881 matches
-
Jubileelor, 1 Enoh, literatura qumranică, Adormirea lui Moise, 4 Ezdra, Apocalipsa siriană a lui Baruh și Oracolele sibiline. Pot fi inventariate șapte „motive principale”. Le prezentăm în ordinea frecvenței cu care apar: 1. apogeul răului (cel mai frecvent); 2. tiranul eshatologic; 3. războiul necredincioșilor/neamurilor împotriva poporului ales; 4. fiarele haosului; 5. Beliar; 6. Nero rediuiuus; 7. profetul mincinos. Comparând aceste „motive”, prezente în literatura intertestamentară, cu cele din literatura creștină, Peerbolte ajunge la următoarele două concluzii: în primul rând, motivul
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
perspectiva acestor coordonate, cercetătorul olandez insistă asupra sensului particular al fiecărui document luat în discuție. El evită sistematic expresia „mitul Anticristului” (a cărei utilizare o consideră legitimă doar din momentul marcat de Irineu), făcând totdeauna referire la „tradițiile despre adversarul eshatologic”. Lucrarea lui Jenks are o puternică rezonanță polemică - având ca țintă „consensul Bousset‑Charles”. Nu este însă și cazul lui Peerbolte. Dacă cercetătorul australian încearcă să demonstreze prin contrast, să convingă, să se impună în fața unui concurent, olandezul procedează metodic
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
1994, de Bernard McGinn, cunoscut mai ales datorită studiilor sale consacrate apocalipticii medievale și misticii creștine. Cu 15 ani în urmă, McGinn redactase articolul „Antichrist” din Encyclopaedia of Religions, editată de Mircea Eliade. Articolul propune o frescă pe tema adversarului eshatologic care să cuprindă întreaga tradiție creștină, cu două paranteze interesante despre iudaism și islamism. Specialiștii unei anume epoci sau unui anume autor se pot simți uneori frustrați, dacă nu dezamăgiți din pricina aparentei „superficialități” cu care se tratează epoca sau autorul
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
haereses. Limita superioară pe care am stabilit‑o demersului nostru este reprezentată de textele anticristologice ale lui Theodoret, care identifică toate tradițiile existente până la el. Cea mai importantă inovație medievală - la sfârșitul secolului al VII‑lea - este introducerea în trama eshatologică a figurii ultimului împărat roman depunându‑și coroana pe crucea de pe Golgota. În plus, având în vedere că lucrarea urmează un traseu esențial analitic, fără a pierde însă din vedere aspectul fundamental al sintezei, perioada circumscrisă nu poate depăși anumite
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
ar fi mitul balaurului, lipsit de orice conotație politică. Mai târziu, în a doua jumătate a secolului I d.Cr., se va adăuga și componenta politică, odată cu apariția unei noi legende, și anume, cea a lui Nero rediuiuus. În consecință, confruntarea eshatologică dintre Cristos și Anticrist este o reluare, în contextul noilor religii, a vechii confruntări prezente în mitologia mesopotamiană, în speță, cea dintre Marduk, zeul luminii, și Tiamat, balaurul, simbol al haosului. La jumătatea distanței dintre Tiamatul mesopotamian și Anticristul creștin
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
conotație negativă, ca de exemplu, Antiochos al IV‑lea, Caligula sau Nero. Legenda lui Nero rediuiuus devine esențială în capitolele 13 și 17 ale Apocalipsei lui Ioan. În fine, ultimul moment decisiv este reprezentat de 2 Tesaloniceni, unde figura tiranului eshatologic este înlocuită de cea a unui personaj mai abstract, numit pur și simplu ¢ntike...menoj. Semnificația iudaică se impune în fața celei politice. Anticristul „paulin” nu mai este în mod esențial un asupritor eshatologic, ci un pseudo‑Mesia, adică un fals
