964 matches
-
următoare. Rezolvată, pentru moment, În interiorul convenției simboliste de coloratură bacoviană, „schema” structurantă viza organizarea universului imaginar ca spațiu Închis, stagnant și inert, opresant pentru ființă, generator, ca atare, al unei permanente tensiuni, exprimate fără vehemențe conflictuale, dar lizibilă În lamentația elegiacă a subiectului liric urmărit de imaginea „orașului Întunecat”, cu străzi, piețe și cheiuri pustii, cu parcuri În putrezire autumnală, cu „odăi stinse” etc.; spațiu ce se lăsa descoperit, În atmosfera-i mohorîtă și apăsătoare, prin parcurgerea unor itinerarii mereu reluate
[Corola-publishinghouse/Science/2021_a_3346]
-
și deschiderii, ale transparenței și osmozei lucrurilor și ființelor, imaginarul așa-zicînd negativ al poetului se restrînge la cîteva toposuri caracteristice amintitei obsesii a „imuabilului care ne Înconjoară”. În mod firesc, acestea comunică Între ele, realizînd un izomorfism semnificativ pentru expresia elegiacă a recluziunii, izolării, solitudinii sau alienării, ori pentru multiplele forme de inerție, nemișcare, opacitate. Aproape că nu există poem al lui Voronca (o excepție ar fi, poate, Colomba) În care să nu se manifeste, În chip explicit sau indirect, fie
[Corola-publishinghouse/Science/2021_a_3346]
-
În ordinea impusă de calendare / orice zi e numerotată În arhivele nemișcării”. Figurile recluziunii, diseminate pe tot parcursul operei, sînt asociate mereu cu imaginile stagnării, Încremenirii, Împotmolirii, În genere ale noncomunicării, ale absenței relației cu celălalt. În ultimă instanță, lirismul elegiac al lui Voronca crește tocmai pe acest teren al nostalgiei comunicării, al profundei comuniuni cu universul exterior. Lamentația sa vizează, iarăși și iarăși, „această-ntemnițare a omului Într-Însul”, „somnul” oamenilor „Îngrășați de tenebre” sau „lanțul [care] Înnoadă glezna”, „apăsarea perpetuă
[Corola-publishinghouse/Science/2021_a_3346]
-
Întîmplă În afara lui, dar de-a dreptul lacom de Înfățișările lumii, gata să „Înregistreze” totul, acumulînd „impresii”, dar mai ales dispus să se implice În dinamica spectacolului universal, să o provoace, să o elogieze. Totul se petrece ca și cum „personajul” itinerariilor elegiace din Restriști ar fi descoperit dintr-o dată acel spațiu de „dincolo de mîhniri”, - invocat Într-unul din poemele vechi, iar această revelație i-ar produce o adevărată stare de euforie a libertății regăsite, de bucurie intensă a numirii lucrurilor, de exaltare
[Corola-publishinghouse/Science/2021_a_3346]
-
am văzut Încolăcindu-se În voi frunzele șerpii”) coabitînd cu suave proiecții ale fanteziei („În argint se iveau Îngerii și cerbii”), elemente caracteristice toposului sărbătorii („oglinzi ca gîtul femeilor la bal // În inel cîntecele dorm ferecate”), dar și al rememorărilor elegiace („oglinzi ca săli de așteptare cu reveniri / cu rămasul bun al emigrantului al orei”); echivalențe ce se adaugă constelației senzoriale, În secvențe sugerînd voluptatea palpării materiei, a scufundării În mediul ocrotitor: „oglinzi cum mă Înfășoară cum iubesc răcoarea / voastră oglinzi
[Corola-publishinghouse/Science/2021_a_3346]
-
s-a realizat deplin, că o agitație subterană o face mereu problematică. Frecvența conjuncției disjunctive "sau" sugerează nesiguranța și labilitatea opțiunilor, cu alternative mereu posibile. Așadar, și În sonetele sale, Ilarie Voronca rămîne, În esență, el Însuși: o sensibilitate rănită, elegiacă, neliniștită, care a fost mereu cea a avangardistului, și căreia "armura" sonetului nu-i poate asigura decît o foarte relativă protecție. UN POEM AL „SINTEZEI MODERNE” Încercînd o situare istorico-literară a poeziei lui Ilarie Voronca, G. Călinescu nota, În recenzia
[Corola-publishinghouse/Science/2021_a_3346]
-
