510 matches
-
tot ca urmare a expatrierii lor în „centre” de vizibilitate publică și de influență artistică europeană, în special la Paris și Berlin (v. cazurile unor Tzara, Iancu, Matiss-Teutsch, Brâncuși, Fondane, Voronca, mai tîrziu Ionesco). Ca și colegii lor de la Contimporanul, avangardiștii maghiari își asumă un credo integrator, nerestrictiv: „Noi nu aparținem unui crez limitat sau unei școli. Arta nouă nu înseamnă pentru noi o asociație de cuvinte clasificatoare, ci o nouă formă de exprimare a unui nou tip omenesc”. În nr.
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
actorului (articolul „Actorul. Diletantism și materie“). Sandu Eliad va reveni mai tîrziu — explicativ și polemic totodată — asupra opoziției teatru dinamic vs teatru stilizat într-un articol din numărul 59 al Contimporanului (anul 1925). Începutul articolului exprimă elocvent relațiile mediat-conspirative ale avangardiștilor români cu „arta nouă” din URSS: „Zidurile chinezești ridicate în jurul activului laborator care prepară în eprubete uriașe precipitate de idei, bogate în virulență și aciditate, împiedică orice cunoaștere de fapt a stărilor din Rusia sovietelor. Cel avid de idei noui
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
occidentalei arte/ Dacă orientala arteră nu capătă sînge european/.../ În sînge pur reflectăm ochii conduși de ideea voastră/.../Trăzniți zenitiști barbarogenie/.../Barbarogenie salvator pilot barbar ideoplan”. Complexul „barbarofil” și antioccidentalismul - colorat naționalist sau bolșevizant - sînt ingredientele particularizante ale imaginii oferite avangardiștilor români de către avangarda „zenitistă” sîrbă. Percepția modernismului sloven este, în revistele românești de avangardă, grevată de confuzii amuzante, explicabile prin faptul că ecourile sale parvin exclusiv mediat, prin intermediul unor publicații occidentale. În Contimporanul nr. 81, o notiță despre Der Sturm
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
de Perpessicius și „Coșbuc” de I. Călugăru. Toate - în Contimporanul. Ultima reprezentație a „Insulei” (10 februarie 1923) a cuprins o conferință a lui B. Fundoianu: „De ce arta actuală nu are public?” - incursiune subiectivă și fugace în istoria teatrului european. Militanții avangardiști mai radicali au primit cu dezamăgire eclectismul și moderația acestor reuniuni în care erau „performate” și texte ale unor autori tradiționaliști precum Coșbuc, Vlahuță sau Vintilă Russu-Șirianu. Un text anonim, intitulat „Avantgarda”, apărut la rubrica „Otrăvuri” a revistei Clopotul din
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
trupei din Vilna, prin intermediul regizorului Daniel și al poetului Sternberg”. („Regizorul Daniel” era fratele scriitorului Paul Daniel, cumnatul lui Fundoianu, rămas în țară ca „element de legătură”.) Dintre dezideratele modeste, de bun-simț ale „Insulei”, ceva rămăsese totuși valabil pentru insurgenții avangardiști: „reintegrarea textului”, „deteatralizarea”... Emigrat la Paris, dornic să relanseze proiectul teatral eșuat în România din motive financiare și lipsă de audiență, autorul Priveliștilor avea în vedere și o carieră de dramaturg, din păcate abandonată înainte de a începe. În adolescență, publicase
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
Littera considera, într-un articol din 1967 („Preocupări de teorie cinematografică în revistele de avangardă românești”, în Caiet de documentare cinematografică, nr. 5), că aceste texte despre film „nu pot fi izolate de programul estetic modernist” - și, am zice noi, avangardist -, ele ilustrînd „notele specifice” ale curentului. Demn de reținut ar fi, în acest sens, și studiul Doinei Curticăpeanu despre „Cinematograful în revistele românești de avangardă”, în Studii literare. Din istoria presei culturale și literare românești, ed. cit: „înrudirea cinematografului cu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
