456 matches
-
compușii: a aduce, a conduce etc.), a zice (și compușii: a prezice, a se dezice etc.), a veni (și compușii: a reveni, a preveni etc.): fă! (desfă! etc.), du! (adu! etc.), zi! (prezi! etc.), vino!, vină! (previno! etc.). La plural, dezinența este omonimă cu cea de indicativ (prezentă, de altfel, la toate modurile și timpurile verbale, variabile în funcție de număr și persoană): -ți; omonimia formelor este înlăturată de intonația deosebită a imperativului: cântați!, lucrați!, coborâți!, faceți!, mergeți! etc. Structura imperativului diferă în funcție de
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
timpurile verbale, variabile în funcție de număr și persoană): -ți; omonimia formelor este înlăturată de intonația deosebită a imperativului: cântați!, lucrați!, coborâți!, faceți!, mergeți! etc. Structura imperativului diferă în funcție de tipul de flexiune al verbelor la nivelul temei de prezent și la nivelul dezinențelor. La nivelul temei de prezent, diferențele sunt aceleași ca în cazul tuturor formelor temporale construite în baza temei de prezent: indicativul și conjunctivul. Din perspectiva temei II a prezentului, diferențele urmează, în general, ordinea tipurilor de flexiune: • rădăcină + sufixul -a
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
III-V: cânt-ă!, ofer-ă!, scad-e!, merg-i! etc. • rădăcină + sufixul -ez: verbele din tipul II2 de flexiune: lucr-eaz-ă! • rădăcină + sufixul -eșt: verbele din tipul II1.b. de flexiune: sos-eșt-e! • rădăcină + sufixul -ășt: verbele din tipul II2.b. de flexiune: ur-ășt-e! Dezinențele păstrează, de asemeni, regruparea stabilită de repartizarea dezinențelor -ă și -e la prezentul indicativului: - dezinența -ă: verbele din tipul I de flexiune și din tipul II1: cânt-ă!, lucreaz-ă!, coboar-ă! - dezinența -e: verbele celorlalte tipuri de flexiune: soseșt-e!, strâng-e!, scad-e! etc.
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
rădăcină + sufixul -ez: verbele din tipul II2 de flexiune: lucr-eaz-ă! • rădăcină + sufixul -eșt: verbele din tipul II1.b. de flexiune: sos-eșt-e! • rădăcină + sufixul -ășt: verbele din tipul II2.b. de flexiune: ur-ășt-e! Dezinențele păstrează, de asemeni, regruparea stabilită de repartizarea dezinențelor -ă și -e la prezentul indicativului: - dezinența -ă: verbele din tipul I de flexiune și din tipul II1: cânt-ă!, lucreaz-ă!, coboar-ă! - dezinența -e: verbele celorlalte tipuri de flexiune: soseșt-e!, strâng-e!, scad-e! etc. Observații: Excepțiile sunt, de asemeni, aceleași: primesc dezinența
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
de flexiune: lucr-eaz-ă! • rădăcină + sufixul -eșt: verbele din tipul II1.b. de flexiune: sos-eșt-e! • rădăcină + sufixul -ășt: verbele din tipul II2.b. de flexiune: ur-ășt-e! Dezinențele păstrează, de asemeni, regruparea stabilită de repartizarea dezinențelor -ă și -e la prezentul indicativului: - dezinența -ă: verbele din tipul I de flexiune și din tipul II1: cânt-ă!, lucreaz-ă!, coboar-ă! - dezinența -e: verbele celorlalte tipuri de flexiune: soseșt-e!, strâng-e!, scad-e! etc. Observații: Excepțiile sunt, de asemeni, aceleași: primesc dezinența -e verbele din tipul I de flexiune
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
sufixul -ășt: verbele din tipul II2.b. de flexiune: ur-ășt-e! Dezinențele păstrează, de asemeni, regruparea stabilită de repartizarea dezinențelor -ă și -e la prezentul indicativului: - dezinența -ă: verbele din tipul I de flexiune și din tipul II1: cânt-ă!, lucreaz-ă!, coboar-ă! - dezinența -e: verbele celorlalte tipuri de flexiune: soseșt-e!, strâng-e!, scad-e! etc. Observații: Excepțiile sunt, de asemeni, aceleași: primesc dezinența -e verbele din tipul I de flexiune, dacă au rădăcina verbală terminată în vocala -i (cu excepția verbelor care au în tema prezentului
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
