603 matches
-
de simplitate. Ea își schimbă în același timp tradiționala rochie pusă pe cercuri de sârmă pe care o purtau tragedienele cu o costumație mai adaptată cu personajul pe care trebuia să-l încarneze. "De mult timp, în privința manierei de a declama versurile tragice, eram într-o dispută regulată cu D-ra Clairon. Îi găseam jocul prea zgomotos, prea agitat, insuficient de suplu și variat, și mai ales o forță care, dacă nu era moderată, ținea mai mult de violență decât de sensibilitate
Marile teorii ale teatrului by MARIE-CLAUDE HUBERT () [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
poate fi mai neverosimil și mai absurd în realitate, decât acest vestibul, acest peristil, această anticameră, loc banal în care tragediile noastre au complezența de a veni să se desfășoare, în care sosesc, nu se știe cum, conspiratorii pentru a declama împotriva tiranului, tiranul pentru a declama împotriva conspiratorilor, fiecare la rândul său. Unitatea de timp nu este nici ea mai solidă decât unitatea de loc. Acțiunea, încadrată cu forța în cele douăzeci și patru de ore, este tot atât de ridicolă ca și încadrată
Marile teorii ale teatrului by MARIE-CLAUDE HUBERT () [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
absurd în realitate, decât acest vestibul, acest peristil, această anticameră, loc banal în care tragediile noastre au complezența de a veni să se desfășoare, în care sosesc, nu se știe cum, conspiratorii pentru a declama împotriva tiranului, tiranul pentru a declama împotriva conspiratorilor, fiecare la rândul său. Unitatea de timp nu este nici ea mai solidă decât unitatea de loc. Acțiunea, încadrată cu forța în cele douăzeci și patru de ore, este tot atât de ridicolă ca și încadrată în vestibul. Întreaga acțiune are durata
Marile teorii ale teatrului by MARIE-CLAUDE HUBERT () [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
aruncă ocheade publicului; dacă vrea să scoată în evidență o bucată, se apropie de rampă și o debitează ca pe un compliment. Intrările, ieșirile sunt măsurate, și ele, ca să iasă în evidență. Într-un cuvânt, interpreții nu trăiesc piesa; o declamă, încearcă să-și scoată din ea fiecare un succes personal, fără să se preocupe câtuși de puțin de ansamblu." Acest tip de joc, adaptat tragediei și dramei romantice, nu i se potrivește teatrului naturalist. Zola este convins că fiecare formă
Marile teorii ale teatrului by MARIE-CLAUDE HUBERT () [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
umblă niciodată singur"39 trimite atât la imaginea nedespărțiților Lache și Mache, pe care chelnerul "îi trece pe o singură foaie a catastifului"40, ca pe o familie, cât și la oroarea de singurătate pe care Costică Parigoridi și-o declamă cu năduf afurisind "repaosul duminical". Figura quadripedă formată la Paști de Lache și Mache care străbat cu stoicism o Golgota bucureșteană "rezemându-se bine unul într-altul și ridicând picioarele în afară: Lache pe cel din dreapta, cum ține pe amic
Un veac de caragialism. Comic și absurd în proza și dramaturgia românească postcaragialiană by Loredana Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1088_a_2596]
-
Albanese de ceafă și trântindu-l cu mutra în farfuria cu terci. Bruno înghiți grăsime pe gură, nas și prin globii oculari, dând din mâini și azvârlind din picioare sub pe masă. Lee îl ținu cu nasul în farfurie și declamă: — Bruno Albanese a fost un om bun. Un soț bun și un tată bun pentru fiul său, Hacksaw. Nu a fost foarte cooperant cu poliția, dar nimeni nu-i perfect. Colega, poți să-mi dai un motiv bun pentru care
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1945_a_3270]
-
se poate de viu. Ca elogiu funebru, poetul înșirase nu doar crimele politice, dar și perversiunile secrete, despre care pe atunci puțini aveau cunoștință, începând fiecare paragraf cu un ironic „noi, la moartea lui Tiberius, plângem că am pierdut...“ Și declamase teatral întregul text în mijlocul unui grup de prieteni. Drusus deschise jurnalul și începu o pagină nouă. „În anii aceștia, delictul care s-a numit crimen majestatis - trădare împotriva măreției poporului roman, adică revolta armată, conspirație, înțelegeri cu dușmanul -, care se
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1889_a_3214]
-
când desfăcea un sul de poezie era o plăcere să-l asculți. Îi plăcea foarte mult să citească cu glas tare - și recita zeci de stichi, strângând în mână sulul respectiv. Avea veleități de actor tragic și îi plăcea să declame; dezvăluia sunetul fiecărui cuvânt, silabă cu silabă, insista, prin pronunție și pauze, cu o eleganță eterică, asupra accentelor complexe ale versurilor. Pentru el, literatura era o lume sonoră; sunetele îl emoționau; uneori părea că uită de semnificația intelectuală. Gajus stătea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1889_a_3214]
