1,127 matches
-
un predecesor colectiv în grupările falșilor taumaturgi. Falșii taumaturgi Un alt aspect, legat de cel anterior, este săvârșirea minunilor. Evangheliile prezintă numeroase istorisiri despre minunile lui Isus și ale apostolilor, dintre care cele mai însemnate sunt vindecările, exorcismele și învierile. Ereticii, predecesori ai Anticristului, nu se lasă mai prejos. Dimpotrivă, reputația lor pare a fi întemeiată tocmai pe aceste virtuți terapeutice, de taumaturgi. În dosarul său anticristologic din cartea a V‑a (28, 2), Irineu inserează un pasaj bine cunoscut din
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
induce pe ceilalți in perniciem et in errorem, printr‑o serie întreagă de iluzii magice (per magicas elusiones) și prin tot „felul de înșelăciuni” (uniuersa fraude). Astfel, în loc să ajute, ei provoacă pagube (plus laedentes); voind să vindece, ei distrug iremediabil. Ereticii, discipolii lui Carpocrat, operează la nivelul imaginarului, dând numai iluzia vindecării, căci ei nu sunt capabili „să redea orbilor vederea, surzilor, auzul, să alunge demonii (în afara celor pe care ei înșiși i‑au trimis) sau să‑i tămăduiască pe cei
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
cei morți. Pe de altă parte, aceste învieri nu se pot produce decât în împrejurări excepționale. Minunea reprezintă o țâșnire a tainei dumnezeirii în trama cotidianului, o descoperire la lumina zilei a acelui mysterium tremendum et fascinans. Prin concepția lor, ereticii banalizează acest fapt extraordinar, transformându‑l în simplu „exercițiu spiritual” pe care fiecare ar putea și ar trebui să‑l practice în particular. Căci, pentru ei, tot ceea ce aparține domeniului sacrului se desfășoară în secret, în cea mai mare intimitate
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
îndeosebi minunile interioare ale credinței, gnosticii constituie un real pericol pentru coeziunea trupului văzut al Bisericii. Al treilea aspect: adevăratele minuni sunt lucrarea întregii comunități creștine (in fraternitate). Întreaga comunitate este cea care validează, săvârșește și atestă minunea. În cazul ereticilor, în schimb, individul cere, săvârșește și atestă minunea. În fine, minunea trebuie să fie necesară (propter aliquid necessarium), adică trebuie cerută de împrejurări; o prea mare frecvență atrage după sine riscul de a reduce minunea la o simplă realitate rituală
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
spiritual. Irineu acuză falșii taumaturgi de pragmatism și de mercantilism - ei vindecă în schimbul banilor, din interes, din sete de recompense. Urmează o întreagă serie de opoziții: în cazul membrilor Bisericii este vorba de miseratio, misericordia, firmitas și ueritas; în cazul ereticilor, de egoism feroce, interes și minciună. În Biserică, minunile sunt săvârșite „spre folosul oamenilor” (ad opitulationem hominum), în cazul ereticilor, pentru a‑i pierde pe oameni și a le distruge sufletele. În Biserică lucrează duhul adevărului, de cealaltă parte, duhul
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
Urmează o întreagă serie de opoziții: în cazul membrilor Bisericii este vorba de miseratio, misericordia, firmitas și ueritas; în cazul ereticilor, de egoism feroce, interes și minciună. În Biserică, minunile sunt săvârșite „spre folosul oamenilor” (ad opitulationem hominum), în cazul ereticilor, pentru a‑i pierde pe oameni și a le distruge sufletele. În Biserică lucrează duhul adevărului, de cealaltă parte, duhul apostaziei (adinspiratione apostatica) și al nedreptății (nequitiae spiritus). Membrii Bisericii îi urmează lui Isus; ereticii îl preced pe Satan - praecursores
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
