2,118 matches
-
copacul ce-și plânge menirea de cruce Și...da! Doare răzvrătirea ce șălășuiește în om, Care sub diferite forme și culori Ne-a pavat un drum spre pierzare. Mi-aș ascunde durerea în spatele norilor, Ca atunci când inima sângerează, Să disimulez deznădejdea, Iar lacrimile să cadă odată cu ploaia, Ca nimeni să nu îmi cunoască amărăciunea. Și totuși... Fără umbrelă, stau sub ploile de har Și rând pe rând, fără echivoc, Dau la o parte amintirile dureroase, Ca atunci când mă trezesc dimineața, Să
VIAŢĂ TRANSFORMATĂ de LUCICA BOLTASU în ediţia nr. 2028 din 20 iulie 2016 [Corola-blog/BlogPost/382551_a_383880]
-
mai atent la detaliile pe care frumoasa necunoscută i le-a dat. Se simțea obosit, femeia pe care o avusese de dimineață, nu-l văzuse ca pe un Adonis, îl văzuse ca pe un refugiu al unui om încărcat de deznădejde. Pentru ea, el fusese un fel de duhovnic al sufletului ei prea încărcat de ură împotriva bărbatului violent pe care îl avea acasă. Nu căutase iubirea lui,ci siguranța că în brațele lui va fi ocrotită, voia să știe, că
DRACU* NU ESTE AȘA DE NEGRU II de IONEL CÂRSTEA în ediţia nr. 2064 din 25 august 2016 [Corola-blog/BlogPost/383871_a_385200]
-
viață proprie și a altora, să descrie viața unei bolnave de toată patologia psihiatrică, o bolnavă aflată într-un spital de psihiatrie , înconjurată de vaze cu flori de toamnă, dalii albe, care curgeau dezordonat în toate direcțiile...o ikebana a deznădejdii...Această eroina a românului din român îi povestea medicului, asistenței și jurnalului propriu toată viața ei , rememorata după un accident rutier care întâi îi provocase răni fizice, apoi răni sufletești, o amnezie, schizofrenie paranoidă, narcisism, depresie, anxietate...Pe manuscris apărea
ROMANUL DIANEI de GIGI STANCIU în ediţia nr. 1388 din 19 octombrie 2014 [Corola-blog/BlogPost/383759_a_385088]
-
De ce dorim mai mult decât avem nevoie? Nici banul, nici averea nu cumpără... Vecia Moartea, numai dânsa, trăiește Veșnicia! De ce nu moare dorul, decât, cu noi odată? Și poetul, oare, cât greu poartă-n suflet De slovele îi plâng cu deznădejdi sărmane Și sufletul îl arde de clocotiri vulcane? De ce este visul, când îl visez, albastru? Tristețea, de ce plânge în suflet părăsit? De ce iubirea-i foc ce se transformă-n vers, Iar dragostea e legea nescrisă-n Univers? Ființa-mi înflorește
VĂZDUHUL MĂ-NVELEȘTE de DOINA THEISS în ediţia nr. 1855 din 29 ianuarie 2016 [Corola-blog/BlogPost/383986_a_385315]
-
ce a mai rămas, dacă sub osândă este tot la pândă dorul fără glas. Am pierdut norocul pe-al uitării drum și-n inimă focul este scrum și fum, dar iubirea veche și-a găsit pereche dragostea de-acum. Cerbii deznădejdii din copite bat, scormonind primejdii de ne-nlăturat, când, din munți de teamă, vânt de dor destramă sufletu-mi speriat. Dar de ce te caut și te chem mereu cu-al speranței flaut când ascuns sunt eu? Dacă ies din pleoape te
POEME de ANATOL COVALI în ediţia nr. 1912 din 26 martie 2016 [Corola-blog/BlogPost/383363_a_384692]
-
ultim cuvânt... Cine sunt eu? Sunt o mângâiere pe suflete, De multe ori lacrimă, de multe ori chin, Sunt putere, credință și blânde cuvinte, Pentru pruncii ce-n brațe adesea îmi vin. Cine sunt eu? Sunt mâini în rugăciune, Speranță, deznădejde și vis la un loc, Un mic fir de praf în mâna lui Dumnezeu, Un om ce-a răbdat și vifor, și foc... Cine sunt eu, mă întreb deseori, Mă privesc în oglindă și oglinda mă minte... Văd sufletul doar
CINE SUNT EU? de GABRIELA MUNTEANU în ediţia nr. 2128 din 28 octombrie 2016 [Corola-blog/BlogPost/383422_a_384751]
-