în fiecare dintre cele trei capitole de mai jos): perspectiva conservator-academizantă a lui Constantin Emilian din volumul Anarhismul poetic (prima teză de doctorat dedicată noilor curente artistice din România), perspectiva eclectismului impresionist și „artist” al lui Perpessicius (cel mai favorabil avangardiștilor dintre foiletoniștii de prim-plan ai vremii) și, în fine, perspectiva unui critic din „noua generație”, singurul susținător entuziast al avangardei autohtone (Lucian Boz). Fiecare dintre ei reprezintă, în epocă, o excepție. Nu am avut în vedere opiniile emise despre
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
studenți. Iar „a treia generație postmaioresciană” de critici (cu Pompiliu Constantinescu, Șerban Cioculescu, Vladimir Streinu, Perpessicius...) îl avusese ca profesor. Ulterior, Emilian Constantinescu își va radicaliza pozițiile antimoderniste, mergînd pînă la a aborda dintr-o perspectivă clinică producțiile literare ale avangardiștilor. În memoriile sale din Născut în ’02, același Sașa Pană își amintește că „Între 16 și 20 octombrie (1932, n.n.) s-a desfășurat la București al XII-lea Congres al Societății române de neurologie, psihiatrie, psihologie și endocrinologie. Chiar în
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
literare moderne, pornind de la fișa clinică (malarie) a poetului suprarealist Constantin Nissipeanu și „demonstrînd” determinismul maladiv al poeziei sale... Reținem totuși din comunicarea celor doi o nuanță semnificativă, datorată probabil lui C. Emilian: freudismul nu a fost „greșit înțeles” de avangardiștii români, iar arta avangardistă nu e, propriu-zis, „clinică”, ci doar o „răstălmăcire” a teoriilor freudiene... În cursul anului 1932, Gh. Adamescu susținuse - pe aceeași linie de ostilitate conservatoare - o serie de prelegeri la Universitatea „Ateneului Român”, pe care le va
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
avangardă ținute de către Radu Gyr la Universitatea bucureșteană în 1936-1937. Radical opuse, cele două abordări ilustrează elocvent polarizarea indeo-estetică a momentului, pe fondul ascensiunii mișcărilor de extremă-dreapta: cu toate concesiile și stereotipurile antisemite care grevează majoritatea comentariilor despre scriitorii evrei (avangardiști sau nu), cursul insidios-polemic al lui Călinescu reprezenta la acea dată cea mai subtilă și mai comprehensivă teorie autohtonă a poeziei modernisto-avangardiste, în vreme ce Radu Gyr radicaliza în direcție naționalist-xenofobă - pentru uzul publicului studențesc - tradiționalismul antimodernist. Perspectiva medicalizantă, curentă în epocă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
fundamentale ce constituie identitatea autohtonă (ortodoxia, românitatea, ruralitatea ș.a.), bîntuie mințile naționaliștilor (ostili din principiu cosmopolitismului anarhic al avangardei). Fapt este că, dincolo de orice considerații colaterale, apariția Anarhismului... a reprezentat o breșă: dat afară pe ușă din citadela universitară, „anarhismul” avangardist intra timid pe fereastră. Abordarea de tip „clasificator” se asociază, în studiul semnat de Const. I. Emilian, cu o aplicare polemică și procustiană a grilei ideo-estetice. Conservatorismul autorului este - faptul merită subliniat - unul de sursă „latinistă” și clasicizantă. Citarea reverențioasă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
unei anumite școale, căci seara se culcă dadaist și a doua zi se trezește suprarealist. Trăim doar în secolul vitezei!”, ceea ce în esență e corect... Mai mult decît un sîmbure de adevăr conține și afirmația potrivit căreia libertatea anarhică a avangardiștilor de la unu și 75 HP (dar, evident, nu numai...) se asociază cu intransigența dogmatică și cu un „colectivism”/anonimat al expresiei: „Tirania anarhicilor este cea mai sălbatică încătușare a libertății, deși aceasta e revendicată violent. Fiecare adept nou se simte
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