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
reprezentat de 2 Tesaloniceni, unde figura tiranului eshatologic este înlocuită de cea a unui personaj mai abstract, numit pur și simplu ¢ntike...menoj. Semnificația iudaică se impune în fața celei politice. Anticristul „paulin” nu mai este în mod esențial un asupritor eshatologic, ci un pseudo‑Mesia, adică un fals profet și un manipulator al spiritelor. Concluziile lui Bouset au fost reluate și sistematizate de R.H. Charles, care identifică de asemenea trei etape esențiale în constituirea mitului Anticristului. Într‑o primă etapă se
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
etapa următoare au loc sinteze parțiale; tradiția Anticristului se îmbină, pe de o parte cu cea a lui Beliar și, pe de alta, cu cea a lui Nero. Din prima sinteză parțială, Anticrist‑Beliar, rezultă două concepții diferite despre adversarul eshatologic: acesta este fie un personaj uman înzestrat cu puteri miraculoase (2Tes. 2,1‑12; Apoc. 13,1‑10; 18; Oracolele sibiline II, 167‑173); fie o forță pur satanică (Apoc. 11, 7). În sfârșit, în ultima etapă, cele trei tradiții
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
hotărâtor, către un proces de „demonolitizare” a mitului Anticristului. În Die eschatologischen Gegenspieler in den Schriften des Neunen Testaments, lucrare publicată în 1967, E. Ernst demonstrează că, „nu există în Noul Testament o concepție uniformă și definitivă despre Anticrist”. Diferitele pasaje eshatologice (Mc. 13; 2Tes. 2,1‑12; Apoc. 11‑13; 17; 1 și 2 In.) atestă tradiții diferite și autonome. Printre sursele identificate de Ernst, se numără: visul lui Nabucodonosor și vedeniile de la Daniel (cap. 2; 7‑8; 10‑12), descrierea
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
89,10‑11; Jubil. 26,13‑13); mitul Leviatanului (Ps. 74,14; 104, 24‑26; Jubil. 40,25‑31; 41,10‑12; Is. 27,1); al lui Behemoth (Iov 40); tradiția dragonului (Iez. 29,3‑4; 32,3‑6); scenariile eshatologice din literatura apocaliptică (4Ezr. 5,6; 11; Urcarea la cer a lui Moise 8, 1‑2; pasaje din Oracolele sibiline). Ernst consacră numai câteva pagini literaturii iudaice a Noului Testament și neglijează complet manuscrisele de la Qumran. Totuși, aceste mici lacune
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
de la Evanghelia după Marcu, cap. 13, la Iustin Cartea lui Daniel De‑a lungul perioadei care desparte Evanghelia după Marcu, capitolul 13, de opera lui Irineu, Aduersus haereses, cartea a V‑a, se regăsesc numeroase texte care vorbesc despre adversarul eshatologic al lui Cristos (sau adversarii). Prezența acestor texte și importanța hotărâtoare pe care o au pentru înțelegerea itinerarului istoric și teologic al mitului în secolele următoare constituie motivul pentru care primul capitol al lucrării noastre va fi consacrat prezentării lor
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
Hipolit (cca 202‑204), al lui Ieronim (407) și al lui Theodoret al Cyrului (433), comentarii în care, pe lângă elementele specifice, se remarcă și multe elemente comune. Exegeza pe care autorii menționați o propun profeției veterotestamentare este una cristologică și eshatologică. Înainte de toate, ei accentuează caracterul profetic al Cărții lui Daniel, opunându‑se, prin aceasta, tradiției iudaice, al cărei canon o include în rândul „Scrierilor” (Ketubim) și nu în rândul „Profeților” (Nebiim). Septuaginta în schimb o include în cea de‑a
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
o în consecință. Capitolele cel mai des invocate sunt: 2, visul regelui; 7, vedenia în care se arată cele patru fiare ieșind din mare; 9, profeția despre „cele șaptezeci de săptămâni de ani”; 11 și 12, apogeul răului și adversarul eshatologic. Pentru a avea o perspectivă mult mai amplă asupra motivelor eshatologice care se regăsesc în Cartea lui Daniel, vom prezenta și comenta pe scurt fiecare dintre aceste capitole. Capitolul 2: visul regelui În al doilea capitol al Cărții lui Daniel
