propagandă și mai ales de Oracolele sibiline, atât de cunoscute celor doi apologeți. În concluzie, căderea Romei nu va fi un eveniment ieșit din comun, ci, dimpotrivă, un episod firesc al istoriei: „Nu trebuie să ne mire faptul că un imperiu ca acesta, întemeiat cu atâta trudă, care a cunoscut mai apoi o
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
neomenească. Cu adevărat, lucrurile pieritoare sunt lucrare a celor pieritori” (7, 15). Imperiul Roman va urma pur și simplu destinul altor mari imperii care l‑au precedat: egiptean, persan, grec și asirian (respectăm ordinea dată de Lactanțiu). Viziunea politică a apologetului este constant una organicist‑ciclică. Imperiul Roman este asemenea unui organism viu, care se naște, ajunge la maturitate, îmbătrânește și moare. Pentru a fi încă și mai convingător în fața publicului său păgân, Lactanțiu face apel la teoria vârstelor cetății Romei
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
rege „descinzând” din Nord, pol considerat malefic de popoarele Asiei Mici. Noul tiran va învinge trei dintre regii de paie, ceilalți șapte se vor grăbi să‑i recunoască supremația; el va deveni din acel moment princeps omnium, fiind caracterizat de apologet în felul următor (7, 16): Hic insustentabili dominatione uexabit orbem, diuina et humana miscebit, infanda dictu et exsecrabilia molietur, noua consilia in pectore suo uolutabit, ut proprium suum constituat imperium, leges commutet et suas sanciat, contaminabit diripiet spoliabit occidet: denique
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
parte a poemului Carmen..., versiune conform căreia, la sfârșitul vremurilor, va veni un singur profet, și nu doi, ca în Apocalipsă. Dar, spre deosebire de predecesorul său care se adresează, după cum am văzut, unui public păgân iudaizant (deci cunoscător al tradiției biblice), apologetul nostru, care se adresează unui public păgân mai puțin familiarizat cu creștinismul, omite intenționat numele profetului. El este cel care va săvârși minunile descrise în Apocalipsă, dar, ca să spunem așa, sub masca anonimatului. Pentru mai multă exactitate și claritate, argumentele
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
Imperiului și cel al Imperiului lui Cristos în 7, 25, unde propune, de asemenea, o dată aproximativă a eshatonului (nu mai mult de două sute de ani, începând cu epoca sa). Lumea va dispărea atunci când va dispărea „capul său”, Roma. Iată de ce apologetul exclamă patetic: precandus nobis et adorandus est deus caeli, si tamen statuta eius et placita differi possunt, ne citius quam putamus tyrannus ille abominabilis ueniat (7, 25). Cu siguranță, sfârșitul lumii se va produce peste două secole. Singura speranță care
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
mormântul fiarei nelegiuite nu este cunoscut. Acest lucru a făcut pe unii, nechibzuiți (quidam deliri), să creadă că a fost răpit din lume și păstrat în viață pentru a fi ultimul persecutor, fiind și cel dintâi, precedând venirea Anticristului”. Pentru apologetul creștin, dispariția lui Nero, după moarte, constituie dovada existenței unei justiții divine punitive. Personajul care inaugurează seria marilor persecutori anticreștini beneficiază de o pedeapsă pe măsură, unică, ieșită din comun: trupul său nu a fost găsit pentru a fi înmormântat
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
Aceasta este diferit percepută de autorul tratatului De mortibus persecutorum. Ea garantează dispariția, ștergerea de pe fața pământului a oricărei urme a protopersecutorului creștinilor. Ideea unui Nero care se întoarce la sfârșitul veacurilor în chipul Anticristului îi repugnă. În ochii refractarului apologet, tiranul a dispărut, s‑a făcut praf și pulbere, primind astfel pedeapsa divină binemeritată. Cealaltă temă comună lui Commodian și Lactanțiu, căderea Romei, este dezvoltată pe fondul, mult mai vast, al conflictului Orient‑Occident. Nu întâmplător atât Carmen..., cât și
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
p. 41. Raportul dintre milenarism și mitul Anticristului a fost studiat de Stefan Heid, în lucrarea sa din 1993 (cf. „Introducere”) Vom reveni asupra acestui subiect în capitolul dedicat lui Hipolit. * Pentru citatele din Dialog... și Apologii am folosit ediția Apologeți de limbă greacă, trad. de pr. prof. Olimp Căciulă, col. PSB, Editura Institutului Biblic și de Misiune al B.O.R (n.t.). . Referitor la concepțiile eshatologice din primele secole creștine, vezi J.L. Roiz de la Peña, La otra dimensión. Escatología cristiana
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
ușor de probat faptul că politica ecumenismului reprezintă un eșec. Idealul reconcilierii a încetat să mai însemne deschidere inteligentă și fără frică față de celălalt, devenind în schimb ideologie. Ecumenismul tinde să idolatrizeze birocrația de tip socialist, interiorizând standardele relativismului secular. Apologeții săi vorbesc doar despre dialog și niciodată despre convertire; abundă estetica politeții și arareori apare acribia discernământului; sunt rescrise incertitudinile fondatoare ale ereziei și este abandonată asceza reîntoarcerii la tradiție. Ecumenistul voiajor nu iubește vigilența și preferă în locul reacției spontane
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
puțin o demonstrație a noutății proprii unei opere teologice articulate pe trunchiul Evangheliei și plasate în matricea spirituală a Bisericii creștine 4. A tăgădui ori a nesocoti faptul că Evagrie a fost înainte de toate un monah al Bisericii apostolice, un apologet al Crezului de la Niceea, un duhovnic al deșertului egiptean și un ucenic al marilor maeștrii ai pustiei (cei doi Macarie) reprezintă nu doar o respingere a adevărului istoric, ci, mai mult, o negare a condițiilor sale de posibilitate. Se pun
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]