sunt elegii erotice convertite, disimulate prin prozodii sprințare și prozaizări voite: „Noi ne iubim în paturi de-mprumut;/Pe-o canapea îngustă, fără pernă,/ Crezând că aventura de-un minut/ Devine lesne «dragoste eternă»” (Destin). Altele nu-și trădează substanța elegiacă, chiar dacă păstrează elemente prozaice: „Se-mbracă-n demnitate-amărăciunea:/Duminica de ieri și-a scos coroana./ Săruturile tac. Zi tristă lunea./ Rămas-bun ochi. Rămas-bun târg. Rămâne rana” (Duminica de ieri). Indiferent spre ce își orientează lirismul, V. aspiră mai presus de
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/290668_a_291997]
-
inedite. Poetul încearcă o sistematizare a creației sale din perspectiva lirismului începuturilor, vizând recuperarea universului poetic propriu, a viziunii care îl individualizează și a categoriei de sensibilitate care îl identifică. Acestea se concretizează, mai ales, în revenirea decisivă la tonalitatea elegiacă fundamentală. De asemenea, B. reface cadențele unor poeme din Cabane albe și Brume, îndepărtează parte din stridențele lexicale care i-au fost reproșate la debut, iar poemele alese din Arcul aurorii și Ceas de umbră indică și îmbogățirea registrului său
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/285649_a_286978]
-
a știut să asimileze sugestiile celor mai importante direcții poetice contemporane. Deși marcate de ecouri din ermetismul și cromatismul barbian sau de topica și cadențele blagiene, primele culegeri de versuri arată în „cel dintâi poet moț” (Emil Giurgiuca) un peisagist elegiac, discret caligraf de reverii alpine, de nostalgii „brumate” și de feerii glaciale. Pasteluri, cântece sau balade, poemele sale sunt proiecții ale sensibilității în peisaje spiritualizate sau incantații melancolice. Stilizate în sensul abstractizării, geografia natală, atmosfera și amintirile transilvane sunt invocate
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/285649_a_286978]
-
lirică rămâne aceea enunțată de poetul însuși, „stampe lirice”, în care muntele, turnurile, bruma sunt simboluri ale înaltului și purității glaciale, ale verticalității și solitudinii. După „fractura” (Ilie Constantin) proletcultistă, se revine la registrul contemplativ, solemnitatea rituală a rostirii, tonul elegiac, alături de notația meditativă, alegoria ironică, viziunile grotești. Poezia lui B. își adaugă un registru reflexiv, care se arată dominant, chiar și în incantațiile elegiace. Tema lirică principală este timpul, ca biografie și ca istorie. Locul reveriilor îl iau interogațiile fără
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/285649_a_286978]
-
solitudinii. După „fractura” (Ilie Constantin) proletcultistă, se revine la registrul contemplativ, solemnitatea rituală a rostirii, tonul elegiac, alături de notația meditativă, alegoria ironică, viziunile grotești. Poezia lui B. își adaugă un registru reflexiv, care se arată dominant, chiar și în incantațiile elegiace. Tema lirică principală este timpul, ca biografie și ca istorie. Locul reveriilor îl iau interogațiile fără răspuns, neliniștea discretă, sentimentul trecerii inevitabile, presimțirea unui sfârșit al tuturor lucrurilor. Trecutul (biografic, istoric) este pretextul unor „popasuri durute”. Poetul rămâne același artizan
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/285649_a_286978]
-
cheamă; / apă care sapi infinit rotund / și de mine însumi faci să-mi fie teamă”, toamna „lumini târzii se zdrențuie pe crânguri; / cresc adieri din lanuri cu tăciune, / și frunze slabe degetele strâng,/ să închircească-n scrum o rugăciune”. Reflexiv elegiac în Penumbre, poetul se abandonează contemplației, fără a-și reprima predispoziția meditativă, în Culori de apă, ciclu din volumul Poezie (1968), ce însumează grațioase stampe și inscripții marine. În câte două strofe sau în una singură, foarte sigur articulate, sunt
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/289981_a_291310]
-
