783 matches
-
duminica! Elevii din clasele mari doar de Ziua Fondatorului, între orele două și patru! Acum, dă-te la o parte! Cu grijă, Jonathan pășește pe o cărăruie pietruită. Fereastra se închide cu putere. Se gândește un moment, apoi scoate un carnețel din buzunar și scrie: altă demonstrație a importanței gazonului. Anglomania i se strecoară din ce în ce sub piele. Să găsești sera este una. Să intri în ea, alta. Structura pare a fi împărțită în trei secțiuni, fiecare ascunsă vederii
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2322_a_3647]
-
din acest punct de vedere. În timpul vieții, Herman Sachs a fost un mare colecționar de obiecte cu însemnătate din sfera polițienească și, nu cu mult timp înainte să moară, i-a făcut Ameliei cadou obiectul său favorit din colecție: un carnețel foarte uzat ce aparținuse chiar lui Thomas Byrnes și pe care acesta îl folosise pentru a-și nota indicii pentru rezolvarea cazurilor. Când Amelia era foarte mică și mama ei nu era prin preajmă, tatăl ei obișnuia să-i citească
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2103_a_3428]
-
agenți de patrulă și doi îmbrăcați civil, stăteau lângă o ușă dublă aflată la celălalt capăt al coridorului. Unul din ei era chiar Lon Sellitto, cel cu hainele boțite mai tot timpul; acum, stătea cu capul aplecat și cu un carnețel în mână discutând cu un paznic. Printre ușile parțial deschise, putu zări o formă vagă, cel mai probabil victima. Se adresă apoi tehnicianului ce tocmai trecea pe lângă ea: - Avem nevoie de mai multă lumină acolo pentru a putea examina. Tehnicianul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2103_a_3428]
-
Era studentă, deci. Cumva lucra? - Era studentă, într-adevăr. Făcea parte și dintr-o orchestră independentă însă. Încercăm acum să aflăm mai multe despre asta. Rhyme făcu un semn scurt către Thom, ajutorul său. Acesta luă un pix și un carnețel și începu să scrie, lucru pe care îl făcea destul de des. Se auzi o bătaie în ușă și Thom se grăbi în hol pentru a deschide. - Avem un musafir! strigă el din hol. - Musafir? se întrebă Rhyme, care nu avea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2103_a_3428]
-
bărbatul masiv care îl întrebase despre ora începerii concertului. - Domnule, numele meu este Bell și sunt detectiv. Am să vă citesc drepturile chiar acum. Sunteți gata? Bine. Să începem. Bell se uită prin servieta lui Swensen. Gloanțe pentru pistol. Un carnețel de culoare galbenă în care era măzgălită o predică de doi bani. Un ghid turistic, „New York-ul cu 50 de dolari pe zi”. Mai era pe acolo și o Biblie Gideon, pe care văzu o ștampilă: „Hotel Adelphi, str. Bowery
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2103_a_3428]
-
arma din servietă și pornind spre mașină, fusese pus la pământ. Așteptându-se la un pastor fals, au fost foarte surprinși să afle că arestaseră unul adevărat, lucru confirmat de actele din portofelul lui Swensen. Asta în ciuda predicii imbecile din carnețel. Bell cântărea în mâini pistolul cu care fusese înarmat atacatorul. - Cam mare arma asta pentru un preot, spuse el. - Sunt pastor. - Asta am vrut să zic, de fapt. - Hirotonisit. - Mă bucur pentru dumneavoastră. Mă întrebam: v-am citit drepturile. Doriți
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2103_a_3428]
-
comandă o cafea Maxwell House sau Folgers. Sellitto se interesă asupra probabilității de a mânca ceva, mai ales că sandwichurile cubaneze mult așteptate nu supraviețuiseră drumului de la restaurant înapoi acasă. Thom se făcu nevăzut în bucătărie. Sachs îi înmână Karei carnețelul pe care își luase notițe, rugând-o să noteze orice i s-ar fi părut relevant despre profilul criminalului. Kara se ridică de pe scaun și plecă în laborator. - A fost foarte bine, se adresă Sellitto lui Sachs. Interviul. Nu cunosc
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2103_a_3428]
-
aranjată pe cap. Dimineața își prefira încet lumina și orele. Toți cei prezenți erau așezați ca niște figurine de plumb pe o scenă în miniatură. Berfuche avea nasul roșu și ochii înlăcrimați. Grosspeil pălea, luând culoarea apei. Ciupitu stătea cu carnețelul în mână, își luase notițe, și își mai scărpina uneori obrazul bolnav pe care frigul îl umpluse de semne albe. Jandarmul cu ouăle părea de ceară. Primarul se întorsese la primărie, tare mulțumit că va sta la cald. Își îndeplinise
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2242_a_3567]
-