meu sus, sus atingând torțile celui de-al șaptelea cer, când în cădere liberă până când în cele din urmă, caruselul neobosit în continua-i cursă mă aducea sub tăvălugul bezmetic și mă strivea nemilos făcându-mă una cu întunericul și deznădejdea. Uite așa, se joacă cu viața mea vicleanul, de când m-a prins captivă în cursa lui bezmetică pe cărările vremii și odată cu mine tot ceea ce e parte din viața mea, mă precede în inexorabila cursă.” Astfel de cugetări frământau sufletul
ÎN CARUSELUL DESTINULUI (1) de MARIA GIURGIU în ediţia nr. 1971 din 24 mai 2016 [Corola-blog/BlogPost/383572_a_384901]
-
oamenilor; la unii mai mică, la alții mai mare, dovadă că nu toți ne putem manifesta acest dar cu aceeași intensitate, deși, prin autoeducație îi putem mări forța. Dar, toți suntem supuși acelorași emoții, de teamă, bucurie, mânie, repulsie, așteptări, deznădejde sau tristețe și cu toții avem programată genetic în esența ființei noastre dispoziția de a răspunde când suntem sub impulsul manifestării emoțiilor, de a da dovada înțelegerii noastre și a ne manifesta exprimând o reacție. Empatia prinde aripi și pleacă din
DESPRE EMPATIE de VAVILA POPOVICI în ediţia nr. 2239 din 16 februarie 2017 [Corola-blog/BlogPost/382807_a_384136]
-
să mă întorc cu fața către toate punctele cardinale. Dar nu din interes. Ci numai ca conștiința mea să nu-mi spună vreodată că aș fi refuzat, de-a lungul vieții mele, să-mi plec urechea spre orice glas de deznădejde ar fi venit și din orice direcție l-ar fi adus vântul. E inutil să adaog că la mine conștiința e inima. Adică ceva cald. Poate prea cald.”⁶ Fie că acest strigăt de deznădejde se regăsește în articole de esență
Panait Istrati – Între datorie morală şi sursă de existenţă -Publicistica, o dominantă a scrisului istratian I [Corola-blog/BlogPost/92393_a_93685]
-
plec urechea spre orice glas de deznădejde ar fi venit și din orice direcție l-ar fi adus vântul. E inutil să adaog că la mine conștiința e inima. Adică ceva cald. Poate prea cald.”⁶ Fie că acest strigăt de deznădejde se regăsește în articole de esență politică sau economico-socială, în evocări, figura centrală rămâne omul. Omul, destinatar, colecționar fără voie al tuturor nedreptăților care se răsfrâng asupra lui. Iar el, Istrati, cu conștiința febrilă, asemeni inimii lui s-a dedicat
Panait Istrati – Între datorie morală şi sursă de existenţă -Publicistica, o dominantă a scrisului istratian I [Corola-blog/BlogPost/92393_a_93685]
-
film, mai actual ca niciodată. România este pe punctul de a se rupe și nimeni nu mai ascultă de glasul rațiunii, nimeni nu încearcă să învețe din nenorocirile trecute. Filmul meu, „Doi bărbați pentru o moarte” este un strigăt de deznădejde, dar și un semnal de alarmă. Va trebui oare să vină tăvălugul istorirei peste noi, ca să ne descoperim omenia profundă care ne-a salvat de atâtea ori și ne-a ajutat să conviețuim? Ce-i desparte pe secui de români
GHEORGHE NAGHI la 83 de ani: „Filmul meu, , este de o actualitate care mă sperie și pe mine” [Corola-blog/BlogPost/92763_a_94055]
-
cineva ar fi pulverizat, pe nevăzute, vreun miraculos praf de gâdilat, fizic și metafizic, ori de râs intempestiv. Pentru că, nu-i așa?, Sigmund Freud vorbea despre umor ca despre o bizată mângâiere-automângâiere, Christopher Fry aprecia că ar fi ,,refuzul în fața deznădejdii”, iar alți specialiști consideră reacția de a izbucni în hohote ca unul dintre comportamentele misterioase ale ființei umane, cărora nimeni nu a izbutit să-i descifreze resorturile lăuntrice. George Călugăru, Emil Rădinoiu, Eugen Mihai, Marian Rățulescu, Doru Sereș au constituit