deceniului al treilea vădește urmărirea de aproape a modelului sadovenian. Un talent cert de povestitor, un lirism molcom, întemeiat pe o reală sensibilitate față de natură și de soarta lumii de la țară, și o undă de umor ce învinge uneori tonul elegiac și coloritul idilic detașează unele pagini din Povestirile lui Spulber, Hotare și singurătăți, În grădina lui Naș Mușat și Nopți de Moldova pe fundalul epigonilor lui Sadoveanu. Conștient de necesitatea unei maniere care să îl diferențieze, L.-M. abordează mai
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/287749_a_289078]
-
una a exprimării simple și limpezi, în care discursul poetic e adus la „gradul zero” prin desolemnizare, și alta, unde discursul e enigmatic și eliptic, conchizând că atunci când se exprimă cu autenticitate, „netravestit”, poetul se arată a fi un spirit elegiac, tulburat de „trecerea omului”. Altă lectură îi aparține lui Ion Negoițescu, care accentuează lirismul și sentimentalismul manifestate indirect, atribuindu-le „mai degrabă lucrurilor dimprejur decât fiorului lăuntric”, și relevă faptul că exemplul suprarealismului i-a dat poetului acea „libertate emotivă
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288071_a_289400]
-
lui Isocrate (1824) și Manualul lui Epictet (1825). Din Simonide din Amorgos a mai transpus liber un fragment, intitulat Din greacă lui Simonide integrat în cea de a doua ediție a Canturilor (Napoli, Starița, 1835), alături de redarea liberă a fragmentului elegiac Din același, inspirată fie de Simonide din Amorgos, fie de Simonide din Ceos. Ambii îi erau cunoscuți lui Leopardi în traducere, iar pentru al doilea a dovedit o afinitate deosebită, dat fiind că a introdus la sfarsitul cantului Italiei un
Leopardi în secolul XX : cazul Quasimodo by Aurora Firţa [Corola-publishinghouse/Science/1445_a_2687]
-
și pe sicilian. Traducând din Safo, Alcman, Anacreon, Simonide și din ceilalți antici, el nu a făcut altceva decât să răspundă unei chemări adânc înrădăcinate în propria-i ființă. Avea o afinitate spirituală cu poeții greci, izvorâta dintr-un sentiment elegiac al existenței, din impresia că firul vieții este scurt, ca limită ultima se află aproape. Atunci cand alegea poeziile destinate traducerii Quasimodo, asemenea lui Leopardi, urmărea puritatea, candoarea de mult apuse, dorind să le transpună în contemporaneitate.432 Ambii au transferat
Leopardi în secolul XX : cazul Quasimodo by Aurora Firţa [Corola-publishinghouse/Science/1445_a_2687]
-
nu îl influențează Calimah, ci spiritul sau latin, disperarea omenească a tânărului care știe că este sortit morții. Scriitorul ermetic a ales 41 de compoziții în care surprinde toate nuanțele tematice și tonale ale poetului: de la cele melancolice la cele elegiace, erotice sau conviviale, erudite sau mitologice, satirice sau ironice, în orice caz impetuoase atunci când este vorba despre ură sau iubire.440 Și-a îndreptat apoi atenția către Ovidiu și a tradus din Metamorfoze miturile ce au ca scenariu Sicilia natală
Leopardi în secolul XX : cazul Quasimodo by Aurora Firţa [Corola-publishinghouse/Science/1445_a_2687]
-
autorii canturilor monodice. Considerând că poeții melici răspund cel mai bine dorinței sale de a regăsi puritatea menționată anterior, el i-a îndepărtat pe autorii care foloseau un stil foarte rafinat, ca Pindar sau Bahilide sau pe poeții iambici, gnomici, elegiaci sau politici și s-a oprit asupra versurilor lui Safo, Alcman, Alceu, din opera cărora a preferat poeziile cu un ton confesiv, evitându-le pe cele de polemică politică.489 Fascinat de fragmentar, câștigătorul premiului Nobel a dorit să dea
Leopardi în secolul XX : cazul Quasimodo by Aurora Firţa [Corola-publishinghouse/Science/1445_a_2687]
-
târăsc”, o cazarmă din care răzbat cântece triste, un ospiciu, un pension etc. Poetul nu pare încă decis să pornească o campanie de distrucție asupra tiparelor simboliste, iar momentul sentimentalismului adolescentin îl reține un timp în preajma unor motive erotice tratate elegiac. Semnele detașării există însă de pe acum. Tristețea este mai mult a peisajului și a obiectelor, ceea ce rezultă e o poezie descriptiva, în care elementele alcătuitoare se așază, aproape prozaice și, destul de rar, persiflate cuminte: „Verișoară, față de pension îmbrăcată în negru
