664 matches
-
multe zile de suferință, au coborât în câmpie, punctul final al acestui marș infernal fiind tot Maraș, unde cele două armate, în toamna anului 1097, făceau joncțiunea. Astfel prima etapă a expediției se încheia cu cucerirea unei treimi din Anatolia. Emirii din orașele de pe coastă s-au supus fără prea multă împotrivire. Alexandretta, Shaizar au capitulat, râd pe rând, în fața cruciaților. Când trupele împăratuluiAlexis i-au ajuns din urmă, ele nu au avut de dat nici o luptă, ci doar au cules
Alexie I Comnenul () [Corola-website/Science/313291_a_314620]
-
pe viață și pe moarte, la luptă participând, alături de bărbați, femeile și copiii. Succesul cruciaților s-a datorat, în bună parte, conducătorului asediului, Boemund de Tarent, care a știut să profite de conflictul dintre conducătorul cetății, Jaghi-Siyan, și suzeranul său, emirul din Alep, și s-a priceput să atragă de partea cruciaților pe armeni și sirieni. Încercările emirilor din Damasc și Alep de a veni în ajutorul Antiohiei au fost, rând pe rând, respinse. Atabegul de Mossul, Kirbogha, s-a pus
Alexie I Comnenul () [Corola-website/Science/313291_a_314620]
-
datorat, în bună parte, conducătorului asediului, Boemund de Tarent, care a știut să profite de conflictul dintre conducătorul cetății, Jaghi-Siyan, și suzeranul său, emirul din Alep, și s-a priceput să atragă de partea cruciaților pe armeni și sirieni. Încercările emirilor din Damasc și Alep de a veni în ajutorul Antiohiei au fost, rând pe rând, respinse. Atabegul de Mossul, Kirbogha, s-a pus și el în mișcare, dar trupele cruciate, printr-un șiretlic, pătrundeau în cetate cu două zile înainte de
Alexie I Comnenul () [Corola-website/Science/313291_a_314620]
-
singurul ideal al vieții sale. Moștenirea părintească îl îndreptățea să creadă că îl va și înfăptui. Unificarea politică a Siriei musulmane era aproape săvârșită. Alepul devenise centrul acestui stat, pe cale de centralizare, Damascul și Mosul erau acum legate de Alep, emirii și beii din vecinătate, la rândul lor erau dispuși să se alăture politicii lui Nur al-Din. Dar nici regatul Ierusalimului nu era lipsit de forță. Sub guvernarea abilă a lui Balduin al III-lea (1143-1162), statul încheiase alianțe avantajoase, regele
Cruciada a treia () [Corola-website/Science/314756_a_316085]
-
în țară, decretând legi drepte, dar și introducând pedepse deosebit de crude pentru cine nu le respecta. Instalarea la putere a lui Saladin a coincis cu moartea lui Nur al-Din (mai 1174) și a lui Amaury I (iulie 1174). Beii și emirii locali nu doreau să-l recunoască pe fiul lui Nur al-Din, un copil, ca succesor de drept al tatălui său. Saladin s-a oferit să-i vină în ajutor. El a intrat în Siria, a ocupat Damascul, Emessa, Hama, Baalbeck
Cruciada a treia () [Corola-website/Science/314756_a_316085]
-
ocupat Damascul, Emessa, Hama, Baalbeck, dar în loc să le cedeze protejatului său, așa cum era de așteptat, a păstrat toate cuceririle făcute pentru sine, la fel ca în Egipt, nu a cerut avizul nimănui pentru ceea ce, de fapt, era o uzurpare. În fața emirilor buimăciți, dreptul sabiei, al forței, era singurul care dicta, el, singur, impunea respect. Califul din Bagdad, care teoretic era în măsură să judece situația, prefera aliați de nădejde, nu conducători slabi la cheremul unor răzvrătiți. De aceea, l-a recunoscut
Cruciada a treia () [Corola-website/Science/314756_a_316085]
-
soț al împărătesei. Odată urcat pe tron Roman al IV-lea Diogenes organizează o primă expediție împotriva turcilor selgiucizi și a arabilor care a durat până în iarna lui 1068. La 20 noiembrie 1068 Roman a câștigat lupta de la Hieropolis asupra emirului mirdasid din Alep, Mahmud(1065-1074). Această victorie însă nu a fost fructificată și la sfârșitul lui ianuarie 1069 împăratul era din nou la Constantinopol. Roman Diogenes a plecat într a a II-a expediție împotriva turcilor selgiucizi, înainte de paștele anului
