KorAP: Find »[drukola/base=ceasornicar & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...17 18 19 ...21 >

504 matches

Corola-publishinghouse/Imaginative/1901_a_3226

-ne și nouă: de ce nu bate ceasul acum? Pentru că-n cel mult o oră o să se întâmple ceva! Și încă ce întâmplare! Una de-ai s-o ții minte toată viața, dacă n-o să ți se-nfunde, de tot, azi!” Ceasornicarul a ieșit în pragul atelierului. Nu arăta că se teme; părea nițel rătăcit. Sau nepăsător. Asta a întărâtat iar mulțimea. „Hai, ce faci? Nu-l dobori de bunăvoie?” „Te gândești cum s-o întorci?” „Crezi că o să ne duci cu

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1901_a_3226]
se teme; părea nițel rătăcit. Sau nepăsător. Asta a întărâtat iar mulțimea. „Hai, ce faci? Nu-l dobori de bunăvoie?” „Te gândești cum s-o întorci?” „Crezi că o să ne duci cu vorba?” „Hai, Pitpalacule, ce mai aștepți!? Vrei să...” Ceasornicarul nu dădea semne că i-ar auzi... Se uita undeva, în slavă; urmărindu-i privirea, cei adunați zăriră licărind ceva pe cer. Erau rotitorii! Lumea încerca să-l scoată onorabil, cât de cât, din povestea cu ceasul, iar el se

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1901_a_3226]
postăvarilor. „Să ne întoarcem la pendula noastră! Dai jos drăcovenia sau nu? Dacă ești cu gând curat, dovedește-o! O să așezi, pe urmă, în vârful turnului o colivie pentru porumbei și duminică o să venim să-i vedem cum zboară! Hotărăște!” Ceasornicarul privea peste mulțime. Nu se mai uita la hulubi. Cei adunați ar fi vrut să-l audă: o scuză, o explicație, o vorbă, două, care să domolească puțin lucrurile. Și gloata o lăsase mai moale. Se trezise stârnită de câțiva

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1901_a_3226]
o lăsase mai moale. Se trezise stârnită de câțiva inși mai guralivi, în frunte cu Starostele postăvarilor, și tocmai aceștia dădeau acum îndărăt, lăsându-i, de nu se putea altfel, pe alții să arunce primii cu piatra. Zi-ne ceva, Ceasornicarule, și domolește-ne! Le-a zis. Vorbe parcă pe dos alese, întărâtând iar mulțimea. Întâi a amuțit-o. „Orologiul acesta - am crezut că v-ați dat seama - nu măsoară doar timpul, așa cum fac cele pe care le știți. Iar dacă

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1901_a_3226]
de gât. Când fluierăturile și huiduielile s-au mai potolit, Starostele postăvarilor i-a strigat: „De-acum nu mai e loc!... Aleargă și dă-l jos! Mai multă înțelegere nici Dumnezeu nu are! Nu te pune cu puhoiu’!” Dezmeticit oarecum, Ceasornicarul a luat-o mai domol. După care a sărit iar la beregată, turbat. „Oameni buni, târgul nu trebuie lăsat la voia întâmplării! În jurul vostru, aproape totul e primejdie, binele e puțin! Ceasul vă previne! Ce e rău în asta? Bucuriile

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1901_a_3226]
Lăsați-l!” a răcnit de pe piatră. „Nu e rostul vostru să faceți ordine! Sunt alții mai în măsură! Vedeți-vă de treburile voastre, să nu iasă cine știe ce tărășenie!” Alături de Șeful postului mai erau vreo șapte-opt jandarmi. Cine omoară azi un ceasornicar, mâine răstoarnă primarul! Poate datorită zvonului ce străbătea târgul de câteva zile ieșise trupa. Umbla vorba că maimarii țării ar dori și ei un orologiu-minune. Să-l aibă acolo, în Capitală, unde s-ar fi putut petrece multe. Să află

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1901_a_3226]
orologiu-minune. Să-l aibă acolo, în Capitală, unde s-ar fi putut petrece multe. Să află înalții dregători la timp, să ia măsuri potrivite. Se mai vorbea că în târg sosise un senator, cam așa ceva, pentru a discuta personal cu Ceasornicarul, dar acesta, cornut cum era, nici nu vroise să audă. Refuzase să ajute țara; cum de-l păzeau, acum, jandarmii? Poate că Starostele postăvarilor și încă vreo câțiva, îndemnați de sus, stârniseră oamenii, urmând ca trupa să intervină în ultima

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1901_a_3226]
oamenii, urmând ca trupa să intervină în ultima clipă. Să vadă căpățânosul ce înseamnă autorități, grija față de oamenii importanți și așa mai departe. Nimic limpede; în silă, dezamăgiți, cei adunați s-au îndreptat spre case. Nu le mai ardea de Ceasornicar. Nici de orologiu, de Starostele postăvarilor, de senator... Toate parcă erau făcute pe dos. Se mai băgaseră și cu jandarmii. Pendula n-avea decât să bată cât o vrea. Și Ceasornicarul s-o fută pe mă-sa! Un descreierat! Proști

