808 matches
-
spațio-temporală. Se trece de la o ordine explicită la o ordine implicită. Un exemplu de ordine explicită Îl constituie sistemul de coordonate carteziene, dar În noua paradigmă ordinea explicită devine secundară. Legile fizicii nu vor mai fi descrise Într-un sistem cartezian, ci vor fi evidențiate prin intermediul holomișcării care este o totalitate nedivizată, indefinibilă și incomensurabilă. Holograma (Înregistrarea fotografică a figurii de interferență a undelor de lumină care provin de la un obiect) redă corespunzător caracteristicile holomișcarii și a ordinii implicite. Caracteristica fundamentală
Medicina si psihologie cuantica by Valentin AMBĂRUŞ, Mariana FLORIA, () [Corola-publishinghouse/Science/1642_a_2904]
-
în care se constată repede că mai sunt multe de învățat și perfecționat, dar este și „inconștiența începătorului”, când orice rezultat aduce satisfacție; stadiul interogației, este acela în care ceea ce trebuie știut se știe, dar există mereu loc de îndoială carteziană, de căutarea altor variante pentru a păstra starea de bucurie, de satisfacție adusă sieși și celuilalt prin actul de comunicare; Empatia, adică intrarea în contextul definit de mediul partenerilor comunicării; Complexitatea cognitivă, (Adler, 1991), care înseamnă capacitatea de a elabora
Comunicarea eficientă a omului cu Dumnezeu şi cu semenii săi by Ștefan Maxim () [Corola-publishinghouse/Science/694_a_1168]
-
să poată să se descurce în toate situațiile vieții, așa cum o face omul prin rațiunea sa. Deci, spune Descartes, "rațiunea" este instrumentul universal care-l deosebește pe om de mașina cea mai complexă și de animale. Spiralogia își însușește concepția carteziană despre relația om-mașină, stipulând că realizarea cu tehnica modernă a unei mașini identice omului va fi, în secunda următoare, depășită de omul viu, deoarece mașina va rămâne la nivelul omului din momentul creării ei. Crearea viului uman de către om coincide
[Corola-publishinghouse/Science/84990_a_85775]
-
a opiniilor oamenilor, deschide larg porțile "probabilului". Astăzi, filosofia sa este demonstrată de matematica probabilităților. Îndoiala hiperbolică este demonstrată de fizica cuantică, un exemplu major fiind dualitatea corpuscul-undă și legea incertitudinii a lui Heisenberg. Neuroștiințele cognitive moderne se opun ideii carteziene despre absența gândirii la animale. Cimpanzeul, în lupta sa de adaptare și supraviețuire la condițiile naturii înconjurătoare, dezvoltă forme rudimentare de gândire, dovedite azi experimental. Cimpanzeul hominid, prin sunete izolate, care anunță colectivului primejdia, prezintă forme primitive de vorbire, care
[Corola-publishinghouse/Science/84990_a_85775]
-
natura numai prin experiență, adică prin ce observă simțurile, și activitate mentală. Astfel se ajunge la axiome; în afara lor omul nu are nici cunoștințe, nici putere". Am putea conchide că diferența dintre cei doi filosofi se reduce la rațiunea deductivă carteziană, față de rațiunea inductivă baconiană. Dar ar mai trebui adăugată o diferență; certitudinea despre adevăr, care, în modelul cartezian există, în timp ce Bacon vorbește despre un imens progres în apropierea de adevăr, fără ca acesta să fie atins. La aceste două păreri, Spinoza
[Corola-publishinghouse/Science/84990_a_85775]
-
lor omul nu are nici cunoștințe, nici putere". Am putea conchide că diferența dintre cei doi filosofi se reduce la rațiunea deductivă carteziană, față de rațiunea inductivă baconiană. Dar ar mai trebui adăugată o diferență; certitudinea despre adevăr, care, în modelul cartezian există, în timp ce Bacon vorbește despre un imens progres în apropierea de adevăr, fără ca acesta să fie atins. La aceste două păreri, Spinoza adaugă fericirea și bucuria de a ajunge la adevăr. Bacon moare în mod stupid, contractând o pneumonie în
[Corola-publishinghouse/Science/84990_a_85775]
-