dezinențelor -ă și -e la prezentul indicativului: - dezinența -ă: verbele din tipul I de flexiune și din tipul II1: cânt-ă!, lucreaz-ă!, coboar-ă! - dezinența -e: verbele celorlalte tipuri de flexiune: soseșt-e!, strâng-e!, scad-e! etc. Observații: Excepțiile sunt, de asemeni, aceleași: primesc dezinența -e verbele din tipul I de flexiune, dacă au rădăcina verbală terminată în vocala -i (cu excepția verbelor care au în tema prezentului sufixul -ez): apropi-e! Primesc dezinența -ă verbele din tipul II1 a căror rădăcină se termină în consoana r
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
de flexiune: soseșt-e!, strâng-e!, scad-e! etc. Observații: Excepțiile sunt, de asemeni, aceleași: primesc dezinența -e verbele din tipul I de flexiune, dacă au rădăcina verbală terminată în vocala -i (cu excepția verbelor care au în tema prezentului sufixul -ez): apropi-e! Primesc dezinența -ă verbele din tipul II1 a căror rădăcină se termină în consoana r (dacă sufixul temei de prezent este Ø-): ofer-ă etc. Se adaugă acestor excepții cele discutate mai sus: verbe care prezintă nu numai dezinențe particulare, ci chiar forme
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
sufixul -ez): apropi-e! Primesc dezinența -ă verbele din tipul II1 a căror rădăcină se termină în consoana r (dacă sufixul temei de prezent este Ø-): ofer-ă etc. Se adaugă acestor excepții cele discutate mai sus: verbe care prezintă nu numai dezinențe particulare, ci chiar forme speciale: fă!, zi! etc., precum și verbele care, din motive fonetice, prezintă dezinența -i: merg-i!, dorm-i! etc. Spre deosebire de celelalte moduri verbale, la persoana a II-a singular, imperativul negativ prezintă o altă structură, constituită din
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
consoana r (dacă sufixul temei de prezent este Ø-): ofer-ă etc. Se adaugă acestor excepții cele discutate mai sus: verbe care prezintă nu numai dezinențe particulare, ci chiar forme speciale: fă!, zi! etc., precum și verbele care, din motive fonetice, prezintă dezinența -i: merg-i!, dorm-i! etc. Spre deosebire de celelalte moduri verbale, la persoana a II-a singular, imperativul negativ prezintă o altă structură, constituită din tema de infinitiv, precedată de adverbul de negație nu: nu cânta, lucra, coborî, dormi, merge! etc.
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
de flexiune: nu cobor-î! • sufixul -ea; verbele din tipul III de flexiune: nu păr-ea! • sufixul -e; verbele din tipurile IV și V de flexiune: nu petrec-e!, nu plâng-e! Datorită caracterului invariabil al temei de infinitiv, forma negativă nu mai prezintă dezinențe pentru persoană și număr la singular. La plural, nu intervine nici o deosebire în structura verbului, la forma negativă față de cea afirmativă: cântați - nu cântați! Accentul: La forma afirmativă, cade pe rădăcină, la verbele din tipurile flexionare IV și V: scrìe
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
în „grupul” fonetic în care se cuprinde și sufixul participiului. GERUNZIULTC "GERUNZIUL" Este forma verbală absolută în al cărei plan semantic verbul se întâlnește cel mai adesea cu adverbul. Observații: Gerunziul poate avea și alte ipostaze: • de adjectiv; când primește dezinențe de număr și gen, ca orice adjectiv calificativ: „Metalica, vibrânda a clopotelor jale” (M. Eminescu) • de substantiv; prin intermediul valorii adjectivale, în urma unui proces de substantivizare, prin articol: „Murindului speranța, turbării răzbunarea.” (M. Eminescu) Aceste ipostaze intră în inventarul noilor unități
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
de argint, fioros, Ce zilnic își schimbă în scorburi ascunse / Copita și blana și ochiul sticlos...” (Șt. Aug. Doinaș) Formă verbală proprie prin excelență comunicării lingvistice orale, imperativul suspendă realizarea sintactică a funcției de subiect gramatical; subiectul rămâne inclus în dezinența de persoană a verbului, persoana a II-a, singular sau plural: „Ia-mă-n brațe și ascunde-mă bine.” (T. Arghezi) Concretizarea planului semantico-ontologic este transferată, în mod frecvent, unui vocativ (substantiv, pronume, propoziție), cu care intră într-o relație