un poem suprarealist și o operă romantică tîrzie” (op. cit., 2 vol. Editura Eminescu, București, 1971, p. 28). Seria de comentarii rezervate despre Istoria literaturii române contimporane, delimitările drastice față de E. Lovinescu în chestiunea prozei poetice, pozițiile sensibil diferite față de literatura avangardiștilor și față de statutul romanului, indică totuși în cazul lui Perpessicius o atitudine coerentă cu sine, de un impresionism/modernism larg comprehensiv. Refuzul procustianismului estetic și al partizanatului ideologic, al didacticismului și al dogmatismului magisterial, cultivarea spiritului de finețe și a
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
în impunerea avangardei literare românești nu trebuie ignorat. Un caz relevant este cel al lui Lucian Boz. Deși apărut abia în 1935 - la Editura Vremea - volumul Cartea cu poeți al criticului în speță interesează abordarea de față, consacrată primului „val” avangardist din România, din mai multe puncte de vedere: mai întîi, pentru că o parte din comentariile incluse se referă la autori ai avangardei anilor ’20. În al doilea rînd, pentru că tînărul comentator - secretar de redacție, pentru o scurtă perioadă, la Contimporanul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
comicului absurd și ai poeticii nonsensului existau de mult în literatura europeană: limerick-urile lui Edward Lear, fanteziile lui Lewis Carroll, fumismele lui Charles Cros, Alfred Jarry și Alphonse Allais sînt doar cîteva exemple între altele, iar influența lor asupra primilor avangardiști români (Tzara, A. Maniu, Ion Vinea) este, ca și influența lui Laforgue, evidentă. Aspecte ale mitului Urmuz — profetul misterios și izolat al apocalipsei formelor tradiționale de expresie, ctitor și „herald al unui nou ev”. „Artistul maudit” Urmuz vs „burghezul” Dem
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
mișcării de avant-gardă, al prozei și poeziei în contrasens, al umorului nou, al liricei eliberate de logică și anecdotă din lumea întreagă (Urmuz-Dada-Suprarealismul, trei cuvinte cari stabilesc o punte, descifrează o filiațiune, lămuresc originile revoluției literare mondiale din 1919”. Precursoratul avangardist mondial - și absolut - al lui Urmuz și, prin extensie, al avangardei românești nu putea lipsi, desigur, din discursul de legitimare al „contimporanului” Ion Vinea... Tudor Arghezi, „botezătorul” Postum, Urmuz intră cu adevărat în atenția publicului printr-un mic scandal de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
săvîrșit prin scrisul său într-un univers inedit”. Scenariul conține aproape toate elementele religioase necesare unui cult: misterul existențial, „martorii” (prieteni, artiști apropiați, foști colegi de la liceul bucureștean „Gheorghe Lazăr”), „botezătorul” (Tudor Arghezi), apoi, în cercuri succesive (deși strîmte), „apostolii” avangardiști — Ion Vinea, Marcel Iancu, Jacques G. Costin, Geo Bogza, Lucian Boz, Sașa Pană, Ilarie Voronca, Stephan Roll, Jonathan X. Uranus. Se adaugă faptele „exemplare” (relatate de G. Ciprian, V. Voiculescu sau M. Cruceanu) și coincidențe „revelatoare” (de ex.: cele relatate
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
de critica noastră modernistă...) Autorul trece, oricum, dincolo de suprafața „amuzantă” a textelor, observînd, printre cei dintîi, derizoriul caracter teatral, de artefact și de guignol al sinteticelor „personaje”. Sîntem la egală distanță atît față de caracterul tragic, sublim atribuit lui Urmuz de avangardiști, cît și față de acela de „farsă” minoră. Intuiția lui Perpessicius privind „noua mitologie” urmuziană a fost confirmată de cei mai importanți critici postbelici care s-au pronunțat despre „paginile bizare”. Sergiu Pavel Dan îl va include mai tîrziu pe Urmuz
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
le rezervă în „Cursul de poezie” susținut la Universitatea ieșeană în 1938 și publicat în volumul Principii de estetică (1939), ca și spațiul acordat în Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent - cel mai amplu de care beneficiază un avangardist! -, mărturisește un interes special și, poate, o secretă fascinație pe care criticul o va specula în romanele sale. „E pentru prima oară cînd estetica zisă modernistă, pornind dinspre futuriști și de la Dada, pătrunde în învățămîntul superior pe ușa de onoare