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1901_a_3226]
au îndreptat spre case. Nu le mai ardea de Ceasornicar. Nici de orologiu, de Starostele postăvarilor, de senator... Toate parcă erau făcute pe dos. Se mai băgaseră și cu jandarmii. Pendula n-avea decât să bată cât o vrea. Și Ceasornicarul s-o fută pe mă-sa! Un descreierat! Proști că se vârâseră... Târgul devenise loc de pelerinaj încă de pe vremea lăcustelor. Veneau curioși din cătune și din orașe, mereu mai mulți. Tăietori de lemne, păstori și schimnici; pescari dintr-un

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1901_a_3226]
noaptea, cu săptămâna, cu luna, chiar și pe timp mai îndelungat, fiindcă erau unii care doreau să asiste la două evenimente consecutive pentru a fi mai siguri de adevăr. La bodegă, în piață, pe străzi, grupuri de străini discutau despre Ceasornicar și despre orologiul său. Rareori schimbau vorba, iar atunci pălăvrăgeau despre întâmplări de pomină petrecute pe meleagurile de unde veniseră sau numai în mintea lor. Povesteau despre femei cu două capete, despre rîul care urcă la deal și despre omul care

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1901_a_3226]
și despre cântecul păsării-stea, pasăre ce coboară din Ursa Mare odată la o mie de ani... Pâlcuri, pâlcuri, cei veniți de aiurea treceau prin dreptul orologiului; întorcându-și privirile, unii încercau să distingă ceva în atelier, să-l vadă pe Ceasornicar; alții arătau cu degetul spre porumbei. Un du-te-vino; gardurile puțeau a pișat, câinii dădeau să rupă lanțul. La răspântii, pe furiș, se vindea cânepă adusă din India. Cine ronțăia o mână de boabe vedea lumea altfel. Și chiar era altfel

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1901_a_3226]
când s-a îmbătat. „Am observat că o parte din cele prezise de orologiu țin de natură”, i-a zis Filozoful Profesorului. „Mda”, a mormăit acesta. „Și banii din Bancă i-a luat vîntul...” Într-o după-amiază, au trecut pe la Ceasornicar. Doi cotoi bătrâni cărora meșterul le-a retezat mustățile dintr-o tăietură: „Ați venit să iscodiți?” - și i-a dat afară. Veniseră cu gândul să aducă vorba despre porumbei. Ziceau unii că hulubii - aduși, se pare, într-o noapte cu

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1901_a_3226]
ascuns venise, pe ascuns plecase - ar fi dacă nu pricina, atunci, sigur, vestitorii celor ce se tot petreceau. Jocul lor - se spunea - nu era întâmplător. Pentru cine nu avea darul să-l priceapă, totul nu era decât o hârjoană păsărească. Ceasornicarul însă, știutor, putea să le citească zborul: pentru el, fiecare tumbă era un semn precis, iar numărul rotirilor, durata lor, cât și dispunerea păsărilor în diferite formații alcătuiau semne pe care le deslușea fără greș. Pe urmă, aranja orologiul să

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1901_a_3226]
mai fi găsit! - izbutea, numai bine, să-și facă mendrele... Cam așa credeau unii că stau lucrurile, dar nu au întărit niciodată spusele lor cu vreo dovadă. Era un august clocit, aproape că și trecuse, când fără veste - și nesilit - Ceasornicarul a oprit orologiul. Poate renunțase la jocul idiot de-a oracolul și se cumințise - câți zurbagii n-au devenit oameni de treabă! La vreo două zile însă lumea s-a dumirit. Se vorbea de un cutremur, urma să vină. Într-

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1901_a_3226]
tocmai când... Ramolitul dracului! Oase-Strâmbe! Javra javrelor! Să nu-l strângi de gât? Nimeni nu-l mai suporta pe netrebnic. Așa au trecut săptămâni de-a rândul. Scorneala, pentru că nu putea fi vorba de altceva, a fost pusă în seama Ceasornicarului și puțin a lipsit ca orologiul să nu fie luat, încă o dată, cu asalt. Chiar așa s-ar fi întâmplat dacă nu s-ar fi găsit destui care să se împotrivească: orologiul nu trebuia distrus! Dimpotrivă, pornit degrabă! Să funcționeze

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1901_a_3226]
cioban, la fel, se zăreau urmele colților în beregată. Doar mieii, era vremea fătatului, fuseseră mâncați, mai mult burțile. Pentru ficați, a fost de părere un bătrân. Și patru câini au fost sfâșiați. Gândul lumii s-a întors iar către Ceasornicar. Filozoful și Profesorul de naturale stăteau tăcuți în fața cănilor cu vin fiert. În răstimpuri, spărgeau câte o nucă. „Nu se poate, este o coincidență!” a zis - într-un târziu - Filozoful. „Și totuși nu este...” „Nu!” a întărit Profesorul de naturale