-
aproape descompus - scrie Svetonius - când fu pus pe rug. Magistrații romani își dădură seama că, după atâtea asasinate, ruda cea mai apropiată a Mașterei la Roma era tânărul Gajus. Avea optsprezece ani, iar jocul dur al puterii îi impuse să declame orația funebră. Avea să fie prima lui apariție în public, îi spuseră cu respect, vicleni, funcționarii de la palat, iar el se întrebă ce ordine primiseră, care erau planurile. Unii adăugară, cu o adorație ambiguă, că mureau de curiozitate să-l
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1889_a_3214]
-
beau, din aceleași cupe, același vin parfumat. — Tu ai suferit mult, Gajus, ca și noi, spuse Polemon, prințul căruia îi plăcea să scrie poezii scurte, elegante. Dar nu cred că zeii cer întotdeauna un preț pentru ceea ce-ți dau; declamă: „E noapte și te temi pentru că nu găsești în întuneric ce ai pierdut. Întoarce-te; în spatele tău se ivesc zorii. Iar degetele Aurorei sunt trandafirii“. Deși vedeau că Gajus era prizonier ca și ei, acei fii de regi simțeau că
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1889_a_3214]
-
declară sigur de ceea ce simțeau marinarii săi. — Își doresc, cer - strigă el - alegerea unui om care să recunoască în sfârșit meritele și necesitățile glorioaselor forțe navale. Oamenii răspunseră printr-un vuiet. El aminti deodată numele lui Gajus Caesar Germanicus, nepot - declamă - al miticului Marcus Agrippa, cel mai mare marinar aflat vreodată în slujba Republicii, omul pe ale cărui tâmple, potrivit latinei somptuoase a lui Vergilius, strălucea cununa rostrelor smulse dușmanului. „Cui tempora navali fulgent rostrata corona.“ Din înaltul promontoriului de la Misenum
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1889_a_3214]
-
seama că ochii înroșiți ai poetului străluceau; era primejdios, pentru că era de-ajuns un fleac ca să-l facă și pe el să se prăbușească. Atunci îi spuse: — Zi-mi adevărul. Tu scrii prea bine, astea nu sunt traduceri. Phaedrus îi declamă, într-o greacă splendidă, episodul mistic în care Aesopus povestea cum zeița Isis, ce stimulează forța creatoare a sufletului, dăduse glas buzelor sale. Și explică: — În realitate, nu știm cum ia naștere în noi, poeții, ceea ce spunem și scriem. Știm
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1889_a_3214]
-
rosti numele lui Claudius, bătrânul înspăimântat care purta numele familiei imperiale, dar nu avea și caracterul predecesorilor săi și, prin urmare, având în vedere mediocritatea sa, putea să atragă voturile tuturor senatorilor. Asiaticus, care privise furios acea ultimă mișcare ireparabilă, declamă: — Să-i liniștim pe populares cu un descendent istoric și să-i mulțumim pe optimates cu un imbecil. O spuse în sens ciceronian: un personaj josnic și lipsit de energie, exact omul de care era nevoie. Pe când vorbea astfel, nu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1889_a_3214]
-
și, la aprobarea din cap a acestuia, Îl apostrofează franc, „Dar tu ești prost!“, fără să se sinchisească de reacția asistenței. După aplauzele jubilatorii ce urmează, este convins că atmosfera a devenit propice Începerii monologului; da, a monologului, pentru că profesorul declamă cu vervă studiată rolul său de actor extraordinar. Aerul se Îngreunează de corpusculii ideilor scăpărând de acute tensiuni; uit de orice și mă cufund În această stare euforică. Sunt aspirat de geniul buretos al lui Călinescu, care parcă ne absoarbe
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2326_a_3651]
-
mai seducător În fața ta, tu Îți mai permiți să-mi faci și observații?“ Tace. Am intimidat-o. Sunt sigur că i-au transpirat palmele. Când se intimidează, Îi transpiră palmele. E oribilă. Îmi iau o mină cât mai serioasă și declam pe nas: „Cererea În căsătorie se aprobă!“. Se uită la mine uimită. „Glumești?“ „Deloc!“ „Și mi-o spui cu aceste cuvinte?“ Devin amenințător. „Nu mai este de actualitate cererea ta?“ „N-am zis asta. Dar cum ți-a venit așa
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2326_a_3651]
-
sunt încântat, doamnă, încântat! Da, independența asta viguroasă de caracter e tocmai ceea ce pe mine, care n-o am, mă entuziasmează cel mai mult! Da, ea, ea, ea, și nu alta este femeia de care am nevoie! — Da, domnule Pérez - declamă anarhistul -, asta e femeia viitorului! — Și eu? - protestă doña Ermelinda. — Tu? A trecutului! Asta e, repet, femeia viitorului. Evident, nu degeaba m-a auzit disertând zi de zi despre societatea viitoare și femeia de mâine; nu degeaba i-am băgat
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
-
