2,292 matches
-
depășește romantismul. Există o diferență între Hyperion și Mitică (apropierea pare caraghioasă) în calitatea lor de eroi. În timp ce Mitică e "împietrit în tiparul moftului", Hyperion "străbate întreg cercul ființei, de la "transcendența deviată" (confundând pe Cătălina cu fata de împărat ca arhetip al Fecioarei), până la "transcendența verticală" când își descoperă adevărată esență. Punând în discuție cele două ipostaze, Hyperion și Mitică, autorul cărții în discuție conchide: "Și așa ajungem la situația cea mai stranie cu putință: romanticul Eminescu creează o capodoperă a
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
că în politică riscul e una din coordonate. Revoluția lui Caragiale e o caricatură, așa cum au fost, din păcate, la noi, un moft, rezultatul "moftologiei" "păturii superpuse". Din acest punct de vedere, Dandanache e "chintesența asimilării dintre revoluție și scrisoare, arhetipul-tip al operei caragialești". Lumea aceasta "pierde șansa tămăduirii" (p. 153). "Păreri tutovene" (Bârlad): (I-VII), nr. 762769, 2004 DUMINICA MARE A LUI GRIGORE VIERU, CHIȘINĂU-BUCUREȘTI, EDITURA LITERA INTERNAȚIONAL, 2004, COLECȚIA "BIBLIOTECA ȘCOLARULUI"; EDIȚIA A II-A, IAȘI, PRINCEPS EDIT
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
critică a adâncimilor. Are în vedere, de altfel, programatic, complexele de profunzime (Complexul Bacovia). Dorește întotdeauna să treacă de suprafața lucrurilor, năzuind să surprindă "abisalul", ecoul primordial unic și irepetabil. Sondarea adâncurilor operei se realizează cu instrumentele unei poetici a arhetipurilor (arheității), a rădăcinilor ontologice, valorificând cu dibăcie, cum am văzut, sugestiile psihanalizei, mitologiei, simbolisticii poetice, semanticii, stilisticii, filosofiei, sociologiei, religiei. Datul biografic primar este interpretat exclusiv psihanalitic, din perspectiva rezonanței evenimentelor din copilărie în straturile profunde ale personalității creatoare (Bacovia
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
spre norocul său, tânărul este intuitiv și nu-și bate capul cu scriitorii de propagandă, ci merge direct la clasici: Tolstoi, Dostoievski, Turgheniev, chiar și Gogol), judecând personajele după conformitatea cu realitatea și nu cu un tipar uman preexistent (la arhetipuri TC va ajunge ceva mai târziu și cu succes v. și Transmodernismul); în mod paradoxal, fascinația pentru Oblomov și Nehliudov stă alături de cea pentru Hamlet și Mateo Falcone (Shakespeare și Mérimée sunt printre autorii preferați). Modelele contradictorii îl determină pe
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
modernist și postmodernist în raport cu transcendența. De fapt, firul ideilor sale urmează aici, ca și în celelalte cărți ale sale, calea unei Tradiții consacrate (majuscula trimite la o arheitate, nu la un calificativ de excepție) în continuarea gândirii "arheului" lui Eminescu, "arhetipului" lui Eliade, "logicii lui Hermes" și "devenirii întru ființă" a lui Noica, "lumenului" Părintelui Stăniloae, "nivelurilor de realitate" cu "terțul ascuns" al lui Ștefan Lupașcu și a sintezei transdisciplinare a lui Basarab Nicolescu. Problema cheie care a declanșat marea sofistică
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
îndărătnică separare a apelor, o demarcare clară între transparența deschisă a întregului, care înglobează, apropie și armonizează diferențele, și opacitatea părții închise, criticiste, înverșunate, exclusiviste. Pe o latură se află iubirea integratoare din treimea creștină, terțul inclus, timpul kairotic al arhetipului, al mitului eternei reîntoarceri, organicismul istoric, identitatea națională, canonul eminescian, România profundă, poporul român, istoria românilor, intelectualii care se raportează la un destin (al Patriei ori al vocației proprii) în absolut, pe cealaltă se regăsesc: Demiurgul cel Rău (antiteza Dumnezeului