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1901_a_3226]
târziu - Filozoful. „Și totuși nu este...” „Nu!” a întărit Profesorul de naturale. „Și nici șarlatanie, am spus-o și altădată.” „Omul acesta e mai inteligent decât credem... Pitpalacul... Ani de-a rândul nici nu l-am băgat în seamă... Un ceasornicar, acolo... Așa cum avem un fierar, un croitor, un cârnățar... Habar nu avem de semeni... Pe urmă ne mirăm că prietenul nostru cel mai bun ne-a trădat - și ce fidel ne era! -, că vardistul fură - și doar îl vedeam cu toții

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1901_a_3226]
lui! - a nimerit-o. Despre lăcuste se spune că aflase tot de la un străin, intrat in atelier pentru a-și repara ceasul. Povestea cu Banca îl acuză cel mai tare. O asemenea spargere este făcută de cel puțin doi inși. Ceasornicarul nu a participat, sigur; era nevoie de oameni în putere... Ditai lacătele și grilajele nu puteau fi tăiate de un bătrân slăbănog. Și nici cățăratul pe acoperiș nu era la îndemâna lui. Se pare însă că a știut, măcar în parte

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1901_a_3226]
întrebat iar târgoveții. Au fost și așa destule! Numai că după aproape trei ore, totul era neschimbat; nimic, de bine sau de rău, nu tulburase, așa cum se așteptaseră cu toții, tihna coborâtă, de o vreme, peste așezare. Nu o mai brodise Ceasornicarul, orologiul bătuse anapoda! Cine știe ce drăcovenie mai aflase ori mai scornise Pitpalacul! Să-i fie de bine, mașinăria lui o luase razna! Ce-or să-i mai râdă Scămoșatului în nas! Nici nu știau cum să-i mai zică. Sute de

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1901_a_3226]
A fost un fleac pentru el să-l facă să se oprească după o jumătate de oră. Și ornicul de buzunar tot de el a fost aranjat. Amândouă s-au oprit, vezi Doamne, în clipa în care cel mai mare ceasornicar al lumii și-a lăsat urbea nerecunoscătoare singură și neajutorată! Cât l-am tolerat! Trebuia făcut zob de la început, cu drăcovenie cu tot! Știți cât v-am tot zis!” „Acu’, gata, a înghițit șoricioaică!” a ținut-o pe a lui

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1901_a_3226]
șoricioaică!” a ținut-o pe a lui Poștașul. „Ce, parcă mai avea mult de trăit?! Un hodorog!” s-a vârât un vidanjor. „Ne-a tot înșelat!” a țipat cineva. „Până-n ultima clipă!” s-a auzit un glas răgușit. Poate, dar Ceasornicarului chiar îi crăpase inima. „A murit cu ochii deschiși”, a zis un sanitar; îl văzuse. „Se citea ura în ei. Cred că ură era...” „Frică!” a fost de părere o femeie. „Habar nu am avut cine a fost Pitpalacul!” ar

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1901_a_3226]
în afara mușteriilor, se tot aduna lume. În scurtă vreme, peste o sută de oameni; cereau să le fie arătate cărțile. Tomurile acelea uriașe, scrise într-o limbă necunoscută. Povestea li se părea mai încurcată decât încercau unii să o înfățișeze. Ceasornicarul poate nu fusese un șarlatan. Prea ieșea fum de la focul lui. Dar cărțile nu erau acolo! Și doar fuseseră; unul din clienți le zărise cu o zi înainte de moartea meșterului! Nu au fost găsite nici în cealaltă încăpere. Cei doi

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1901_a_3226]
de tamburi perforați, de lamele din cel mai fin oțel, de șuruburi de jucărie, de piulițe și contrapiulițe, pentru care, probabil, înainte de meșter, nimeni pe lume nu mai făurise chei! Câte și mai câte nu erau! Și totul făcut de Ceasornicar! Un asemenea orologiu ar fi prevestit, fără greș, chiar și sfârșitul lumii: nu mai era loc de îndoială! În tăcere, urcau doi câte doi pe scara din cărămidă și, după ce priveau buimaci dantelăria dinăuntrul ceasului, coborau duși pe gânduri, printre

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1901_a_3226]
de avertizare; în dreptul ceasului a fost pusă pază. Măsurile mai aveau un motiv; erau așteptați doi trimiși ai Capitalei. Aceștia au sosit într-o după-amiază. Unul era inginer. Se apucase de politică și ajunsese subdirector într-un minister. Celălalt, un ceasornicar vestit, inventase un ornic muzical cât unghia și un altul, cam cât o pălărie, ce anunța orele prin interjecții licențioase: oh, ah, aaa..., îh, cât și printr-o seamă de zgomote potrivite: pupături, suspine și pleoscăituri; miezul nopții era marcat

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1901_a_3226]
de așa ceva...” „Trebuie, trebuie! E vorba de un ceas totuși, nu de altceva. Trebuie să telegrafiez, să anunț care e situația!...” Trebuie! Era cuvântul de ordine: o împotrivire ar fi fost de prisos. A doua zi ar fi venit alt ceasornicar... Cu deosebită precauție, Inventatorul a început lucrul. S-a oprit asupra unui subansamblu și, apucând pe rând, cu o pensetă, câteva rotițe, a încercat să le imprime o mișcare de rotație. Nici măcar nu s-au clintit: păreau înțepenite de când lumea

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1901_a_3226]