1,211 matches
-
Voltaire după adevăratul său nume François-Marie Arouet -, este invariabil trecut în rândul iluminiștilor. Această plasare corespunde întru totul cu principiile filosofice, sociale și politice ale marelui scriitor, dar contravine parțial viziunii acestuia asupra actului literar, mai ales cel dramatic. Prin apologia făcută în nenumărate rânduri lui Boileau sau Racine, prin îndârjirea menținerii regulii celor trei unități și prin multe alte aspecte, ce vor fi evidențiate pe larg în continuare, Voltaire rămâne un clasic. Spirit polemic și neodihnit, care prin noncomformismul său
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
avea nevoie această națiune spirituală și îndrăzneață, a transportat bunul gust în Germania, științele în Rusia, a însuflețit din nou Italia, care tânjea; întreaga Europă și-a datorat politețea și spiritul de societate curții lui Ludovic al XIV-lea."122 Apologia făcută acestei perioade se subscrie desigur unei hiperbolizări dată de un naționalism evident, dar dincolo de exagerările orgolioase, se pot întrezări câteva adevăruri. La acel moment al desfășurării istoriei, Franța devenise, într-adevăr, un fel de centrum mundi, un punct central
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
îndreaptă poetul către frumusețea adevărată, după cum respectarea regulilor în arhitectură trebuie să rezulte în crearea unei clădiri care va plăcea cu siguranță."124 Definirea frumosului artistic este făcută aici în spiritul ordinii și corectitudinii, principii atât de dragi clasicismului. Făcând apologia regulilor, Voltaire se arată mândru de faptul că francezii au fost prima națiune care le-a reînviat, devenind astfel modele pentru alte națiuni, cum ar fi cea britanică. În sfârșit, afirmă încântat Voltaire, prin prisma unităților a putut fi condamnată
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
și au determinat Europa să țină seama de ele [...] Au făcut chiar mai mult: au făurit România."189 Acestea sunt cuvintele prin care Neagu Djuvara își încheie lucrarea Între Orient și Occident, surprinzând în câteva rânduri esențialul în ceea ce privește generația pașoptistă. Apologia entuziastă a acestor înnoitori nu reprezintă o exagerare gratuită, de ordin bombastic, ci dimpotrivă, corespunde pe deplin meritelor fundamentale ale pașoptiștilor, care au avut dorința și puterea de a înlătura prăpastia culturală, politică, socială etc. ce despărțea Țările Române de
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
naționale în care se observă o înfierare satirică a prototipului de scriitor romantic, respectiv o respingere netă a romantismului. Aceste manifestări mai agresive nu sunt, totuși, o notă comună a epocii, majoritatea articolelor teoretice sau a programelor, axându-se pe apologia modelului asumat sau pe dezvoltarea unor principii generale, cum este cazul Introducției la Dacia literară care a fost perceput drept manifest al romantismului românesc, dar care nu-și constituie corpusul ideologic prin raportare polemică directă la clasicism. Făcând o sinteză
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
o exprimare poetică nesistematizată atestă afinități clasice. Același lucru este sugerat și de maniera entuziastă în care este primită traducerea de către Constantin Aristia a primului cânt din Iliada. Astfel, articolul Asupra traducției lui Homer, dincolo de laudele adresate traducătorului, conține o apologie nedisimulată a poetului grec și a operei sale: "Iliada lui Homer nu e o icoană, nu e descriere; este mai mult, este natura însăși înfățișată înaintea noastră prin frumoasele lui versuri; e o oglindă magică ce ne strămută și ne
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