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
că noi nu Înțelegem, aici, prin «Stat» centrul sau subiectul unei ordini juridice «oricare ar fi ea», adică puterea majoră de fapt, de la care emană regulile juridice pozitive ale Întregii Societăți, ci Statul perfect, sau Statul ideal, care reprezintă un arhetip și o exigență de ordin deontologic, precis ca legea justiției, Înțeleasă În sensul său absolut, constituie o piatră de Încercare (de atins) și un model prin raport cu legile juridice pozitive. Într-un anumit sens, noi putem considera legile existente
Giorgio del Vecchio – filosof al justiţiei by Vanda VLASOV () [Corola-publishinghouse/Law/1275_a_2210]
-
său, acesta ultimul este și trebuie să fie, neapărat, mai complex decât sunt cărămizile create și treaba se complică iar, băieți! Ei, dacă tot s-a ivit ocazia, haideți să ne lămurim! Să înțelegem unde se sfârșește imaginarul colectiv, cu arhetipurile și cu bâjbâielile lui perverse și unde începe, de fapt, Singularitatea. Și cum arată dimensiunea aia grozavă, spirituală, care te întâmpină, zice-se, când vei fi trecut prin spuma cuantică, prin oglindă, Dincolo! Să știm și noi, pentru când va
Apocalipsa după Sile by Dinu D. Nica [Corola-publishinghouse/Imaginative/889_a_2397]
-
către Pythocles, care critică religia populară, forma ei astrală, dar și frica de zei: de natură materială, situați în interlumi, ei nu se sinchisesc deloc de oameni, de destinul sau de activitățile lor. Preafericiți, imuabili, nemuritori, ei ne oferă un arhetip, o idee a rațiunii, un model: totul e să trăiești ca un zeu, și atunci nu mai ai de ce să te temi de moarte. Philodemos completează portretul cerului, cel puțin al zeilor materiali - deși aceștia sunt constituiți din atomi mai
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2053_a_3378]
-
contradicții 74. Ținând cont că mitul are misiunea de a împăca unele neconcordanțe, metoda de a-l aborda trebuie să urmărească localizarea acelor opoziții, dar și a elementelor de mediere 75. Ar fi util, deci, să reducem întregul discurs la arhetip, la acea schemă de organizare în care materia se schimbă necontenit, dar contururile rămân 76. Pentru a înțelege geneza mitului revoluționar și de ce anume proletarul a fost cel desemnat să schimbe lumea, considerăm necesară o scurtă incursiune în biografia lui
[Corola-publishinghouse/Science/1525_a_2823]
-
sigur al elecțiunii istorice de care s-ar fi bucurat proletarul. Ideea revoluției politice era așadar o ambiție prin procură, o percepție foarte specială asupra realității, cultivată în așa fel încât să modifice realitatea însăși. Deși în aparență fugea de arhetipuri, descoperim că Marx, ca om fără o religie precisă, era alcătuit dintr-un șir de negări și de refuzuri, dar obsedat în continuare de realitățile de care se lepădase 125. În aceste condiții nu ne poate mira structura mitologică a
[Corola-publishinghouse/Science/1525_a_2823]
-
fiecare dintre simbolurile sale posedând un corespondent antitetic 165. Această dispoziție, recognoscibilă și în marxism, dovedește o puternică tendință de a simplifica, de a dramatiza și de a investi fenomenele cu un grad înalt de semnificație 166. A propos de arhetipurile la care făceam referire, observăm imposibilitatea lui Marx de a suspenda complet memoria etnicității sale. Fiindu-i neapărat necesare două grupuri, două clase instituționalizate în vederea luptei, filosoful german transfera asupra burgheziei și proletariatului omogenitatea ideii de Volk167. Marx a transformat
[Corola-publishinghouse/Science/1525_a_2823]
-