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
regelui; 7, vedenia în care se arată cele patru fiare ieșind din mare; 9, profeția despre „cele șaptezeci de săptămâni de ani”; 11 și 12, apogeul răului și adversarul eshatologic. Pentru a avea o perspectivă mult mai amplă asupra motivelor eshatologice care se regăsesc în Cartea lui Daniel, vom prezenta și comenta pe scurt fiecare dintre aceste capitole. Capitolul 2: visul regelui În al doilea capitol al Cărții lui Daniel este relatat un vis al regelui Nabucodonosor, pe care nici unul dintre
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
de o creștere exponențială a terorii până la punctul său culminant (domnia „cornului cel mic” reprezintă domnia lui Antiochos al IV‑lea). Capitolele 9-12 Din cuprinsul capitolelor 9-12 vom reține pentru analiză numai textele strict legate de mitul creștin al adversarului eshatologic. Vom începe cu expresia „șaptezeci de săptămâni de ani”, expresie care face obiectul capitolului 9 al Cărții lui Daniel. Capitolul aduce un nou răspuns la întrebarea: cât timp va dura domnia „regelui nerușinat și priceput în vicleșuguri”? (∃∀Φ48γ⋅Η <∀4
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
ca un profanator al „templului”, care împiedică săvârșirea euharistiei și aduce „urâciunea pustiirii” (ϑ∈ ∃∗Ξ8Λ(:∀ ϑ↑Η ƒΔ0: φΦγΤΗ ) în mijlocul Bisericilor. Ca și Antiochos, el va stăpâni lumea pentru o săptămână de ani. Prima jumătate a acestei perioade aparține profeților eshatologici, iar ultima, lui Anticrist. Ultimele trei capitole ale Cărții lui Daniel formează un ansamblu literar unitar. Ele redau o a patra și ultimă vedenie a profetului legată de asemenea de destinul poporului Israel, în contextul unei confruntări universale, cosmice chiar
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
unei confruntări universale, cosmice chiar. Două episoade semnificative în ceea ce privește mitul lui Anticrist fac obiectul analizei noastre: cel al confruntării dintre regele de la Miazăzi și regele de la Miazănoapte, altfel spus dintre Ptolemei și Seleucizi (11,5‑45), și cel al deznodământului eshatologic. Regele de la Miazănoapte, ultimul tiran al Regatului de Nord (regatul funest), este încă o dată Antiochos Epiphanes. Fragmentul care descrie sfârșitul vieții sale și pe care îl vom cita integral face parte din „dosarul anticristologic” al Părinților: 36Iar regele va face
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
îl atrag în incinta unui templu plin de comori. Versiunea propusă de capitolul 11 al Cărții lui Daniel va fi aplicată lui Anticrist în Comentariul la Daniel al lui Ieronim. Ultimul episod relevant pentru discursul anticristologic este cel al deznodământului eshatologic, în care se reia tema duratei persecuțiilor (Dan. 12,5‑13). Vedenia cuprinde două răspunsuri din partea „bărbatului îmbrăcat în veșminte de in”, arhanghelul Gavriil, cel care rostește cuvintele profetice. Primul este foarte neclar și se referă la „o vreme, vremuri
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
vedea aici”, spune Lacocque, „termenul pentru publicarea în întregime a Cărții lui Daniel, două luni și jumătate după purificarea templului” (februarie 163). În încercarea de a stabili limitele temporale ale eshatonului, scriitorii creștini invocă toate aceste cifre. Ei împart săptămâna eshatologică în două perioade, prima fiind atribuită predicii profeților, a doua, domniei lui Anticrist. Cartea lui Daniel este cea mai importantă sursă scripturistică pentru constituirea corpusului anticristologic; ea oferă autorilor creștini din primele secole numeroase teme, episoade și expresii semnificative în legătură cu
