628 matches
-
Atât de apropiat de Nietzsche în critica vechii antropologii și a metafizicii, Eminescu se desparte de acesta decisiv. Piatra lor de hotar poate fi și critica epigonismului. Poetul român dă credit înaintașilor iar nu epigonilor. Punctul de divergență este credința. Epigonii lui Eminescu sunt "moderniști" și, deopotrivă, "postmoderniști". Raportându-se la istorie, ei vor progresul cu orice preț, precum Cațavencu al lui Caragiale, iar în plan real-istoric precum C. A. Rosetti, calificat de Eminescu drept "părintele demagogiei române". Interesant că opțiunea
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
moderniști" și, deopotrivă, "postmoderniști". Raportându-se la istorie, ei vor progresul cu orice preț, precum Cațavencu al lui Caragiale, iar în plan real-istoric precum C. A. Rosetti, calificat de Eminescu drept "părintele demagogiei române". Interesant că opțiunea lui Nietzsche pentru epigon vine din dialectica eternei reîntoarceri, care abandonează, totuși, ideea hegeliană de progres. Știut e că și Eminescu e un antihegelian, dialectica lui fiind, în realitate, o antitetică. E una dintre acele întâlniri stranii dintre Eminescu și Nietzsche, dovadă că ei
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
basmul Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte. Și știm prea bine că Archaeus este singura realitate pe lume, cum o spune în cunoscuta proză-eseu. Iar acesta-i adevărul din lume, pe care simulacrele postmoderne îl refuză, așa cum îl refuzau epigonii vizați de Eminescu. Povestea fără arheu este vorbă goală și rece. Epigonii ucid povestea. De aceea, chiar dacă modești, înaintașii sunt prețuiți, deoarece ei credeau în scrisul lor precum Shakespeare credea în fantasmele sale, așa cum zice în celebra scrisoare către Iacob
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
că Archaeus este singura realitate pe lume, cum o spune în cunoscuta proză-eseu. Iar acesta-i adevărul din lume, pe care simulacrele postmoderne îl refuză, așa cum îl refuzau epigonii vizați de Eminescu. Povestea fără arheu este vorbă goală și rece. Epigonii ucid povestea. De aceea, chiar dacă modești, înaintașii sunt prețuiți, deoarece ei credeau în scrisul lor precum Shakespeare credea în fantasmele sale, așa cum zice în celebra scrisoare către Iacob Negruzzi, care însoțea poema Epigonii. Te miri cât de aproape sunt postmodernii
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
fără arheu este vorbă goală și rece. Epigonii ucid povestea. De aceea, chiar dacă modești, înaintașii sunt prețuiți, deoarece ei credeau în scrisul lor precum Shakespeare credea în fantasmele sale, așa cum zice în celebra scrisoare către Iacob Negruzzi, care însoțea poema Epigonii. Te miri cât de aproape sunt postmodernii de transmodernismul lui Eminescu și totuși cât de departe. Poetul nu împărtășea nici orgoliul eurocentric al occidentalilor, fiind deschis către toate culturile lumii, recunoscut ca punte de legătură între Occident și Orient. Gianni
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
Pharmakon-ul introduce și adăpostește moartea. El compune chipul agreabil al cadavrului, îl maschează și îl fardează"108. Transformă, altfel spus, cosmosul în cosmetic, în mască, răsturnând ordinea cetății în teatru. Dacă ne gândim bine, Eminescu nu definește altfel poezia în Epigonii. Oare o face grație unei lecturi de felul celei a lui Derrida, care abia el descoperă adevărata textură din Phaidros? Iată un miracol, o altă surpriză de zile mari oferită de Eminescu, care, surprinzător, pare a gândi iarăși în cheie
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