Roman Diogenes () [Corola-website/Science/314927_a_316256]
-
a culturii; multe dintre capodoperele artistice ale Iberiei musulmane s-au construit în această perioadă, inclusiv celebra Mare Moschee din Córdoba. În ianuarie 929, Abd-ar-Rahman al III-lea s-a proclamat calif (în arabă, خليفة) de Córdoba în locul titlului de Emir de Córdoba (în arabă, أمير قرطبة "<nowiki>'</nowiki>Amīr Qurțuba"). Abd-ar-Rahman al III-lea făcea parte din dinastia Umayyad; aceeași dinastie deținea titlul de Emir de Córdoba încă din 756. Perioada califatului a fost apogeul prezenței musulmane în peninsula Iberică
Califatul Córdoba () [Corola-website/Science/320423_a_321752]
-
al III-lea s-a proclamat calif (în arabă, خليفة) de Córdoba în locul titlului de Emir de Córdoba (în arabă, أمير قرطبة "<nowiki>'</nowiki>Amīr Qurțuba"). Abd-ar-Rahman al III-lea făcea parte din dinastia Umayyad; aceeași dinastie deținea titlul de Emir de Córdoba încă din 756. Perioada califatului a fost apogeul prezenței musulmane în peninsula Iberică. Califatul s-a dezintegrat din cauza războiului civil ("fitna") între descendenții ultimului calif Hisham al II-lea și succesorii primului său ministru ("hayib") Al-Mansur. O rămășiță
Califatul Córdoba () [Corola-website/Science/320423_a_321752]
-
Hisham al II-lea și succesorii primului său ministru ("hayib") Al-Mansur. O rămășiță a califatului a continuat să existe până în 1031 când, după ani de lupte intestine, s-a dezmembrat în mai multe regate "Taifa" independente. Abd-ar-Rahman I a devenit Emir de Córdoba în 756, după ce s-a refugiat la șase ani după pierderea în 750 a puterii de către dinastia Umayyad în Damasc, unde deținuse titlul de calif. Cu scopul de a recâștiga o poziție de forță, el i-a învins
Califatul Córdoba () [Corola-website/Science/320423_a_321752]
-
titlul de calif. Cu scopul de a recâștiga o poziție de forță, el i-a învins pe conducătorii musulmani din regiune și a unit mai multe fiefuri locale într-un emirat. Conducătorii acestui emirat s-au mulțumit cu titlul de emir sau sultan până în secolul al X-lea, când Abd-ar-Rahman al III-lea s-a văzut pus în fața unei posibile invazii a Fatimizilor, un imperiu musulman rival cu capitala la Cairo. În parte pentru a se opune invaziei Fatimizilor, care revendicau
Califatul Córdoba () [Corola-website/Science/320423_a_321752]
-
Reconquista era în plină desfășurare după cucerirea Cordobei în 1236, Nasrizii s-au aliat cu Ferdinand al III-lea al Castiliei, începând să-i plătească acestuia tribut în 1238. Statul și-a luat oficial numele de Regatul Granadei în 1238. Emirii și regii Nasrizi au fost cei care au construit mare parte din palatele de la Alhambra. Această "taifa" a rămas stat vasal al regatului creștin al Castiliei timp de 250 de ani. Pe lângă plata tributului, emirii și regii Nasrizi au colaborat
Emiratul Granadei () [Corola-website/Science/320453_a_321782]
-
de Regatul Granadei în 1238. Emirii și regii Nasrizi au fost cei care au construit mare parte din palatele de la Alhambra. Această "taifa" a rămas stat vasal al regatului creștin al Castiliei timp de 250 de ani. Pe lângă plata tributului, emirii și regii Nasrizi au colaborat cu aceștia în luptele duse împotriva musulmanilor rebeli aflați sub dominație creștină. La început, regatul Granadei lega rutele comerciale din Europa cu cele din Maghreb. Țara s-a micșorat, însă, constant din cauza invaziilor castiliene repetate
Emiratul Granadei () [Corola-website/Science/320453_a_321782]
-