o asemenea expresie, am putea spune că Dumnezeu e ideea absolută În filosofia carteziană. Or, În acest caz el Își conține propria cauzalitate, sub toate formele și În toate gradele pe care această cauzalitate le poate presupune. Dumnezeu este un arhetip În care realitatea și perfecțiunea sunt continue, atât În formă cât și În fapt, așa cum se arată În Meditația a treia: „Înțeleg prea bine că ființa obiectivă a unei idei nu poate fi produsă de către o ființă care există doar
[Corola-publishinghouse/Science/2004_a_3329]
-
și incertitudine, vor fi amendate. Sintagma " Câtă conștiință atâta luciditate și câtă luciditate atâta dramă" se cuvine a fi completată de o alta, nouă și insolită: "Câtă conștiință, atâta inconștient personal și colectiv și tot atâta disponibilitate pentru mituri și arhetipuri." Nu atât de bine reprezentat este mitul lui Pygmalion, însă el se cuvine a fi semnalat prin faptul că leagă, ca un pandant, creația lui Camil Petrescu de cea a lui Liviu Rebreanu și a "proustienilor" Hortensia Papadat-Bengescu și Anton
[Corola-publishinghouse/Science/1457_a_2755]
-
întâlnim pe o arie geografică extrem de extinsă și explicația constă în aceea că primele forme de civilizație economică au fost agricultura și păstoritul. Dicționarele de simboluri, ca și tratatele de antropologie insistă asupra ideii că șarpele constituie, pentru lumea profană, arhetipul familiar al inconștientului. Ceea ce îi conferă o asemenea semnificație este motricitatea lui insolită, nemaiîntâlnită la alte viețuitoare: mișcarea lui vine de undeva dinăuntru, dintr-un interior deopotrivă necunoscut și înfricoșător. El străbate pământul sau măruntaiele sale (în asta rezidă latura
[Corola-publishinghouse/Science/1457_a_2755]
-
și înfricoșător. El străbate pământul sau măruntaiele sale (în asta rezidă latura lui htonică) fără a se sluji de alte "accesorii" (picioare, aripi, tentacule etc.). Pe aceste calități insistă și G. Bachelard, care intuiește admirabil o relație intrinsecă între dinamismul arhetipului și motricitatea șarpelui: "Și șarpele poate tocmai să ne slujească drept exemplu pentru a îmbogăți, printr-o caracteristică dinamică, noțiunea de arhetip, așa cum este ea prezentată de C.G. Jung. Pentru acest psihanalist, arhetipul este o imagine care își are rădăcina
[Corola-publishinghouse/Science/1457_a_2755]
-
aripi, tentacule etc.). Pe aceste calități insistă și G. Bachelard, care intuiește admirabil o relație intrinsecă între dinamismul arhetipului și motricitatea șarpelui: "Și șarpele poate tocmai să ne slujească drept exemplu pentru a îmbogăți, printr-o caracteristică dinamică, noțiunea de arhetip, așa cum este ea prezentată de C.G. Jung. Pentru acest psihanalist, arhetipul este o imagine care își are rădăcina în inconștientul cel mai îndepărtat, o imagine care vine dintr-o viață care nu este viața noastră personală și pe care nu
[Corola-publishinghouse/Science/1457_a_2755]
-
intuiește admirabil o relație intrinsecă între dinamismul arhetipului și motricitatea șarpelui: "Și șarpele poate tocmai să ne slujească drept exemplu pentru a îmbogăți, printr-o caracteristică dinamică, noțiunea de arhetip, așa cum este ea prezentată de C.G. Jung. Pentru acest psihanalist, arhetipul este o imagine care își are rădăcina în inconștientul cel mai îndepărtat, o imagine care vine dintr-o viață care nu este viața noastră personală și pe care nu o putem studia decât referindu-ne la o arheologie psihologică. Dar
[Corola-publishinghouse/Science/1457_a_2755]
-
în inconștientul cel mai îndepărtat, o imagine care vine dintr-o viață care nu este viața noastră personală și pe care nu o putem studia decât referindu-ne la o arheologie psihologică. Dar nu este de ajuns să spunem că arhetipurile sunt reprezentate ca niște simboluri. Trebuie să adăugăm că sunt simboluri motrice. Șarpele este, în noi, un simbol motrice, o ființă care nu are "nici aripioare ca peștii, nici picioare, nici aripi ca păsările", o ființă care nu și-a