că există o forță planetară și cosmică care animă animalele, oamenii și substanțele organice. Tot la începutul secolului al XIX-lea, un ilustru chimist, Jöns Jakob Berzelius 175, susținea credința într-o forță regulatoare care caracterizează substanțele organice, susținând dualismul cartezian aplicat substanțelor chimice. Chiar și Oscar Hertwig 74 era adept al neovitalismului. Secolul XX renunță definitiv la tendințele vitaliste și neovitaliste. Wöhler contribuie la sintetizarea calciului carbid și dovedește posibilitatea realizării de compuși chimici, egali în valoare cu substanțele organice
[Corola-publishinghouse/Science/84990_a_85775]
-
eseist și filosof scoțian, aparține iluminismului prin empirismul său, împreună cu John Locke și George Berkeley. Este în același timp sceptic. Scrie A Treatise of Human Nature ("Un tratat despre natura umană"), în care descrie natura omului subjugat experienței, opusă raționalismului cartezian. Dorința, și nu rațiunea, guvernează omul. Rațiunea este sclava pasiunilor omului. Crede în existența ideilor înnăscute. Conceptul metafizic al sinelui este rezultatul unui mănunchi de senzații. Hume este un sentimentalist. Immanuel Kant apreciază filosofia lui Hume, care sprijină utilitarismul, logica
[Corola-publishinghouse/Science/84990_a_85775]
-
nu justifică fericirile ucise, libertățile zdrobite sau triumful macabru al violenței. Dacă tragedia greacă ne-a dăruit arhetipuri eterne ca Agamemnon, Ajax sau Oedip, "marele inocent pedepsit", odată cu creștinismul, tragicul se mută în sfera valorilor, devine un tragic de tip cartezian. Locul Destinului din tragedia greacă este luat de ciocnirea voințelor și valorilor de semn contrar. Rezultă că nu zeii creează ireconciliabilul, ci omul însuși atunci când trebuie să aleagă între datorie și pasiune, între păcat și virtute, între a ucide sau
by Steliana Brădescu [Corola-publishinghouse/Science/1060_a_2568]
-
nota Vladimir Streinu 1 - el a stăvilit devenirile acelei idei de epocă, pe care însuși a numit-o tracomania”2. În demersul critic Șerban Cioculescu pune la contribuție latura erudită a personalității sale, simțul estetic și filologic, raționalismul de tip cartezian. „Totdeauna ferme - scrie Constantin Ciopraga - judecățile de valoare au la el un suport obiectiv, ridicându-se deasupra tranzitoriului prin surprinderea a ceea ce este realmente fundamental. Mai puțin sau rareori înclinat spre metafora critică, suspectată poate de „literatură”, Șerban Cioculescu se
Un senior al spiritului VLADIMIR STREINU Eseu critic by TEODOR PRACSIU, DANIELA OATU () [Corola-publishinghouse/Science/91676_a_92909]
-
stratul prim al personalității criticului comentat; cel de-al doilea strat, mai adânc, al criticii streiniene îl reprezintă „obsesia demnității profesionale”. Opunânduse confuziei de valori proprie anilor 1926-1944, Vladimir Streinu a imprimat acțiunii lui critice „o anume linie hotărât raționalistă, carteziană în marginile esteticului.”2 Cu finețe, Lucian Raicu surprinde evoluția criticului pe două axe principale: „Cu trecerea timpului, marginea „raționalistă” a acțiunii sale critice se înăsprește, întunecându-se tot mai mult la culoare, în sensul unui misionarism logic intratabil, de
Un senior al spiritului VLADIMIR STREINU Eseu critic by TEODOR PRACSIU, DANIELA OATU () [Corola-publishinghouse/Science/91676_a_92909]
-
altfel decât un scholar mânat de simple curiozități sau vanități livrești: o tușă existențială marchează fiecare cuvânt sau frază. Sensul cuvintelor este consolidat printr-un discret, dar eficace angajament existențial. Roadele dezamăgirii vestesc din nou începutul dezmărginirii. Fântânile cartezienetc "Fântânile carteziene" Ca un bun partizan al catolicității - în sens larg, neconfesionalizat -, Andrew Louth vede umbra modernității în aurora Reformei. Întărind semnificația voluntarismului etic, contabilizând binele exterior, simplificând liturghia, calvinismul, mai cu seamă, încetează să mai înțeleagă sensul misterului în experiența religioasă
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
influențat tezele lui Gadamer despre tradiție. Școala hermeneutică germană din secolul al XIX-lea, continuând prin F. Schleiermacher (1768-1834), J.G. Droysen (1808-1884) și W. Dilthey (1833-1911), intuițiile lui G. Vico, nu va reuși să depășească blocajul metodologic și schema epistemologică carteziană (res extensa și res cogitans), prelungind-o prin diviziunea științelor între „științele naturii” (Naturwissenschaften) și „științele spiritului” (Geisteswissenschaften). Instrumentele de interpretare pe care Schleiermacher le propune sunt lipsite de orice detentă teologică. Pentru a înțelege o operă, credea teologul german