ad opitulationem hominum), în cazul ereticilor, pentru a‑i pierde pe oameni și a le distruge sufletele. În Biserică lucrează duhul adevărului, de cealaltă parte, duhul apostaziei (adinspiratione apostatica) și al nedreptății (nequitiae spiritus). Membrii Bisericii îi urmează lui Isus; ereticii îl preced pe Satan - praecursores uere draconis eius qui per huiusmodi phantasiam abscedere faciet in caudo tertiam partem stellarum et deiciet eas in terram (Apoc. 12,4). Drept urmare, magia/pseudotaumaturgia constituie un semn eshatologic major. Acțiunea ereticilor „prefațează” sfârșitul lumii
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
urmează lui Isus; ereticii îl preced pe Satan - praecursores uere draconis eius qui per huiusmodi phantasiam abscedere faciet in caudo tertiam partem stellarum et deiciet eas in terram (Apoc. 12,4). Drept urmare, magia/pseudotaumaturgia constituie un semn eshatologic major. Acțiunea ereticilor „prefațează” sfârșitul lumii și venirea Anticristului, întrucât ei împlinesc deja, ca și acesta, false minuni care pervertesc și amăgesc pe credincioși. Pseudotaumaturgia este dublată de pseudoprofeție (vezi mai ales cartea a II‑a, 32, 3‑5). Nu este nevoie să
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
primesc viziuni și rostesc profeții; alții încă vindecă boli fizice per manus impositionem; în sfârșit, alții reușesc chiar să învie morții. Toate aceste harisme sunt indisolubil legate de învierea cu trupul a lui Isus, înviere care nu este admisă de eretici. Pe scurt, concepția lui Irineu despre minuni poate fi prezentată în felul următor: minuni au fost săvârșite întotdeauna și continuă să se săvârșească numai în cadrul comunității ecleziastice, prin harul lui Isus (provenind direct de la Tatăl și nu prin intermediul îngerilor, așa cum
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
nu prin intermediul îngerilor, așa cum susțin adepții lui Carpocrat). Autenticitatea lor este verificată de faptul că sunt săvârșite în beneficiul celorlalți, gratuit, și cu efecte vizibile: cei orbi își recapătă efectiv vederea, surzii aud, morții revin la viață în mod real. Ereticii sunt magicieni și pseudotaumaturgi. Săvârșind false minuni, ei pun în pericol coeziunea Bisericii și devin predecesori ai Anticristului care lucrează deja în lume. Citatele din Apoc. 13, referitoare la cea de‑a doua fiară, și de la 2Tes. 2, asupra „semnelor
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
petrece în anul șase mii (după facerea lumii). Într‑adevăr, Irineu interpretează cifra fiarei utilizând simultan credința potrivit căreia cifra șase simbolizează lipsa perfecțiunii și tradiția „săptămânii milenare”, prezentă deja în scrierile iudaice și creștine anterioare. 1) În privința credinței amintite, ereticul Marcu (Adu. haer. I 15, 2) vedea în Isus încarnarea ogdoadei, întrucât suma valorilor numelui său (IHΣOΥΣ) - I (10), h (8), s (200), o (70), u (400), s (200) - este exact 888, numărul perfecțiunii spirituale. Irineu denunță fără cruțare asemenea
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
năpustește asupra neamului omenesc, găsindu‑și consolarea în răzbunare. Unica lui satisfacție este de a converti la păcat un număr cât mai mare de credincioși. După întâia venire a Mântuitorului, el îndrăznește să rostească blasfemii împotriva Creatorului său, făcând din eretici instrumentele sale. Iustin, pe care Irineu susține că îl urmează (26, 2), este cel dintâi care propune o teorie demonologică, pentru a explica proliferarea ereziilor și intensificarea persecuțiilor după întrupare. Din păcate, nici un text al lui Iustin referitor la dezlănțuirea
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