[Corola-publishinghouse/Science/1457_a_2755]
-
și-a încredințat puterile motrice unor organe exterioare, unor mijloace artificiale, și care s-a făcut mobilul intim al întregii sale mișcări. Dacă adăugăm că această mișcare străpunge pământul și, de asemenea, pentru imaginația materială, șarpele se desemnează ca un arhetip terestru."106 De câte ori are ocazia să comenteze cu profesionalism inovațiile aduse de romanul A la Recherche du Temps perdu (de pildă în Noua structură... și în Destinul lui Proust), Camil Petrescu nu scapă din vedere harul excepțional al prozatorului francez
[Corola-publishinghouse/Science/1457_a_2755]
-
putea fi adevărat. Și mă gândesc că situația mea față de Leni poate să nu fie prea diferită. Și d-ta ești un Ladima, mi-a spus Camil alaltăieri, la masă. O fi știind el ceva..."115 Anima, ca unul din arhetipurile esențiale ale psihicului uman, își are originea în interiorul inconștientului unde se află un conținut cu o puternică valoare emoțională. Pentru Jung, conținutul acesta s-ar explica prin reliefarea motivului diadei, antropologii concluzionând că aceasta constă în manifestarea simultană a masculinului
[Corola-publishinghouse/Science/1457_a_2755]
-
în viața unui bărbat estompează imaginea maternă, fie ea ideală sau malefică. Complexul matern se va reflecta în afectivitatea persoanei sub forma Animei, provocând reacții controversate față de subiectul proiectat, de la fascinație până la misoginie: În experiența afectivă a bărbatului acțiunea acestui arhetip (Anima, n.n.) se manifestă ca fascinație, supraevaluare și orbire, sau sub forma misoginiei de toate tipurile și intensitățile, care nu poate fi explicată prin natura reală a respectivului "obiect", ci doar printr-o proiectare a complexului matern."117 În cazul
[Corola-publishinghouse/Science/1457_a_2755]
-
accentuată. Orice bărbat are o doză de feminitate, pe care, parțial, o acceptă, dar o și recuză. Anima suferă de un proces de eterogenizare, creatorul d-nei T. își vede proiecția sufletească inconștientă preluată de eroină. După un timp însă, același arhetip al feminității este refulat, datorită relației de cauzalitate stabilită cu instinctul matern (izvor originar al Animei) și reminescențele reprobabile ale complexului incestuos. Este util să amintim, în această logică a faptelor, că scriitorul nu a încetat niciodată să-și caute
[Corola-publishinghouse/Science/1457_a_2755]
-
le dezvoltăm și le nuanțăm doar pe unele, uneori atât de insolite, încât cu greu este de acceptat că referirile se fac, în fond, la opera lui Camil Petrescu. Mai întâi se cer lămurite câteva noțiuni. Avem în vedere mitul, arhetipul, inconștientul personal, inconștientul colectiv, sistemul și relațiile care se stabilesc între acestea. În privința mitului, definiția, cea mai lămuritoare și la îndemâna oricui, aparține aceluiași Mircea Eliade: Mitul povestește o istorie sacră; el relatează un eveniment care a avut loc în timpul primordial
[Corola-publishinghouse/Science/1457_a_2755]
-
Mircea Eliade, ambii insistând asupra ideii că mitul, indiferent de context, tinde să se realizeze ca o poveste. La antropologul francez, însă, povestea inerentă mitului se caracterizează prin prisma unui sistem dinamic specific, sistem cuprinzând, în ordine, schema, simbolul și arhetipul.143 Ceva mai târziu, uzitând de o comparație implicită, Gilbert Durand conchide că mitul joacă rolul unui regizor, care împarte rolurile în durata culturilor, dar și în viața individuală a oamenilor. Nici istoria, nici destinul uman nu modelează mitul, ci
[Corola-publishinghouse/Science/1457_a_2755]