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
este formulat. Nu există recunoaștere fără o atestare existențială, realizată într-un inepuizabil joc hermeneutic, la egală distanță de subiectul contemplativ, mediul său de reflecție și opera de artă. Și aici se verifică structurile anticipative ale conștiinței hermeneutice. Iluzia epistemologiei carteziene ținea de convingerea legată de posibilitatea realizării unei obiectivități absolute. După revoluția hermeneutică, asimptoticul ia locul exhaustivului, iar tangenta bănuielii excomunică perpendiculara judecății categoriale. Nici un subiect istoric nu-și poate survola în mod real prejudecățile (die Vormeinungen) stivuite în hotarul
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
ale unei anumite tradiții. El structurează anumite dispoziții mentale și induce un anumit orizont de așteptări. Când canonul marxist al istoriei filozofiei propunea, prin vulgata manualelor, un salt de aproape 1800 de ani, trecând de la prezentarea stoicismului direct la momentul cartezian al gândirii europene, tendința de a considera teologia creștină ca moment al vacuității în istoria spiritului, resorturile tradiției slăbiseră deja. Ideologia revoluționară luase locul unei pronunțate conștiințe istorice. Cum, în timpul comunismului, milioane de oameni au stat sub raza neagră a
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
în procesul abandonării raționalității iluministe, cu toate tendințele sale coercitive și aspirațiile sale unilaterale. Descoperirea geometriilor euclidiene (cea hiperbolică a lui Lobacevski, în 1829, cea a lui Bolyai, în 1832, cea a lui Riemann, în 1854) contestă, ab initio, criteriile carteziene de validare a unor propoziții matematice. În speță, criteriul evidenței care perpetuase, între altele, ideea adevărului natural al postulatului paralelelor din geometria euclidiană, nu mai este acceptat de la sine. Chiar dacă nu invalidează formalismul transcendental kantian 2, geometriile neeuclidiene chestionează statutul
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
observat etc. Izbutind să zdruncine modelul newtonian de raționalitate, fizica cuantică delegitima, în fapt, proiectul epistemologic general al Iluminismului. Succesul empiric (în sensul testabilității și al puterii de predicție) al mecanicii cuantice i-a obligat pe fizicieni, pe lângă contestarea principiului cartezian al evidenței intuitive a adevărului, la asumarea unui set de presupoziții net antimecaniciste. În primul rând, fenomenul „salturilor cuantice” (tranziență discontinuă) a impus trecerea de la uzul categoriei de cauzalitate la cel al categoriei de probabilitate, înțeleasă nu ca semn al
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
și descoperire fără conștiență”2. Un loc aparte în epistemologia lui Polanyi îl deține noțiunea de interiorizare a sensului. Pentru a vorbi despre o interiorizare a sensului, distinția între „exterior” și „interior” trebuie calificată într-un sens diferit de perspectiva carteziană asupra corporalității. Aici, similitudinile dintre gândirea lui Polanyi și fenomenologia percepției elaborată de Maurice-Merleau Ponty (1908-1961), sunt evidente. Amândoi susțin că orice cunoaștere euristică este atașată unei teleologii semantice a cunoașterii tacite. Dacă pentru Gadamer „geniul” aparținea nu subiectului cunoscător
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
sine toate misterele insolvabile ale creației, rațiunea trebuie să accepte crucificarea teologică prin exercițiul gândirii antinomice și paradoxale. Gadamer, Polanyi și Marcel sunt pentru Andrew Louth doar „înaintemergători” ai acestui proiect teologic restaurator care infirmă atât sterilitatea sceptică a rațiunii carteziene, cât și entuziasmul idealist al spiritului hegelian. Nici una dintre științele pozitive ale modernității n-ar putea confirma sensul teologic al tradiției, misterului și revelației 2. O asemenea speranță ar mai trăda încă slăbiciunea teologiei în fața „rațiunii tari” a modernității. Louth