gândire pe sisteme numeroase / Și pun haine de imagini pe cadavrul trist și gol". Nimic din "descâlcirea" texturii lui Platon de către Derrida nu pare să lipsească din aceste versuri rămase ele însele textură încâlcită. Or, comentatorii surselor eminesciene privitoare la Epigonii nu atestă lecturi din Platon ale poetului, principalul izvor pentru partea întâi fiind Lepturariul lui Aron Pumnul și o bibliografie timpurie din G. Reinbeck și Karl Immermann, din care se familiarizase cu termenul de epigon, plus alte lecturi din Schiller
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
comentatorii surselor eminesciene privitoare la Epigonii nu atestă lecturi din Platon ale poetului, principalul izvor pentru partea întâi fiind Lepturariul lui Aron Pumnul și o bibliografie timpurie din G. Reinbeck și Karl Immermann, din care se familiarizase cu termenul de epigon, plus alte lecturi din Schiller, Byron, Leopardi, Burnouf, și scriitorii români înaintași. Distanțarea lui Eminescu de metafizică e atestabilă încă de la 20 de ani, cu neîncrederea apăsată în "sistemele numeroase" ale gândirii. Dar Eminescu nu urmează nici de astă dată
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
Eminescu va compara florile de stil cu florile din natură: "Multe flori sunt, dar puține / Rod în lume o să poarte, / Toate bat la poarta vieții, / Dar se scutur multe moarte" (Criticilor mei). Poetul a extins comparația la tineri și la epigoni, cei îmbătrâniți înainte de vreme, prostituați, stâlpi de cafenele pariziene care se-ntorc să fericească norodul cu chipul lor isteț de oaie creață. În poezie, este vidul din cuvintele ce din coadă or să sune. În acest mod percepe Eminescu epigonismul
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
să sune. În acest mod percepe Eminescu epigonismul. După opinia lui, fantasma pictorului, ca și a poetului, nu este condamnată la diseminare decât atunci când e fără arheu, când răceala reflecțiunii copleșește fantazia. În scrisoarea către Iacob Negruzzi (însoțitoare a poemei Epigonii, Viena 5/17 iunie 1870), spune: "Numai drept vorbind, mama imaginilor, fantazia, mie-mi pare a fi condițiunea esențială a poeziei, pe când reflecțiunea nu e decât scheletul, care-n opera de artă nici nu se vede; deși palidele figuri ale
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
crește". În zădar în colbul școlii...). Aceasta este diferența între mimul-epigon și artistul adevărat: cel dintâi nu poate auzi decât nimicul, adică momentul închipuitei morți a identicului, la care nici nu mai poate avea acces. Iarba eminesciană crește, pe când iarba epigonului e numai de decor, doar mască. De aceea, epigonii mânjesc marea cu valuri, cerul cu stele, Dumnezeu ucis e doar umbră, patria o frază etc. Mai departe, în confruntarea himenală, implicând clipa ruperii de simetrie, care, în limbaj, e sintaxă
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
între mimul-epigon și artistul adevărat: cel dintâi nu poate auzi decât nimicul, adică momentul închipuitei morți a identicului, la care nici nu mai poate avea acces. Iarba eminesciană crește, pe când iarba epigonului e numai de decor, doar mască. De aceea, epigonii mânjesc marea cu valuri, cerul cu stele, Dumnezeu ucis e doar umbră, patria o frază etc. Mai departe, în confruntarea himenală, implicând clipa ruperii de simetrie, care, în limbaj, e sintaxă, producătoare de sens, Derrida e nevoit la alte nuanțări
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
așa cum se prefigurează în teologia Părintelui Stăniloae. De aceea, nu este productiv să lauzi cosmopolitismul, eliminând din ecuație specificul național, pledând împotriva identității, precum o fac gânditori postmoderniști ca Guy Scarpetta 143 sau Leon Wieseltier 144, urmați cu zgomot de epigonii lor din România. E vorba, în definitiv, de o gândire în antiteze monstruoase, fiind ca și cum ai lăuda omenirea ca întreg (cosmopolitism), dar ai ucide individualul, deși crezi că militezi pentru libertatea individului. Aceste slăbiciuni ale gândirii se manifestă sofistic întotdeauna