grădinițele orașului, fiecare ținând În mână puietul său. Și primarul avea un puiet. Trebuia să le vorbească, dar nu știa ce să le spună. Deodată, din vârtejul gândurilor sale, țâșni un discurs alcătuit dintr-o singură propoziție, pe care o declamă cu accentul său rusesc pronunțat: „Dradzii mei copii, voi sunteți copacii, iar noi Îngrășămintele“. Oare ar trebui să crestez cuvintele astea aici, precum un deținut pe peretele celulei sale, pentru ca acest Yoezer arogant să le citească? Ca să-l silesc să
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1984_a_3309]
-
lui Stalin și răsunase de cântece despre cavaleria lui Budionîi 2. Iar el, Fima, s-a ridicat, s-a Îndoit puțin de spate și aproape că i-a făcut pe toți să se năruie de râs, când a Început să declame cu un glas răsunător și afectat un pasaj tipic dintr-o veche traducere de literatură rusă: — Și aici va sta doamna mea? Lângă Spasov voi sta, În suburbie, pe lângă mânăstirea V., În slujba Marfei Sergheievna, care se nimerește a fi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1984_a_3309]
-
sigur scris de Morton Fullerton, despre Degradarea căpitanului Dreyfus, unde se descria felul În care nefericitul fusese purtat prin fața a trei mii de soldați și o mulțime de spectatori civili, lipiți de gardul care Înconjura cazarma, pentru a asculta sentința declamată cu voce tare de generalul Darras: — Dreyfus, ești nedemn să porți armă, de aceea te degradăm! Apoi, un aghiotant Îi smulsese epoleții, Însemnele și tresele roșii, și Îi rupsese În două sabia, sub călcâi (după ce fusese În prealabil tăiată). Iată
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1871_a_3196]
-
fel de relație o să avem dacă eu nu pot să fiu în felul ăla? —Bine, a sărit James disperat. Nu e important. —Ei, păi, dacă nu e important, atunci de ce a trebuit ca din cauza asta să ai o aventură? am declamat triumfătoare. — Nu putem s-o lăsăm baltă? m-a întrebat James. Îi auzeam panica din voce. —Nu, James, nu putem. Poate că tu poți, dar pentru mine nu e așa de ușor. —Claire, m-a implorat el, fac ce vrei
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2114_a_3439]
-
adoarme. Ba, dimpotrivă, aproape că participă, mai ales la scena antologică de la masă. Cei patru stau la masă, Încearcă să mănînce, broscuțele țestoase ale lui Lili merg printre farfurii, Faye mărturisește că vrea să plece În Papua, Noua Guinee, Vincent declamă un rol, Johnny se uită la Faye cu ochi dilatați de Îndrăgostit, Lili amenință că dacă maică-sa nu-ncetează să spună Papua, Noua Guinee, se va sinucide, la patefon se-aude Django Reinhardt, un swing scînteietor cu accente rapide
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1995_a_3320]
-
ILIESCU În județul Buzău”. „La coborîrea din elicopter, președintele a fost Întîmpinat de.” (...) „Apoi distinsul oaspete s-a adresat sutelor de.” (...) „La Încheierea vizitei, Înaltul oaspete s-a Îndreptat spre.” E de parcă distinsul oaspete nici n-ar fi fost. Așa cum declamă și prof. Țucra-n Azi: „Problema Frontului este a fi sau a nu fi” (se repetă). Reiese că Frontu e Hamlet, Ofelia, Rodica Beclean, stafia-i clar cui aparține, groparul se cunoaște. De obicei, piesa asta se sfîrșește prost. Gazeta de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1995_a_3320]
-
el, Andrei Vlădescu, ce înțelege ea prin fiecare și cum se explicau toate în capul ei. Decât să o audă vorbindu-i cum înțelege ea înțelepciunea angelică, ar fi preferat s-o lase să-i recite. De fapt, nu recita, declama pur și simplu versurile și chestia asta Andrei Vlădescu n-o putea suferi. Începea din senin, oriunde s-ar fi aflat, se plimba de colo-colo și turuia fără s-o poată opri careva. Avea de obicei o voce plăcută, dar
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]
-
prinde imediat dincotro bate vântul și se mulează pe direcția lui și e și purtat mai în față, mereu. Însă altfel... „Știu asta.“ Ridicându-se și privind roată în jur, apoi începând să citească atent, cu ciudate inflexiuni ale vocii, declamând aproape, ca un actor, lăsând câte o pauză scurtă după fiecare întrebare citită, de parcă ar fi așteptat răspunsuri pe care știa că nu are cum să le capete și doar treptat pierzându-și tremurul ușor din glas sau regretul că
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]
-
fost aceea ce se arătase interesată de înțelepciunea angelică, rațiunea intelectuală, opinia și natura, patru trepte sau grade intermediare prin care sufletul ar coborî din Dumnezeu. Uitase nu numai de Platon, ci până și de telergie și metempsihoză. Rareori mai declama, dar nu poezii întregi, ci versuri separate sau chiar frânturi, încât nici vocea nu-i mai era dezagreabilă. Dar Andrei nu le-a priceput, ca pe o bruscă iluminare, decât atunci când a auzit-o întrerupându-l și spunând: „Îți dai
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]