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
sfârșitul lumii sau parusia. Este de ajuns o privire asupra celor două opere ale lui Hipolit - De Christo et Antichristo și Comentariu la Daniel - pentru a înțelege rolul pe care l‑a avut această scriere în configurarea și legitimarea scenariului eshatologic. Citatele din profeția veterotestamentară ocupă mai mult de jumătate din cuprinsul celei dintâi opere, în timp ce Comentariul este dedicat în exclusivitate Cărții lui Daniel. Trecerea în revistă a motivelor anticristologice pe care ne‑o propunem în încheierea acestui capitol constituie o
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
rolul lor fiind doar acela de a‑i înșela pe creștini. Ei nu se opun în mod direct lui Cristos și nu sunt omorâți de El. Cu toate acestea, distingem în text prezența a nu mai puțin de opt „motive eshatologice”, care vor fi reluate în „mitul standard” al Anticristului. Locurile paralele, respectiv Mt. 24-25 și Lc. 21, nu aduc nici un element inedit semnificativ. Epistola 2 Tesaloniceni Unul dintre cele mai importante texte referitoare la adversarul eshatologic se află în A
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
puțin de opt „motive eshatologice”, care vor fi reluate în „mitul standard” al Anticristului. Locurile paralele, respectiv Mt. 24-25 și Lc. 21, nu aduc nici un element inedit semnificativ. Epistola 2 Tesaloniceni Unul dintre cele mai importante texte referitoare la adversarul eshatologic se află în A doua epistolă către Tesaloniceni, în capitolul 2, versetele 1‑12. Aproape toți autorii creștini care au scris despre sfârșitul lumii, despre Anticrist și despre a doua venire a lui Cristos comentează, analizează sau cel puțin evocă
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
lui Cristos comentează, analizează sau cel puțin evocă acest pasaj. 2 Tesaloniceni este o calchiere, mai mult sau mai puțin evidentă, a Epistolei întâi către Tesaloniceni. Prevalându‑se de autoritatea apostolică, autorul încearcă, pe de o parte, să tempereze entuziasmul eshatologic al comunității creștine primare, iar pe de alta, încearcă să găsească o justificare plauzibilă întârzierii parusiei. În Epistola întâi către Tesaloniceni, Apostolul Pavel vorbise deja de caracterul imprevizibil al venirii Domnului (ca și Marcu în cap. 13) și îi asigurase
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
se depărteze de ocupațiile lor sociale. Intenția autorului este de a preîntâmpina orice risc de anarhie politică în sânul comunității tesalonicene. În atingerea acestui scop, el propune o eshatologie temporizată, lucru extrem de important și de semnificativ. Important, în măsura în care acest „program eshatologic” va fi împărtășit de tradiția creștină de mai târziu; semnificativ, în măsura în care el reprezintă un semn evident de „dogmatizare” a așteptării mesianice. Autorul epistolei insistă asupra caracterului previzibil, într‑o oarecare măsură (din perspectiva „semnelor”), și îndepărtat al parusiei. Iată fragmentul
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
primi ceva: cei credincioși, adevărul cel aducător de pace, cei necredincioși, amăgirea consolatoare. În rezumat, Epistola a doua către Tesaloniceni a fost scrisă și s‑a răspândit ca substitut al celei dintâi, cu scopul bine determinat de a contrabalansa ideile eshatologice pauline. Autorul nu își propune să îi apropie pe cititori de o idee anume, ci să îi îndepărteze de o alta. Intenția sa este de a induce cititorilor‑auditori confuzia, incertitudinea, îndoiala în privința celei de‑a doua veniri a Mântuitorului
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]