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
goi Zgribulind se culcă în fân. Vai mie, vai ție, Păianjeni mulți au umplut apa vie.” (L. Blaga) „Halal de Piscupescu! zic în gândul meu.” (I.L. Caragiale) Interjecția volitivă hai, haide, asimilată, în limbajul popular, verbului (de la care preia și dezinențe de persoană și număr: haidem, haideți), poate fi determinată și de un complement sociativ: „Hai cu mine la fântână!” Mai ales onomatopeele dar și interjecțiile volitive, precum și unele interjecții afective își pot extinde câmpul semantico-sintactic prin construcții sintactice dezvoltând variante
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
articolului demonstrativ: omul cel bun, sau poate fi exprimat numai prin acest articol: „În cea oglindă mișcătoare Vrei să privești un straniu joc...” (M. Eminescu) Al doilea aleargă foarte bine. Cel de-al doilea aleargă foarte bine. 2. Când înlocuiește dezinența: casă ® casa sau când substantivul (sau alte unități lexico-gramaticale declinabile) nu poate (pot) realiza prin alte morfeme opoziții de caz, număr, gen, articolul (hotărât, demonstrativ, posesiv) funcționează ca morfem al acestor categorii: Mi-au rămas necunoscute intențiile lui Tudor. (genitiv
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
sau prin pronume de cuantificare (numerale cardinale): „Miroase florile-argintii / Și cad, o dulce ploaie, Pe creștetele-a doi copii / Cu plete lungi, bălaie.” (M. Eminescu) „Moștenirea ta și-a tot: uitarea.” (M. Eminescu) • ca variantă paralelă a genitivului realizat prin dezinență; oscilația caracterizează pronumele câțiva (câteva): ... plecarea a câțiva dintre ei... ... plecarea câtorva dintre ei... „(Ciocnirile) se sfârșeau totdeauna prin moartea a câțiva.” (C. Negruzzi) „...și-n răstimpul câtorva gânduri fericite ajunse la castelul încolțit al Genarului.” (M. Eminescu) 2.b
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
structura enunțului implică dezvoltarea unor opoziții categoriale (de mod, timp, caz etc.), prin care ceea ce este sens/conținut categorial - în plan morfologic este marcă (formă) a funcției-conținut/sens sintactic. Sensul de nominativ al substantivului visătorii (marcat în plan morfologic de dezinența -i și, a doua oară, de articolul i) este marcă a funcției de subiect - conținut sintactic. Sensul de genitiv al substantivului pământului (marcat în plan morfologic de articolul -lui) este marcă a funcției de atribut - sens sintactic. Prin această interrelație
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
sintactică enunțului lingvistic, iar sensurile din ultimul strat sunt condiția și marca identității conținuturilor sintactice din stratul al doilea, împreună cu care asigură enunțului funcția de comunicare. Într-un izomorfism relativ cu planul semantic, planul expresiei se constituie din elemente morfematice (dezinențe, sufixe, verbe auxiliare etc.), sintactice (topică, prepoziții, conjuncții etc.) și prozodice (intonație, pauză etc.), purtătoare, revelatoare și, uneori, chiar creatoare ale diferitelor componente ale planului semantic. Specificitatea sintactică a enunțului în ansamblu caracterizează și fiecare din componentele sale. Prin structura
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
central al verbului în organizarea enunțului sintactic, pe de altă parte, el se explică prin aceea că prezența numelui (pronumelui etc.)-subiect este implicită, la modul abstract, în chiar structura verbului conjugat (deci, devenit predicat), în sensul categorial și în dezinența de persoană. Relația de dependență se desfășoară între termeni cu poziții diferite în interiorul asocierii sintagmatice: unul din termeni se impune ca regent, reclamând din motive semantice, de asemenea, convertite în disponibilități combinatorii, sau numai primind ca determinant, un alt termen
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