în care vântul intra fără să fie invitat înăuntru, pentru a mângâia perdelele de un albastru deschis și buchetele de flori de câmp. Petrecea ore întregi zâmbind, nimeni nu știa de ce, la fereastră sau pe băncuța din parc, cu un carnețel roșu din piele în mâini, iar ochii ei păreau să privească dincolo de orizont, către un punct foarte puțin vizibil sau pe care nu-l puteai vedea decât cu inima, nu cu ochii. Am adoptat-o imediat. Orășelului nostru nu-i
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2242_a_3567]
-
făcut. Nu voiam să-i mai văd ochii. Eram copleșit de o mare rușine. Totuși, nu era nimic nemaipomenit în ce se întâmplase în ziua respectivă. În definitiv, ce văzusem? O fată tânără stând singură și scriind ceva într-un carnețel roșu în timp ce privea panorama războiului. Și apoi, aveam și eu dreptul să mă plimb pe acolo dacă așa-mi venea! Mi-am agățat carabina într-un cui deasupra ușii. E acolo și astăzi. Și a trebuit ca toată lumea să fie
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2242_a_3567]
-
mai rămăseseră deja decât niște zdrențe. Am forțat sertarul cu cuțitul. Lemnul cedă împrăștiind o jerbă de așchii. Nu era decât un singur obiect în interior. L-am recunoscut de îndată. Respirația mi se opri. Totul deveni ireal. Era un carnețel dreptunghiular și subțire, îmbrăcat în piele roșie. Ultima oară când îl văzusem se afla în mâinile Lysiei Verhareine, cu ani în urmă. Era în ziua când urcasem pe creasta costișei și o surprinsesem contemplând marele câmp al morții. Mi se
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2242_a_3567]
-
îndrăzni să-l deschid, privindu-l ore întregi, ca pe ceva viu, ceva secret și viu. Când se lăsă seara, capul îmi ardea. Nu-mi mai simțeam picioarele, după cât de încordate și de nemișcate le ținusem. Nu mai simțeam decât carnețelul, care mă ducea cu gândul la o inimă, o inimă care, eram sigur de asta, avea să înceapă să bată din nou după ce-i voi fi dat la o parte copertele, deschizând-o. O inimă în care, tâlhar de o
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2242_a_3567]
-
nici mâinile, atât este de ger, dar vreau să-ți împărtășesc o parte din suferințe. Dragostea mea, bietul de tine... Cât timp va mai dura? Te îmbrățișez cu tandrețe. Îți aștept scrisorile. Lyse a ta, care te iubește XXV În carnețelul cu coperte de piele roșie, erau o sumedenie de pagini acoperite cu un scris înclinat, ce semăna cu o friză delicată. Multe pagini ce reproduceau numeroasele scrisori trimise de Lysia Verhareine celui pe care-l iubea și pe care-l
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2242_a_3567]
-
cunoscuseră puțin, îi ghiceai zâmbetul. Vorbea în special despre dragostea și despre singurătatea ei, despre suferința ei pe care știa s-o ascundă atât de bine față de noi care o întâlneam zilnic și care nu am fi bănuit niciodată nimic. Carnețelul nu conținea și scrisorile de la iubitul ei. De altfel, primise puține: nouă în opt luni. Le număra, desigur. Le păstra, recitindu-le întruna. Unde le păstra? Poate că aproape de inimă, lipite de piept, așa cum îi scrisese odată. Puține scrisori. De ce
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2242_a_3567]
-
Cu toate acestea, micuța învățătoare trăia prin această corespondență, sângele ei trecea prin cuvinte, iar lumina casei stătea probabil aprinsă până târziu, fiindcă, după ce corectase caietele elevilor săi, ea lua pana pentru a-și compune scrisoarea, apoi o transcria în carnețel. Toate scrisorile fuseseră transcrise, de parcă ar fi avut nevoie să țină un mare jurnal al absenței, calendarul zilelor orfane pe care le petrecea departe de cel pentru care se exilase printre noi, cam ca paginile pe care Destinat le smulgea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2242_a_3567]
-
ocupate cu nimicuri de către cei ce sunt singuri și așteaptă. Retranscriu. Scurtez puțin, nu prea mult. Aș putea să o copiez, dar nu vreau să fac asta. E destul deja că Destinat și cu mine ne-am aruncat ochii pe carnețel, ca și cum am fi privit un trup gol. Nu are rost ca alții să vadă mai ales ultima scrisoare, care este aproape sacră, un adio spus lumii, ultimele cuvinte, chiar dacă scriindu-le, tânăra învățătoare nu putea bănui că acestea vor fi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2242_a_3567]
-
știu. Tot ceea ce știu este că, după câteva ore, procurorul și cu mine eram în camera ei, iar ea era moartă, în timp ce noi ne uitam unul la altul fără să înțelegem: el știa deja, sau urma să afle, pentru că luase carnețelul roșu al Lysiei. Dar de ce-l luase? Pentru a prelungi conversația de la cină, pentru a locui mai departe în zâmbetele și în cuvintele ei? Fără îndoială. Acum era mort soldatul, îndrăgostitul, cel pentru care ea lăsase totul, cel pentru care