Oltenească, primăvara umorului românesc [Corola-blog/BlogPost/92930_a_94222]
-
urcuș ca și descoperirea unei oaze pline de viață în pustiu. De aceea invităm pe toată lumea, spre a ne împărtăși, din Hristos, căci bun este Domnul! Să nu uităm că o cruce și o pătimire, fără înviere, ar duce la deznădejde și la pieire, dar și o înviere fără patimă și cruce ar însemna lipsă de onestitate. Amândouă, atât patima, cât și izbăvirea, sunt împletite, fără a-și găsi calea una fără cealaltă. În vederea întâmpinării învierii Domnului, salut pe toți cititorii
O nouă biserică românească la Londra [Corola-blog/BlogPost/93541_a_94833]
-
lui Uuno Kaillas, care, în „Casa”, mărturisea: Casa mea crește în beznă./ Cine a clădit-o, știe Dumnezeu./ Poate că-ntunecatul Axeman/ va fi înălțat-o// Casa mea e rece, pustie,/ ferestrele ei dau spre noapte,/ focul de gheață al deznădejdii/ arde-n cămin. // Casa mea n-are uși/ pentru prieten sau oaspete./ N-am decât două uși,/ două: spre somn și spre moarte. Lirica lui Cornel Boteanu reprezintă un întreg confesional liric, transparent, coerent și cu o intensă putere de
NOI APARIŢII LITERARE LA EDITURA ARMONII CULTURALE de GHEORGHE STROIA în ediţia nr. 1086 din 21 decembrie 2013 [Corola-blog/BlogPost/383145_a_384474]
-
cotul în cap. Amada se trezi. Palatul, marchizul, pretendenții dispărură ca prin farmec. Sculându-se în capul oaselor și deschizând ochii, Amada văzu în locul acelor minunății șoarecele lihnit care în fiecare noapte ieșea din gaura de lângă ușă și privea cu deznădejde spre spațiul gol al camerei lor unde nu mai căzuse o firimitură de ceva de pe vremea când era pui. Degeaba încercă apoi Amada să se viseze din nou prințesă: nu reuși. în ceea ce-o privește pe Fibbia, ea visă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1959_a_3284]
-
mai mult rău, cât te țin bretelele, până la împărăția noastră! Și cu asta dispăru într-o groapă din patul lui Zaharel și al Porumbiței, lăsând în urechile mele un râs sarcastic care-mi face să duduie și acum timpanele de deznădejde. Îmi venea să vărs de mirosul de mere putrede care se lăsase în camera „noastră“ după întâlnirea cu bunicul meu. Ziua următoare, Zaharel s-a simțit însă plin de jar. Era duminică și îi venise rândul să fie preot și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1993_a_3318]
-
nesocotința a ceea ce era înăuntrul meu, crezând uneori că totul nu e decât o întâmplare, mi se pare acum, pe acest tărâm, pur și simplu de neînțeles, iar senzația aceasta de vinovăție mă urmărește precum cel mai crunt sentiment de deznădejde încercat de cineva. Dar unde să alerg să scap, unde să fug, sub ce văgăuni să mă ascund, ce speranță mai poate fi în sufletul acesta înfricoșat asemeni unui animal hăituit, din moment ce acest loc este ultimul în care mai poate
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2045_a_3370]
-
capul. Buzele ei subțiri urcau strâmb pe un obraz, tăindu-i fața. Din ochii ei căprui, închiși, înconjurați de un evantai de riduri, curgeau lacrimi. Și atât de neajutorat era acest biet cap bătrân, atâta tristețe plină de bunătate, atâta deznădejde din cauza urâtei bătrâneți de care nimeni nu are nevoie erau în aceste lacrimi, încât, tot privind-o pe furiș, m-am trezit spunând cu un glas fals aspru: - Ei, nu trebuieă - Ce-ți veniă n-ai de ce! Am vrut să
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2163_a_3488]
-