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
1970) vor „dubla” exegetic travaliul editorial al arhivarului avangardei românești... Recuperarea poststalinistă. Urmuz și „rădăcinile sale folclorice” Ideea „rădăcinilor folclorice” urmuziene va fi redimensionată în perioada „dezghețului” de după 1965. Nevoia inventării unei tradiții locale a avangardei — răspunzînd nevoii similare a avangardiștilor din anii ’20 — nu avea alt punct de sprijin intern decît folclorul popular, „primitiv”. Un punct de vedere asemănător (deși mai complex) despre relația dintre folclorul autohton - privit ca formă de clasicism sui-generis - și literatura avangardistă avansa și G. Călinescu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
în susținerea lui Urmuz și a avangardei autohtone. În cuvîntul introductiv la volumul Din clasicii noștri. Contribuții la ideea unui protocronism românesc, Ed. Eminescu, București, 1977, p. 8, promotorul acestui pseudoconcept comparatist, Edgar Papu, ridica problema validării externe a „precursorilor” avangardiști autohtoni: „Trei mari fenomene de avangardă ale veacului XX, dadaismul, „absurdul”, lettrismul, fenomene de un amplu răsunet, se constituie ca efecte ale unor inițiative românești, ilustrate cu poeți sau scriitori care — deși s-au făcut cunoscuți ca anticipatori în afară
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
România, o întreagă tradiție a absurdului” (Serge Fauchereau, „Dada éxistait avant Dada”, în Phantomas, Belgia, nr. 125-127, 1974, pp. 3-5). Recuperarea poststalinistă. Dadaist, expresionist, suprarealist, existențialist, absurdist, oniric. Precursorul modern „absolut” Pe filiera indicată de Ion Vinea și sugerată de avangardiștii de la unu, în Istoria... sa, Călinescu făcuse o apropiere hazardată între Urmuz și suprarealism: „Suprarealismul român este, prin Urmuz, anterior celui francez și independent”. Însă în pasajul despre Urmuz din „Curs de poezie”, luciditatea programatică a autorului „Fuchsiadei”, generatoare de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
recuperarea” autorului are însă loc în mod spectaculos. Un rol decisiv îl va fi avut mitologia exilului și șarmanta legendă mondenă, ca și excentricitatea, izolarea și nonapartenența declarată a autorului la avangardă. În plus, dacă Urmuz fusese înregimentat de către „apostolii” avangardiști în falanga antiburgheză, iar critica din perioada ceaușistă l-a recuperat în contra „alienării” și „dezumanizării” capitaliste, Grigore Cugler făcea figura unui anticomunist declarat. Potrivit lui Paul Goma, „apunakismele” circulau și în folclorul Gulagului românesc... Totuși, „autoritatea” precursorului Urmuz a cîntărit greu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
lui Eminescu. Prin Urmuz se poate observa cum, pentru prima dată în Europa, criza profundă a conceptului de literatură devine o achiziție românească (subl. a)” (1983, p. 25). Avem de-a face — de fapt — cu o recuperare pe care nici un avangardist român n-ar fi respins-o în anii ’20... Vechea interogație călinesciană este recondiționată din unghiul istoricității formelor estetice și al limbajelor artistice: „Cum a fost posibilă reforma radicală asupra limbajului înfăptuită brusc de Urmuz în premieră mondială într-un
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
a „gratuitului” și „amuzantului”, în care intră calambururile de care vorbea G. Călinescu și echivocurile invocate de Vianu) și coup de langage (categorie „de adîncime” proprie poeticii urmuziene). Una dintre cele mai interesante opinii privește „sensul major al viziunii la avangardiști”, anume „descentrarea umanului în ierarhia universală”. Descentrarea nu are loc „în sens etic, ci fizic”, antropocentrismul fiind înlocuit de „cosmocentrism”: „Un om-pasăre nu e atît un om descompus, degradat, cît unul deposedat de privilegiul de a se afla în centrul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]