Katja Riemann and Karl Baumgartner (Germania), Alan Parker, Peter Greenaway, Terry Jones, Michael Palin, Tony Palmer and David Mackenzie (Marea Britanie), Nikita Mikhalkov, Andrei Konchalovsky, Karen Shakhnazarov și Bakhtyar Khudojnazarov (Rusia), Jiri Menzel, Jan Sverak, Jan Hrebejk and Petr Zelenka (Cehia), Emir Kusturica (FYROM), Krzysztof Zanussi (Polonia), Otar Iosseliani (Georgia), Jean-Claude Carrière, Agnes Varda, Siegfried și Jacques Dorfmann (Franța), Assumpta Serna (Spania), Bent Hamer and Unni Straume (Norvegia), Jafar Panahi and Babak Payami (Iran), Jerry Schatzberg, Michael Wadleigh and Lech Kowalski (SUA
Festivalul de Film de la Sofia () [Corola-website/Science/323491_a_324820]
-
a luat ființă după independență la 24 decembrie 1951 și a durat până la lovitura de stat condusa de Muammar al-Gaddafi la septembrie 1969, care l-a răsturnat pe regele Idris al Libiei care a stabilit Republica Arabă Libiană. Idris as-Senussi, Emirul Tripolitaniei și Cirenaicei, reprezenta Libia în negocierile din cadrul ONU. La 24 decembrie 1951, Libia și-a declarat independența, organizându-se reprezentanții în Cirenaica, Tripolitania și Fezzan de declarare a unei uniuni numite Regatul Unit al Libiei, lui Idris ca-Senussi fiind-ui
Regatul Libiei () [Corola-website/Science/323971_a_325300]
-
ONU, Marea Britanie și Franța au fost îndreptate să pregătească independența Libiei într-o rezoluție adoptată la data de 21 noiembrie 1949 Pavilionul negru cu alb o stea și o semilună, a fost adoptat de către Idris astfel cum a fost proclamat Emir în 1947. Pavilionul a devenit baza Pavilionului Libian din 1951, cu adaosul verde și o dunga roșie, reprezentând provinciile Tripolitania și Fezzan.
Emiratul Cirenaicei () [Corola-website/Science/324014_a_325343]
-
fiu al sultanului decedat putea să câștige loialitatea armatei. Conform unei reguli din Kanun, sultanul își putea elimina rivalii la tron, având ca scop suprem supraviețuirea imperiului. Regulă a fost înlocuită ulterior cu sistemul cuștilor. Titluri că cele de bey, emir, padișah, sultan, desemnau atribuțiile militare ale comandantului unei comunități islamice. Titlul de bey era unul onorific, fiind perceput ca șef de trib, de familie sau frate mai mare. Titlul de emir însemna conducător al musulmanilor, titlu revendicat și de liderul
Imperiul Otoman () [Corola-website/Science/297279_a_298608]
-
ulterior cu sistemul cuștilor. Titluri că cele de bey, emir, padișah, sultan, desemnau atribuțiile militare ale comandantului unei comunități islamice. Titlul de bey era unul onorific, fiind perceput ca șef de trib, de familie sau frate mai mare. Titlul de emir însemna conducător al musulmanilor, titlu revendicat și de liderul spiritual al lumii otomane-califul. Titlul de sultan desemna funcția de comandant militar. Ulterior, titlul de emir a devenit un titlu onorific, atribuit unor persoane de rang înalt din administrația otomană. S-
Imperiul Otoman () [Corola-website/Science/297279_a_298608]
-
onorific, fiind perceput ca șef de trib, de familie sau frate mai mare. Titlul de emir însemna conducător al musulmanilor, titlu revendicat și de liderul spiritual al lumii otomane-califul. Titlul de sultan desemna funcția de comandant militar. Ulterior, titlul de emir a devenit un titlu onorific, atribuit unor persoane de rang înalt din administrația otomană. S-a conturizat formulă Cercului Dreptății, explicând rolul pe care conducătorul musulman trebuia să-l joace. Centrul puterii era sultanul, a cărei putere se baza pe
Imperiul Otoman () [Corola-website/Science/297279_a_298608]
-