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
consacrat o concepție dualistă asupra subiectivității. Lunga posteritate a scrierilor lui René Descartes (1596-1650) a marcat profund o întreagă tradiție filozofică și umanistă, care a continuat până târziu în secolul XX. Conceptul modern de subiectivitate este indisolubil legat de concepția carteziană despre rațiune ca instanță ultimă a tuturor certitudinilor. Cogito, ergo sum definește concepția dualistă despre persoana umană, înțeleasă ca o sinteză între intelect (res cogitans) și corporalitate (res extensa). În alcătuirea conștiinței de sine, trupul joacă pentru Descartes un loc
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
sau idee schimbătoare, pentru a se opri în pragul gândirii capabile de autoreflecție. Pentru Descartes, gândirea este principiul de individuare al umanității. Fără cogito nu putem vorbi despre o subiectivitate reală; fără trup, acest lucru ar fi încă posibil. Dualismul cartezian a rămas pentru multe secole nechestionat; vorbind despre modalitățile teoretice de constituire a subiectivității, idealiștii germani (Kant, Fichte, Schelling sau Hegel) au ignorat aproape în totalitate aportul corporalității în constituirea subiectului. Tirania absolută a cogito-ului și-a lăsat amprenta nu
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
de această redescoperire conceptuală a corporalității, M. Foucault s-a aplecat în calitate de gânditor social și istoric al ideilor asupra mai multor teme stringente, neglijate secole la rândul de tradiția filozofică europeană: nebunia, detenția, sexualitatea. Deconstrucția subiectului metafizic întemeiat pe cogito-ul cartezian beneficiază în scrierile lui Foucault de susținerea empirică și interpretarea structuralistă a unei vaste cantități de documente medicale, juridice și literare 1. În următoarele rânduri ne vom opri asupra unui singur aspect din opera sa târzie (rămasă neterminată 2). Ea
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
formelor de asceză în creștinismul antic este suficient să parcurgem câteva texte literare fondatoare și extrem de influente pentru întreaga tradiție monahală a Bisericii de mai târziu. Nici o „hermeneutică a suspiciunii” (care se naște numai dintr-o estetizare excesivă a îndoielii carteziene) nu ar putea fi aplicată celebrelor Apophthegmata Patrum (popular denumite Patericul), redactate la mijlocul secolului al V-lea1. „Zicerile Părinților deșertului” ilustrează cu asupra de măsură flexibilitatea conceptului de „nevoință” în creștinismul antic 2. Modele de comportament aparent contradictorii (în sfera vizibilului
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
sintezelor pasive” din perspectiva celui obligat să restituie puritatea momentului prim al percepției 1. Eșecul încercării sale se va datora deciziei teoretice luate în prelegerile de la Göttingen (1904-1905) asupra temporalității, menținute și reluate apoi în textele de referință ale Meditațiilor carteziene (1929). Husserl a înrobit impresia originară în cadrul de analiză al tipurilor specifice de intenționalitate; el a supus „impresia originară” trecerii din staza pură a prezentului (acum) în ecstaza trecutului (atunci); impresia originară trăiește deci între efectivitatea retenției, aflată în relație
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
Group - Trinity, 1997. Howard, Thomas Albert, Protestant Theology and the Making of the Modern German University, Oxford University Press, New York, 2006. Husserl, Edmund, Die Krisis der europäischen Wissenschaften und die transzendentale Phänomenologie (Husserliana VI), Nijhoff, Haga, 19762. Husserl, Edmund, Meditații carteziene, trad. rom. de A. Crăiuțiu, Editura Humanitas, București, 1994. Husserl, Edmund, Zur Phänomenologie des inneren Zeitbewußtseins 1893-1917 (Husserliana X), Nijhoff, Haga, 1966. Ică jr., Ioan, G. Marani (ed.), Gândirea socială a Bisericii, Editura Deisis, Sibiu, 2002. Insole, Christopher, The Politics
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]