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
dezbrăcării de formă la poetul nostru. Acest frapant fenomen fusese sesizat încă de Mircea Eliade în celebrul său eseu Mitul insulei lui Euthanasius (1939). Ascuțimea gândului eminescian este cu atât mai tulburătoare, cu cât poetul ni-l produce încă de la Epigonii, trecând prin Gelozie, Cezara și alte texte. Dezbrăcând poezia de hainele de imagini, dăm, inevitabil, de cadavrul trist și gol. Înțelegem că tăcerea cadavrului e moartea ("Ea trăiește, iar nu lumea. Părând altfel totdeauna / Și fiind în veci aceeași, ea
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
Rorty, pe urmele lui Wittgenstein, în formele artei cuvântului. Oare kitsch-ul adorat de postmoderni ce-i dacă nu încremenire în formă? Aici, geniul lui Eminescu vine să răstoarne o paradigmă poetică trecută intactă în simulacrele postmoderniste prefigurate deja de epigoni. Și el o face deconstruind, simultan, conceptul tradițional de frumos, deconstruire începută de Baudelaire prin rău interpretata "estetică a urâtului" (urâtul nu-i altceva decât adevărul ca negativ, cum l-a definit Eminescu): "S-a spus de mult că frumusețea
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
tot ce e sobru, serios, verificat ca valoare estetică, e aruncat la coș"209. Evident că postmodernismul a ajuns într-o înfundătură irecuperabilă (neprevăzută de optzeciști, înainte de 1989) și care atestă că, din păcate, a ajuns la vârsta clasicizării cu epigoni care nu-i mai fac nici un pic de cinste. 2. Clasicizarea. Toate aceste conturbații postmoderniste se brodează pe fondul unei biruințe oficiale a curentului, iar cel mai bun semn că ne găsim în fața unui fenomen epuizat îl constituie clasicizarea lui
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
Adamek, O redefinire a teatrului occidental, TR, 1995, 50; Ulici, Lit. rom., I, 497-500; Valeriu Cristea, „Am rămas curat”, ALA, 1997, 367; Ion Buzera, Eseistica universitară, R, 1997, 3-4; Dicț. esențial, 869-870; Ruxandra Cesereanu, Cioran ca Rastignac, Ciadaev, Oblomov și epigon al lui Iov, ST, 2001, 1; Al. Călinescu, Un portret al lui Cioran, ATN, 2001, 3; Irina Petraș, Două cărți despre Emil Cioran, APF, 2001, 10; Ștefan Borbély, Nonșalanța regresivă, „22”, 2001, 572; Manolescu, Lista, III, 364-370; Nicolae Oprea, Timpul
VARTIC. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/290439_a_291768]
-
ar putea spune că, de 11 fapt, singura metodă cu adevărat acceptabilă este abducția. De cele mai multe ori, obiectul supus cercetării nu există, el este doar creat de imaginația noastră. Ce se poate face În această situație? Ne spune Eminescu În Epigonii: să combinăm măiestrit lucruri nexistente. Cum să generezi concluzii unice și inatacabile din premise supuse, ele Însele, Îndoielii? Singurul lucru, de bun simț, mi s-a părut a fi Încercarea de a emite ipoteze care, la momentul cercetării, s-au
Context şi semnificaţie. Abordare semio-pragmatică by Mircea D. Horubeţ () [Corola-publishinghouse/Science/675_a_1253]
-
pentru a evidenția distanța dintre prezentul Întinat, denaturat, rațional, calp și lumea curată, naturală, mitică, intuitivă a trecutului CÎnd privesc zilele de-aur a scripturilor române, Mă cufund ca Într-o mare de visări dulci și senine Iară noi? noi, epigonii? Noi În noi n-avem nimica, totu-i calp, totu-i străin! (Eminescu, Epigonii) Poziția lor este diametral opusă În raport cu cea a iluminiștilor: aceștia din urmă clamează perfecțiunea rațiunii, a logos-ului, pe când cei dintâi situează conștiința mitică Într-o
Context şi semnificaţie. Abordare semio-pragmatică by Mircea D. Horubeţ () [Corola-publishinghouse/Science/675_a_1253]