ai selgiucizilor, calificarea safavizilor drept „necredincioși” ( kafirler) și „eretici ( mulhidler). Nu se referea la faptul ca principii respectivi nu participaseră la războiul sfânt, ci la subminarea acestuia, sau sprijinirea inamicilor Islamului. În sec. XV, cronicarii otomani au desemnat acțiunile împotriva emirilor anatolieni ca fiind defensive În timpul lui Murad ÎI apare argumentul conform căreia dinastia otomană avea descndenți până la Oguz Han, fiind adevărații moștenitori ai oguzilor. Războaiele împotriva safavizilor. La începutul sec. XVI, șahul Ismail proclama șiismul că religie oficială a statului
Imperiul Otoman () [Corola-website/Science/297279_a_298608]
-
în lumea islamică și a calității de moștenitori al selgiuchizilor și 3) calificarea safavizilor drept necrediincioși ( kâfirler) și eretici ( mulhidler). Otomanii considerau că doar ei purtau războiul sfânt împotriva dușmanilor Islamului. Astfel că atunci când se aflau în conflict cu alti emiri musulmani, turcii lansau prin fetva-le acuzații de trădarea la adresa jihadului, datorită faptului că îi împiedicau să poarte djihad. Prin urmare, lupta împotriva musulmanilor care împiedicau desfășurarea războiului sfânt era consacrată juridico-religios și devenea o obligație ( Șukrullah consideră că dacă gaza-ua
Imperiul Otoman () [Corola-website/Science/297279_a_298608]
-
desfășurarea războiului sfânt era consacrată juridico-religios și devenea o obligație ( Șukrullah consideră că dacă gaza-ua era obligația colectivă a musulmanilor, atunci lupta împotriva coreligionarilor care prin acțiunile lor împiedicau desfășurarea războiului sfânt era una din responsabilitățile sultanului. Treptat, gaza-ua împotriva emirilor anatolieni se transformă în sec. XV dintr-un război ofensiv într-unul defensiv, în contextul în care otomanii nu ii puteau atacă pe creștini, daca sptaele lor nu era asigurat ( cazul luptelor împotriva emirului din Kastamonu și a lui Karamanoglu
Imperiul Otoman () [Corola-website/Science/297279_a_298608]
-
din responsabilitățile sultanului. Treptat, gaza-ua împotriva emirilor anatolieni se transformă în sec. XV dintr-un război ofensiv într-unul defensiv, în contextul în care otomanii nu ii puteau atacă pe creștini, daca sptaele lor nu era asigurat ( cazul luptelor împotriva emirului din Kastamonu și a lui Karamanoglu). În contextul luptelor împotriva emirilor anatolieni, otomanii au început să construiască diverse argumente pentru a-și legitimă acțiunile belicoase. Prin urmare, în sec. XV apare tradiția conform căreia „Casa lui Osman” se trăgea din
Imperiul Otoman () [Corola-website/Science/297279_a_298608]
-
sec. XV dintr-un război ofensiv într-unul defensiv, în contextul în care otomanii nu ii puteau atacă pe creștini, daca sptaele lor nu era asigurat ( cazul luptelor împotriva emirului din Kastamonu și a lui Karamanoglu). În contextul luptelor împotriva emirilor anatolieni, otomanii au început să construiască diverse argumente pentru a-și legitimă acțiunile belicoase. Prin urmare, în sec. XV apare tradiția conform căreia „Casa lui Osman” se trăgea din legendarul Oguz Han, strămoșul oguzilor. În acest context, dinastia otomană era
Imperiul Otoman () [Corola-website/Science/297279_a_298608]
-
din legendarul Oguz Han, strămoșul oguzilor. În acest context, dinastia otomană era superioară tuturor celorlate dinaștii turcomane din Anatolia, având în vedere că turcii se considerau și urmașii legali ai Imperiului selgiuchid, astfel că aveau dreptul de a lupta împotriva emirilor anatolieni care uzurpaseră această moștenire. Apogeul luptei împotriva coreligionarilor care se împotrivea otomanilor a fost atins în timpul conflictului cu safavizii. În timpul lui Isma îl, întemeietorul dinastiei safavide, religia shi ita este ridicată la rand oficial, astfel că integritatea Imperiului Otoman
Imperiul Otoman () [Corola-website/Science/297279_a_298608]