și studiul frumoaselor modeluri ale trecutului, iată ceea ce am cere de la oricare om ce ar dori se lase patriei sale un monument literar de orice însemnare." Modelele oferite sunt, desigur, din literatura antichității greco-latine căreia Odobescu îi face o extinsă apologie. Necesitatea asumării unor exemple nu este confundată, însă, de autor cu preluarea servilă a acestora, înțelegându-se perfect rolul pe care trebuie să-l joace imitația în cazul unei literaturi tinere acea imitație percepută în manieră clasică și anume de
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
pentru minte, inimă și literatură sau Gazeta de Transilvania ambele reviste de limbă română înființate de Barițiu -, atrage atenția cel intitulat Scriitorii clasici. Textul se deschide cu o prezentare erudită a etimologiei termenului de clasic, pentru a aluneca subtil înspre apologia culturii greco-latine și, ca urmare, spre necesitatea subsumării la aceste modele încă viabile: "așadar, dacă învățând (studiind cineva cu temei producțiile antice) va cunoaște cum că în cele mai ales producturi de literatură și de artă a grecilor și a
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
toate neînsemnatele deosebiri care îl disting de ceilalți; numai cel care are atât de mult de dat încât poate uita de sine în opera sa își poate îngădui să colaboreze, să dea și să ia, să pună de la el." Această apologie a impersonalizării, a obiectivării este desigur un semn clar al viziunii clasice a lui T. S. Eliot, după cum am mai sugerat și prin analiza anterioară a articolului Tradiția și talentul individual. Trecând la definirea conceptului de critică, așa cum o percepe
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
astfel, in nuce ideea dezvoltată în Tradiția și talentul personal. În acest sens, se compară integrarea moștenirii literare în operele noi cu prezența unor trăsături ereditare la o persoană care, în același timp, își păstrează individualitatea și unicitatea. Se observă apologia făcută tradiției, evidențierea importanței valorificării acesteia. Se dezvoltă în același timp complexitatea aspectelor ce se nasc din raportarea la trecut umbra predecesorilor iluștri poate să inspire sau, dimpotrivă, să inhibe. Concluzia parțială pe care o trage autorul vizează o idee
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
, gazetă apărută la Iași, bisăptămânal, de la 1 februarie până la 12 iulie 1861. Pentru cei doi redactori, Ioan Strat și Gheorghe Mârzescu, istoria, „trecutul”, reprezintă un mijloc de cunoaștere a prezentului și de pregătire a viitorului. T. nu face apologia vremurilor vechi, ci, dimpotrivă, sprijină reformele preconizate de Al. I. Cuza și Mihail Kogălniceanu. Într-o scrisoare adresată redacției, Kogălniceanu își oferă chiar colaborarea, în scopul de a-și explica poziția și intențiile politice, dar nu va mai fi prezent
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/290246_a_291575]
-
morții În jurul lui 160; unii cercetători mai radicali oferă drept alternativă 70-150, făcîndu-l astfel contemporan cu Părinții subapostolici. Ultima mențiune a acestui personaj, despre care ni se spune că este bătrîn și influent, se face În jurul anului 150, În Prima apologie a lui Iustin Martirul. Întrucît comunitatea evreiască din Sinope trebuie să fi fost importantă, unii Îl consideră pe Marcion un evreu creștinat. Ereziologii din vechime Îl calomniază, punîndu-i În seamă seducerea unei tinere fete din Sinope, faptă În urma căreia se
[Corola-publishinghouse/Science/1867_a_3192]
-