-
mitică, intuitivă a trecutului CÎnd privesc zilele de-aur a scripturilor române, Mă cufund ca Într-o mare de visări dulci și senine Iară noi? noi, epigonii? Noi În noi n-avem nimica, totu-i calp, totu-i străin! (Eminescu, Epigonii) Poziția lor este diametral opusă În raport cu cea a iluminiștilor: aceștia din urmă clamează perfecțiunea rațiunii, a logos-ului, pe când cei dintâi situează conștiința mitică Într-o relație primordială cu “păcatul originar al gândirii” <ref id=”157”>Ibid., p. 210 referință
Context şi semnificaţie. Abordare semio-pragmatică by Mircea D. Horubeţ () [Corola-publishinghouse/Science/675_a_1253]
-
a spiritului uman și nu o simplă acrobație de tehnică picturală. Ea reprezintă escatologia pe care artistul a realizat‑o în diferite culori. Cei care au dorit să‑l ajungă pe maestru imitând orbește niște forme sunt doar niște simpli epigoni; însuși Michelan‑ gelo a spus: Pe câți dintre aceștia îi va prosti oare arta mea? Atacurile împotriva Judecății de Apoi au început cu violență încă din tim‑ pul lucrului. Aresina îl denunță public inchiziției declarând că această pictură ar putea
Michelangelo Buonarroti / Mesajul biblic al operelor sale by Ioan Blaj () [Corola-publishinghouse/Science/442_a_992]
-
artei românești, pentru că aceasta este abstractă, pentru că a fost utilitară în primul rând. Dacă el este învăluit de atmosfera românească, noi suntem tributari artei populare și lui Brâncuși, dar elementele lui nu pot fi folosite de noi, pentru că am deveni epigoni. Bogăția spirituală a poporului român are multe resurse și nu poți să nu găsești ceva interesant, ceva care să o ducă mai departe. Dacă lucrăm mult, dacă nu suntem comozi, se poate face sculptură bună, se poate inova. Iar artiștii
Convorbiri fără adiţionale by Cornel Galben () [Corola-publishinghouse/Science/692_a_991]
-
artei românești, pentru că aceasta este abstractă, pentru că a fost utilitară în primul rând. Dacă el este învăluit de atmosfera românească, noi suntem tributari artei populare și lui Brâncuși, dar elementele lui nu pot fi folosite de noi, pentru că am deveni epigoni. Bogăția spirituală a poporului român are multe resurse și nu poți să nu găsești ceva interesant, ceva care să o ducă mai departe. Dacă lucrăm mult, dacă nu suntem comozi, se poate face sculptură bună, se poate inova. Iar artiștii
Convorbiri fără adiţionale by Cornel Galben () [Corola-publishinghouse/Science/692_a_986]
-
și rituale, mijloacele de transport, mitologia, prelucrarea lemnului, a bronzului, a metalelor și a pietrei sau multiplele tipuri de textile. În Franța Noțiunea de arie culturală va rămâne totuși o construcție conceptuală a paradigmei antropologice americane, care Își va găsi epigoni În Italia, unde va fi și foarte criticată, sau În Olanda, prin Fischer, care o va adapta. În ceea ce privește Franța, În același spirit, Arnold Van Gennep a propus, În jurul anilor 1927-1934, conceptul de zonă folclorică. El căuta astfel eventuale coincidențe Între
Dicționarul alterității și al relațiilor interculturale by Gilles Ferreol () [Corola-publishinghouse/Science/1934_a_3259]
-
demnității egale a fiecărei culturi. Dar, postulând demnitatea lor egală, el afirmă În același timp și originalitatea absolută a fiecăreia, totala lor discontinuitate. Se Întrevede panta pe care școala culturalistă avea să alunece și care i-a dus pe unii epigoni la propovăduirea unui relativism cultural absolut. De la relativism la diferențialism Din clipa În care o cultură este o totalitate analizabilă doar prin raportare la ea Însăși, nu putem evita următoarea consecință dăunătoare: indivizii provenind din culturi diferite trăiesc În universuri
Dicționarul alterității și al relațiilor interculturale by Gilles Ferreol () [Corola-publishinghouse/Science/1934_a_3259]