a fost ca un bici pentru inima mea ticăloasă, un bici care m-a pus pe fugă, pe fugă în urma fetei, prin zăpada adâncă. Alergam cu disperarea celui care vrea să prindă trenul ce tocmai pleacă din gară, fugeam cu deznădejdea celui care are presimțirea că fuge degeaba, că tot nu ajunge la timp. În noaptea aceea, am rătăcit mult timp pe bulevarde și mi-am jurat să păstrez monedele de argint ale Zinocikăi toată viața, da, toată viața. Pe Zinocika
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2163_a_3488]
-
neluându-mi ochii de la spinarea lui. Era curbată ca o cocoașă - omoplații îi ieșeau în evidență ca niște obiecte foarte ascuțite vârâte sub stofa foarte întinsă -, și în această gârbovire, în acești omoplați proeminenți citeam și neputință, și supunere, și deznădejde. Apropiindu-mă de el în tăcere, pe la spate, ca să nu mă vadă, i-am pus mâna pe umăr. Nu tresări și nu-și descoperi fața. Doar spinarea i se gârbovi și mai mult. Tot privindu-i spinarea, îmi mutai mâna
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2163_a_3488]
-
la repezeală, Își punea pălăria și pleca la Poșta Centrală să-și cumpere mărci. Ca apoi, după-masă, sorbindu-și cafeaua În fotoliu, cu un nepoțel lîngă el, să le rînduiască cu o pensetă fină În album. Uneori, În momentele de deznădejde, Își plîngea soarta și-și căina bătrînețile; cum nu-l ajutase Dumnezeu să urmeze școli Înalte și cum o să se ducă pe lumea cealaltă un neisprăvit, căci nu văzuse nici opere de artă, nici marea n-o văzuse omenește sau
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1957_a_3282]
-
În biblioteca aceea friguroasă ceva mai mult de o oră, dar oare cînd se făcuse dimineață? Uitasem complet de timp și spațiu. Mă repezisem să-mi notez cît mai multe date despre tata, ca să pot avea În momentele mele de deznădejde o mărturie că viața lui nu fusese părelnică, fiindcă existau pe lumea asta oameni care Înregistrau și valorificau fiecare viață, fiecare suferință, fiecare dăinuire omenească. (Era totuși și asta o consolare.) Aruncînd Încă o privire peste ultima pagină În care
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1957_a_3282]
-
Îngăima ceva, de a face ceva pentru acei sărmani, pentru acei ologi, pe care tinerii vînjoși Îi alungau din calea cortegiului, Îi Îmbrînceau pe acei orbi neputincioși, schilozi, oare fusese tot vis? Era neputința lui de a se dezmetici din deznădejde, din pătimire, din sfîrșeală, era slăbiciunea lui de a nu putea face ceva pentru acele făpturi sărmane care cerșeau și cereau Îndurare, de a nu le putea mărturisi neputința sa și de a le cere lor Îndurare, pentru a se
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1957_a_3282]
-
gol În celulă. Sentința era crîncenă și neîndurătoare, moarte prin spînzurare. TÎnărul nobil participase cu arma În mînă la o revoltă, la unul din acele puciuri care din cînd În cînd mai zguduia imperiul, țîșnind pe neașteptate cu Înverșunare, cu deznădejde, cu multă vărsare de sînge, ca apoi, tot pe neașteptate, cu Înverșunare și deznădejde, să fie Înăbușit. Originea sa ca și rangul familiei sale vor fi admise de judecător ca circumstanțe agravante și ca o trădare nu doar a monarhului
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1957_a_3282]
-
cu arma În mînă la o revoltă, la unul din acele puciuri care din cînd În cînd mai zguduia imperiul, țîșnind pe neașteptate cu Înverșunare, cu deznădejde, cu multă vărsare de sînge, ca apoi, tot pe neașteptate, cu Înverșunare și deznădejde, să fie Înăbușit. Originea sa ca și rangul familiei sale vor fi admise de judecător ca circumstanțe agravante și ca o trădare nu doar a monarhului, ci chiar a condiției sale sociale. Pedeapsa trebuia să fie exemplară. Condamnatul abia dacă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1957_a_3282]