a fi strîns la un loc dosarul exhaustiv asupra marcionismului 2. N-au fost descoperite pînă acum probe noi de importanță decisivă. Marcion era deja Înaintat În vîrstă și influent În jurul anului 150, atunci cînd Iustin Martirul Îl menționează În Apologia sa3. Marii ereziologi din a doua jumătate a secolului al II-lea și din prima jumătate a celui de-al III-lea (Irineu, Clement Alexandrinul, Ipolit al Romei, sau autorul Respingerii tuturor ereziilor, Origen din Alexandria) ne furnizează despre el
[Corola-publishinghouse/Science/1867_a_3192]
-
face tot prețul e tocmai transparența lui neîncetată, sînt figurile, vizibile cu mintea, pe care gândirea le descrie, în interiorul lui strict geometrizat" sau "Stilul e omul însemnează pauperismul ideii inexpresive, care atârnă de meșter, nu de subiect". Fie că face apologia pamfletului ca "gen literar jumătate actual și jumătate etern", fie că definește portretul, contrazicând o întreagă istorie a atitudinii encomiastice în portretistica literară românească, fie că reinterpretează poetic conceptul de realism sau că e în dezacord cu o definiție consacrată
by Minodora Sălcudean [Corola-publishinghouse/Science/1086_a_2594]
-
el să aibă o reflecție despre ceea ce ar părea a priori, o noțiune importantă care justifică și articulează interacțiunea umană. Dar această frumoasă noțiune, căreia Hirschfield 277 îi consacră în Germania, în 1777, un tratat al cărui subtitlu este "O apologie pentru umanitate" și în care ține să demonstreze că ospitalitatea este o virtute originară a umanității, că acesteia nu i se acordă toată considerația pe care o merită, și că ea a fost serios pervertită de relele civilizației 278 încă
[Corola-publishinghouse/Science/84946_a_85731]
-
paradă evită confruntarea frontală, creând niște interstiții" (Leroy, op. cit., p. 374). 276 "Vom arunca în mare cadavrul ei gol, fardat, cu un lest și el se va scufunda în valuri ca o statuie". 277 Christian Hirschfeld, Von der Gastfreundschaft. Eine Apologie fur die Menschheit. Leipzig, bey Weidmanns Erben und Reichap, 1777. Traducerea în franceză a acestui eseu a apărut în volumul Ospitalitatea în secolul al XVIII-lea, Clermont-Ferrand, (Presses Universitaires Blaise-Pascal, 2000). 278 Remarcăm că Hirschfeld nu-l citează niciodată pe
[Corola-publishinghouse/Science/84946_a_85731]
-
prudență vin dinspre orizonturi foarte diverse, care includ și economiști, cei mai preocupați să o definească 75. Referința la mondializare a devenit într-adevăr purtătoare a unui schematism cu o puternică dimensiune politică, cercetătorii neputându-i scăpa întotdeauna 76: între apologia unui univers condus de mecanismele pieței și repudierea acestuia, între economia-adevăr și exaltarea rezistenței 77, antropologia poate manifesta o distanță cu atât mai mare și mai justificată cu cât investigația etnologică a unui microgrup restrâns rămâne o valoare fundamentală a
by LAURENT BAZIN, MONIQUE SELIM [Corola-publishinghouse/Science/1015_a_2523]
-
blândă", contemplând-o, poetul (un senzual) roșeșete: Privește farfuriile cu borș, / Mi-e sufletul ca sfecla asta: roș". Defăimarea urmează simetric, sprijinită pe: "Dovezi pecetluite în saramure fine / Că mi-ai iubit motanul mai mult decât pe mine!" O curată apologie e de găsit într-un Cântec naiv: Când trecea fecioara lui Brumaru / Se topea de oftică mărarul / Și cădea cojit de pe crini varul (...) / Liote de îngeri scurși prin leică / O încolăceau ca pe-o suveică / Dornici să le fie teleleică
[Corola-publishinghouse/Science/1545_a_2843]
-
ofere „cea mai bogată și mai strălucitoare” cosmogonie poetică din câte se cunosc. Apărută în „Convorbiri literare”, nuvela Dor de morți a provocat reacții favorabile, între care și pe aceea a lui T. Maiorescu. Eroul însuși povestește întâmplările, făcând o apologie a „dorului”, în sensul romanticului Sehnsucht autohtonizat. Nuvela emană o puritate mistică, amintind pe alocuri de atmosfera sumbră a lui Dostoievski. Prelucrată după un autor francez, rămas încă necunoscut, Morunul este o comedie de situații, adaptată desăvârșit realităților sociale românești