sua uoluntate abscendenti a Deo), precum și celor care fără nici un strop de căință perseverează în apostazie” (26, 2). Prima reacție a oricărui condamnat la moarte este de a nega legitimitatea judecătorului care îl condamnă. Tot astfel diavolul și instrumentele sale, ereticii, neagă legitimitatea Demiurgului, anulând implicit însăși ideea unei Judecăți universale: „Cei plini de duh diavolesc îl acoperă de învinuiri pe Creatorul nostru, Cel care ne‑a dăruit Duhul vieții și ne‑a hărăzit o Lege potrivită tuturor, nevrând să admită
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
ale noastre, ba chiar îngăduitor cu toate păcatele” (V, 26, 2). Un Dumnezeu milostiv, afirmă gnosticii, nu poate fi în același timp justițiar. Numai unui Demiurg răzbunător și vanitos îi place să își pedepsească propriile creaturi. În perspectiva adoptată de eretici, ideea de generozitate este ireconciliabilă cu cea de judecată. Fie Dumnezeu judecă și atunci nu este Dumnezeu adevărat, fie își arată mila funciară, ignorând orice formă de judecată. În primul caz, ereticii adoptă rolul victimelor inocente, în cel de‑al
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
își pedepsească propriile creaturi. În perspectiva adoptată de eretici, ideea de generozitate este ireconciliabilă cu cea de judecată. Fie Dumnezeu judecă și atunci nu este Dumnezeu adevărat, fie își arată mila funciară, ignorând orice formă de judecată. În primul caz, ereticii adoptă rolul victimelor inocente, în cel de‑al doilea, mântuirea lor este asigurată a priori. Imaginea pe care o au despre Creator este cea a unui deus otiosus, un dumnezeu pe jumătate tolerant, pe jumătate indiferent față de lucrurile omenești. Irineu
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
devine, în această situație, „superfluă” (superuacuus). Parusia și Judecata nu pot fi înțelese decât împreună, căci Isus „a venit să despartă pe om de tatăl său, pe fiică de mama sa, pe noră de soacra sa” etc. (27, 1). Pentru ereticii vizați aici de Irineu, nu există o a doua parusie, prima epuizând, ca să spunem așa, întregul conținut al mesajului divin. În ochii lor, cuvintele lui Isus din Mt. 11,27 sunt formale: „Toate mi‑au fost date de către Tatăl Meu
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
mi‑au fost date de către Tatăl Meu și nimeni nu‑L cunoaște pe Fiul decât numai Tatăl, și nici pe Tatăl nu‑L va cunoaște nimeni decât numai Fiul și cel căruia va vrea Fiul să‑i descopere”. Conform interpretării ereticilor (IV, 6, 4), Cristos s‑a întrupat pentru a‑l descoperi oamenilor, o dată pentru totdeauna, pe Dumnezeul necunoscut și nevăzut (6∀ϑς80Βϑ≅Η), anume, pe Tatăl pe care ei îl disting în mod clar de Creator. Irineu se întreabă atunci
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
deplin cunoscuți, atunci venirea Sa a fost zadarnică (superuacuus fuisset aduentus eius). Dacă nu, de ce ar fi venit? Pentru a ne spune: Nu îl căutați pe Dumnezeu căci El nu poate fi cunoscut și nu Îl veți găsi niciodată»?”. Drept urmare, ereticii anulează, printr‑o exegeză ultraspiritualistă, semnificația reală atât a primei, cât și a celei de‑a doua parusii. Pentru a‑și contracara adversarii, Irineu revarsă un nou torent de pasaje din Noul Testament referitoare, de data aceasta, la Judecata de Apoi
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
rupe de Dumnezeu, ci întreaga persoană, suflet și trup laolaltă. Concepția lui Irineu se dovedește din nou radicală: apostatul de bună voie pierde orice șansă de a recupera starea paradisiacă de communio cu Dumnezeu. Episcopul îi vizează mai ales pe eretici și pe cei atrași de erezie (cazul destinatarilor epistolei sale). Un păgân nu poate fi apostat, căci el nu îl cunoaște pe Cristos. Apostat nu poate fi decât credinciosul care renunță la Cristos după ce l‑a cunoscut. Pentru a suferi