aceeași sintagmă. Categoriile gramaticale cerute de desfășurarea unor relații sintactice se constituie în componente ale planului expresiei enunțului sintactic. În același timp, acestea, componente ale planului semantic al nivelului morfologic, își dezvoltă un plan propriu de expresie: elemente morfematice corespunzătoare: dezinențe de caz, gen, număr și persoană etc. Relațiile sintactice, factor principal în organizarea planului semantic al enunțului lingvistic, își impun același rol determinant în organizarea planului expresiei. Cum relațiile sintactice dezvoltă sau condiționează dezvoltarea funcțiilor sintactice, organizarea planului expresiei se
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
complement: „Vai de biet român săracul, / Îndărăt tot dă ca racul.” (M. Eminescu) și circumstanțial: „Hai în codrul cu verdeață, / Und-izvoare plâng în vale.” (M. Eminescu) Enunțurile cu interjecția hai se apropie de enunțurile verbale; interjecția primește, atunci, la plural, dezinențe pentru persoanele I și a II-a: „Aidem la gazda dumitale să-mi spui tot! murmură Grigore cu glas bolnav.” (L. Rebreanu) Enunțurile analitice Se caracterizează prin desfășurarea relațiilor sintactice în linearitatea planului expresiei. Realizarea concretă a predicației, funcție care
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
în cea activă a planului sintagmatic. Aici, prin solidarizarea morfemului-rădăcină (sau al temei) cu morfeme categoriale specifice (de timp, persoană etc.), verbul primește și o poziție (și identitate) gramaticală. În această trecere, verbul-predicat determină cel mai adesea dezvoltarea unui subiect; dezinența de persoană și număr se constituie în semn al relației virtuale cu un subiect, relație care poate fi realizată sintactic. Natura relației dintre subiect și predicat este determinată de însuși procesul de elaborare și funcționare a enunțului lingvistic, prin încărcarea
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
structurale de nucleu predicațional bimembru: • nucleu predicațional cu structură implicită • nucleu predicațional cu structură primară • nucleu predicațional cu structură complexă. Nucleul predicațional cu structură implicită caracterizează enunțurile în care relația predicat-subiect rămâne implicită în opoziția categorială de persoană, la nivelul dezinenței, fără a trece într-o realitate sintactică explicită sau în planul semantic global al enunțului. În nucleul cu structură implicită, se realizează lexical-sintactic numai predicatul. Subiectul, existent funcțional în planul semantic al relației de interdependență implicită în structura morfematică a
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
sau multiplu, constituit din termeni simpli). Întrucât complementul rezultă din desfășurarea unei relații de dependență extrinseci, flexiunea se subordonează numai principiului recțiunii; regentul impune termenului subordonat, prin care se realizează concret-lexical funcția de complement direct, cazul acuzativ, marcat prin : a. dezinență; când complementul direct se realizează prin substantive comune (cu excepția unor categorii delimitate semantic; vezi mai jos): „Sfărmați palate, temple, ce crimele ascund, Svârliți statui de tirani în foc...” (M. Eminescu) b. dezinență și morfemul pe32, când complementul direct se realizează
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
de complement direct, cazul acuzativ, marcat prin : a. dezinență; când complementul direct se realizează prin substantive comune (cu excepția unor categorii delimitate semantic; vezi mai jos): „Sfărmați palate, temple, ce crimele ascund, Svârliți statui de tirani în foc...” (M. Eminescu) b. dezinență și morfemul pe32, când complementul direct se realizează prin: • substantive proprii antroponomastice: „Îl socotea pe Ghiță om cinstit și vrăjmaș al lui Lică.” (I. Slavici) • substantive comune exprimând realități umane: „Această mișcare a omului o înfurie și mai rău pe
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]