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2242_a_3567]
-
căruia-i scria zilnic, cel pentru care bătea inima ei. Dar el, la cine se gândise când moartea l-a lovit în țeastă? La Lyse? La alta? Cine poate ști... Mi l-am imaginat adesea pe Destinat citind și recitind carnețelul, pătrunzând în această iubire scrisă, care probabil îi făcea rău, văzându-se numit Tristețe, văzându-se ironizat, dar cu o ironie dulce, simpatică, tandră - pe el nu-l judecase cu atâta asprime ca pe mine! Da, citind și recitind, fără
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2242_a_3567]
-
placul unui isteț cum era el, dar măcar semăna a spațiu locuit. El apreciase gestul ei și mai cu seamă rămăsese surprins de talentul Laurei la pictură, lucru care avea să i se confirme curând , când îi găsise într-un carnețel zeci de portrete ale agenților lui (lucu care l-a înfuriat grozav). Dar erau și foarte multe schițe cu portrete de- ale lui, deosebit de reușite, gest care nu l-a deranjat totuși. -Se pare ca Lăură “adună” materiale, gândi el
AGENT SECRET, LAURA by LUMINI?A S?NDULACHE () [Corola-publishinghouse/Journalistic/83482_a_84807]
-
în susul și în josul picioarelor, apoi un ciocan micuț le lovește, lovește genunchii inerți, ca niște buturugi, iar Udi continuă să afișeze zâmbetul acela plin de sine, mândru asemenea unui fachir, până când medicul își introduce toate instrumentele înapoi în buzunar, privește carnețelul atașat de pat, după care se oprește dintr-odată, avem nevoie, în primul rând, de o radiografie, să vedem dacă există vreo problemă cu coloana vertebrală, apoi vom merge mai departe, și cu asta medicul dispare. Trag patul de lângă zid
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2360_a_3685]
-
era Gafița, era redactorul de carte, Georgeta Dimisianu, care a insistat și a luptat foarte mult pentru cartea asta, plus niște reprezentanți de la Consiliul Culturii. Eram foarte emoționat la discuția aceea și-mi aduc aminte că Sântimbreanu a scos un carnețel în care erau adunate toate replicile mele dure, considerate „anti”, și mă întreba după ce o citea pe fiecare în parte: „De asta ce zici? De asta ce zici?”. I-am răspuns că ar fi putut găsi și alte lucruri în
[Corola-publishinghouse/Journalistic/2257_a_3582]
-
în gât când aruncând în treacăt o privire prin ușa deschisă a unei biserici de pe o străduță ca oricare alta dând din via Cavour, zărești deodată pe Moise al lui Michelangelo, iar alături de statuie pe Fellini desenând ceva într-un carnețel? Și-apoi Collosseum-ul, Via Appia, Capela Sixtină, „Stadio Olimpico”, Roma-Napoli I-I, Cinecittâ, Claudia Cardinale, etc, etc. Cum se vor descurca bunii noștri călugări moldoveni, chit că se află în secolul al XVII-lea, printre atâtea capodopere și crime? Dar
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1959_a_3284]
-
am început eu, dar am fost întrerupți de o voce din spate. Vă pot fotografia, vă rog? spunea cu insistență. Simon s-a întors automat și eu la fel. Aparatul de fotografiat clipi. —Excelent, zise fotograful, jucându-se cu un carnețel. Sunteți onorabilul domn Simon Grenville, nu-i așa? Și numele domnișoarei? Mi-am dat din nou părul de pe față la o parte. —Sam Jones, i-am spus. —Pentru ce este asta? Am presupus că Belinda și Charles au angajat un
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2162_a_3487]
-
logodnei; dar chiar și așa, de ce întreba de nume? —Tatler, mi-a răspuns, părând surprins. Frumoasă poză. Mulțumesc. Se îndepărtă. L-am prins de mână. Uite, nu vreau să folosești poza aceea, am spus grăbită. —De ce nu? Și își îndesă carnețelul înapoi în buzunarul hainei. —Nu vreau, i-am spus aproape disperată. Nu sunt... nu sunt eu. Se uita fix la mine, neînțelegând. — Păi, asta este prima dată când cineva mă roagă să nu-i pun poza, zise el. De obicei
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2162_a_3487]
-
documente era vorba. Dar zău că nu mai Înțeleg nimic. Pretinzi că nu știi de unde să apuci toată povestea, dar nu pot Înțelege cum de n-a lăsat În urma lui nici un obiect care să ne ajute: jurnal, cărți de vizită, carnețel cu adrese... doar era un om foarte ordonat.... Ceva nu merge aici... Dumneata, soția lui, pretinzi că nu știi nimic și vrei să mă lași să cred că dispariția lui a fost bruscă și accidentală. Dar faptele par să spună
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2320_a_3645]