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/285235_a_286564]
-
medievală) nu există un discurs propriu și general despre artă. Detaliu deloc lipsit de importanță: arta ca fapt nu apare decât învelită într-o discuție despre artă. Nu se produce, practic, artă fără a produce, teoretic, o cronologie și o apologie a obiectului: dublă emergență care se realizează abia în secolul al XV-lea al erei noastre, în prima Renaștere. Suntem îndreptățiți să spunem despre greci că au fondat, în Occident, cunoașterea și zâmbetul (faraonii nu zâmbesc, iar soțiile lor n-
by Régis Debray [Corola-publishinghouse/Science/1095_a_2603]
-
des, l-ar deturna. Fără interes metafizic nu există imagine fizică. Satele sienneze ale lui Lorenzetti, în Buna și proasta guvernare din Palatul Public din Sienna, cele mai avansate în redarea "realistă", rămân indicații scenice, alegorii moralizante. Ele servesc la apologia unei politici, nu purei plăceri de a vedea și a înfățișa. Până atunci, pe fundalul retablurilor, frescelor și anluminurilor, un buchet sau un râu se indicau doar ca simboluri-repere, elemente de decor semnificative ale unui episod din istora sfântă. Astfel
by Régis Debray [Corola-publishinghouse/Science/1095_a_2603]
-
e filosofia orientală și istoria religiilor și pentru nimic în lume nu-l părăsesc” - scrisoare către familie, Calcutta, 20 februarie 1930) l-au îndepărtat de catedra de orientalistică de la Harvard University... Curând după întoarcerea din India, publica în Cuvântul o apologie a Americii - vezi „Dacă aș fi în America”, Cuvântul IX (1932), 30 aprilie, n. 2623, p. 1. La 2 august 1940, scria tot familiei, de la Londra: „...i-am telegrafiat lui Crainic să fiu trimis în America. Cred că ar fi
[Corola-publishinghouse/Science/2332_a_3657]
-
Fiindcă nu este perfectă, nu toți dispunem de aceleași informații și în același timp. În absența unei informări egale, statul ar trebui să propună-impună un contract social pentru evitarea agravării inegalităților între "inițiați" și ceilalți. Dar democrația nu e perfectă. Apologia libertății individuale devine egoism și se opune altruismului. Cei care dețin informația, "inițiații", nu o împart cu alții (eventual o folosesc în interesul lor înainte de a consimți să o împărtășească și altora...). Când apare un risc, ei caută să profite
by Ion I. Ionescu [Corola-publishinghouse/Science/1064_a_2572]
-
rus, care, citind Crimă și pedeapsa, a imitat pe Raskolnikov ucigând un bătrân cămătar, nu privește romanul lui Dostoievski. Oricât ar fi crima de puternic descrisă, elevația morală prin ispășirea păcatului e atât de fascinantă încât această carte devine o apologie a ideii creștine. Nici romanul Doamnei Bovary, pentru care Flaubert a fost chemat în fața justiției, nici poeziile lui Baudelaire, puse întîi la Index și după aceea socotite ca foarte catolice, nu fac regulă. O creație de geniu suspectată ca imorală
Nostalgia paradisului by Nichifor Crainic () [Corola-publishinghouse/Science/846_a_1785]
-
mitologie pentru a ridica arta până la înălțimi neatinse. Scriitorul rus nu și-a modelat operele după calapodul tragediei antice ca Racine și Corneille, ci după disciplina hagiografiei bisericești. Romanul Idiotul e, în realitate, o hagiografie modernă, iar Frații Karamazov o apologie literară a paisianismului. Izvorul lui de inspirație e conștiința creștină tragic despicată între iadul lăuntric al păcatului și paradisul iubirii dumnezeiești. Această conștiință creștină, dramatică, profundă ca un abis și eroică, deține taina marilor înnoiri ale artei moderne. Dar ca
Nostalgia paradisului by Nichifor Crainic () [Corola-publishinghouse/Science/846_a_1785]