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
din Adu. haer., în care este inserat mitul Anticristului, se adresează unui grup de clerici din Asia Mică, atrași de exegeza spiritualistă a Scripturilor. Firul roșu al demonstrației sale este constituit de ideea armoniei celor două Testamente, armonie respinsă de eretici, îndeosebi de Marcion și discipolii lui. Această idee este reliefată în cartea a V‑a, pornind de la trei evenimente: întruparea, viața lui Cristos și răstignirea sa; parusia. Anticristul va recapitula întreaga istorie a apostaziei, de la căderea îngerilor răi, până la ultimii
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
de Marcion și discipolii lui. Această idee este reliefată în cartea a V‑a, pornind de la trei evenimente: întruparea, viața lui Cristos și răstignirea sa; parusia. Anticristul va recapitula întreaga istorie a apostaziei, de la căderea îngerilor răi, până la ultimii apostați, ereticii. Aducând ca temei principal capitolele 2 și 7 din Daniel (coroborate cu alte mărturii ale Vechiului Testament), Irineu precizează mai întâi caracterul violent și tiranic al Anticristului. El va fi un rege iudeu - dar inspirat de modelul tiranului păgân - a
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
Hipolit. De asemenea, nu există la Irineu nici o aluzie la legenda lui Nero rediuiuus, foarte prezentă la Victorin și Commodian. 2) Derularea etapizată a procesului eshatologic. Într‑adevăr, chiar dacă, în opinia lui Irineu, eshatonul pare a fi destul de aproape, înmulțirea ereticilor fiind unul dintre semnele premergătoare cele mai evidente, credincioșii trebuie totuși să aștepte mai întâi divizarea imperiului în zece regate mici, acesta rămânând principalul semn eshatologic. Un al doilea aspect - și aici Irineu insistă, dar nu în secțiunea anticristologică propriu
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
eshatologică întâlnită la Irineu și Hipolit fără să elimine irevocabil caracterul istoric al personajului. Întâmplător sau nu, întâlnim la el trei sensuri ale figurii Anticristului: 1) istorico‑eshatologic, în contextul polemicii cu păgânul Celsus; 2) moral, în contextul polemicii cu ereticii; 3) anagogic, de asemenea în contextul antieretic, dar în cadrul unei exegeze realizate la solicitarea membrilor comunității creștine (Comentariu la Evanghelia după Matei). Origen ne introduce într‑un context teologic și exegetic cu totul diferit de cel întâlnit până acum. Potrivit
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
mult vom fi pedepsiți atunci când mărturisim învățături false. Dacă pentru mântuirea noastră ar fi fost într‑adevăr de ajuns o bună conduită a vieții, cum se explică faptul că nici filozofii, dintre păgâni, nici cei care trăiesc în feciorie, dintre eretici, nu s‑au mântuit încă? Oare nu pentru că falsitatea dogmelor lor întunecă, întinează modul lor de viață?” (Com. Mt. ser. 33). Origen reacționează împotriva laxismului dogmatic, destul de prezent, probabil, printre creștinii din interiorul și din afara comunității sale și care favorizează
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
care par drepte, „sfârșesc în adâncurile iadului” [Prov. 16,25: LXX]. Drept urmare, atunci când vedem o dreptate care nu este cea adevărară, aceasta este Anticristul, care se opune dreptății‑Cristos. Cred, de asemenea, despre castitate că este Anticrist această castitate a ereticilor, care rătăcește oamenii, încât ei să nu o mai înțeleagă pe cea bisericească, cea care este Cristos. Tot astfel, mila este Anticrist atunci când se opune milei‑Cristos prin cei care fac milostenii, dar nu întru dreptatea lui Dumnezeu. Răbdarea, și
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]