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/290319_a_291648]
-
fără subtext ironic. Desenul deslușit al poeziei lui Aurel Rău, fără încordare și tușe nervoase, conturează un univers original în care lucrurile au energia „ivirii prime”. Poetul nu e un volubil și nici un senzual, ci un contemplativ fără poză, un elegiac desprinzând un sens prin organizarea liniilor într-un „cântec șoptit”, pe fondul unei reflexivități discrete. ION SIMUȚ SCRIERI: Mesteacănul, București, 1953; Focurile sacre, București, 1956; La marginea deșertului Gobi, București, 1960; Unde apele vorbesc cu pământul, București, 1961; Jocul de-
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/289147_a_290476]
-
mitologie, în imaginar. Se creează, de fapt, o mitologie proprie și, prin intermediul personajelor-simbol care apar în poemele acestea, se încearcă o schimbare a lumii, o luare a ei în stăpânire, dar adesea filonul tragic care dă acestor texte un caracter elegiac este mai pregnant decât orice ideal pe care eul poetic (indiferent ce mască lirică împrumută, de căutător, de visător, de tâlhar, de vânător etc.) poate spera să-l cucerească. Ceea ce îi apropie pe cei de la Cercul Literar de la Sibiu de
[Corola-publishinghouse/Science/84975_a_85760]
-
sub îngrijirea lui Barbu Cioculescu. Între cele două se produce o mutație fundamentală, primul este unul al generației sale protestatare, celălalt e unul care nu mai pare a ieși atât de evident din tipare, se simte aici o tonalitate ușor elegiacă, ceea ce a făcut poate ca Tonegaru să fie receptat ca poet romantic. În realitate, e vorba de o trecere de la un lirism experimental la unul în care procedeele discursive nu mai au o simplă menire negatoare, în linia vechii avangarde
[Corola-publishinghouse/Science/84975_a_85760]
-
de literatura medievală, fapt care corespunde, mai degrabă, revalorizării ludice a acestor elemente de către postmoderniști 228, decât cultului romantic al Evului Mediu. Nostalgia, care însoțește motivul amintirii, este și ea prezentă. Construcțiile sunt inedite, demitizante, refuzând să închege o poezie elegiacă, deși sonoritățile amintesc de tonurile simboliste. Deicticele conturează un spațiu-timp al ezitărilor ("Astăzi, mâine (sau poate niciodată)", "Odată o să-mi ceri mai mult", Poem final), al pendulării continue între dorință și realizare, între vis personal și ideal colectiv sau între
[Corola-publishinghouse/Science/84975_a_85760]
-
devine realitate, singura realitate la care avem acces și, în consecință, expresie a singurătății devastatoare: "în zvârcolirea mutelor dezastre/ ne luăm de piept, murim cu-adevărat", " Ne ocolesc cei buni ca pe o ciumă" (Carnet lapidar). Muzica însăși capătă accente elegiace, de bocet, de altminteri, adesea revine imaginea ploii de toamnă care mistuie, care condamnă la dispariție: "și toamna ne suge plămânii cu-o unghie.// Simt iar uscăciunea cum plouă" (Partitură). Este o veșnică anunțare a finalului de lume, apa, sub
[Corola-publishinghouse/Science/84975_a_85760]
-
lui C. închid o experiență dramatică și definesc un concept existențial arhetipal, cel al „satului-idee” - cum l-a caracterizat Lucian Blaga -, în circularitatea căruia nu sunt integrate decât acele motive lirice capabile să nuanțeze, prin reluarea unor aspecte fundamentale, tonalitățile elegiace ale „plângerii”. E de observat, de altfel, că orice încercare de a depăși această condiție prin abordarea unei motivații apăsat confesive va fi sortită eșecului, capacitatea sa de a transfigura trăirea nostalgică a rememorării fiind destul de redusă. În vechea limbă
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/286608_a_287937]