879 matches
-
părere ai? îndrăzni în cele din urmă să întrebe. E mai bun decât rețetele contrafăcute de la Hollywood? — Nu-i rău, admise Ben, mijind ochii de un albastru pal întocmai ca tatălui său, de fapt e un exemplu de referință al expresionismului german. Acum unde e celălalt film pe care l-am văzut în servieta ta? Jack cedă, întrebându-se când învățase fiul său atât de bine să-l trateze ca pe un copil. — Acum - zise Ben derulând caseta în miezul acțiunii
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2261_a_3586]
-
recurg la denominații care trimit la sălbăticia și barbaria regeneratoare (fauvismul, primitivismul). În literatură, akmeismul rus trimite la un „punct de maxim” al spiritului (cf. gr. akme), iar adamismul - la ideea începutului absolut. Denumirile unor curente postsimboliste europene: paroxism, dinamism, expresionism, futurism, înregistrează deja, către 1910, un alt puls al epocii, o extravertire eruptivă. Decadența se considera un „capăt de drum”, un crepuscul estet și pervers, o disoluție rafinată, senzual-morbidă, orgolioasă și sterilă a Europei aristocratice devitalizate, „efeminate”. Angoasa civilizației industriale
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
la o autonomizare extremă, la o purificare segregaționistă a propriilor domenii. Fauvismul preconizează o „revoluție prin culoare”, absolutizînd importanța acesteia din urmă; cubismul are în vedere o „revoluție prin formă”, deformînd și, în cele din urmă, abolind legile perspectivei tradiționale; expresionismul se întoarce spre arhaic, elementar, stihial și „strigăt”; conturul, figurativismul, copia după natură sînt rejectate în favoarea unei naturi alter; autoritatea transcendentă e delegitimată și, odată cu ea, sînt refuzate valorile societății întemeiate pe dreptul divin. Tendința de autonomizare, de purificare extrem
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
spre tematizarea tradiției autohtone vom întîlni după război la Ion Pillat, în vreme ce „imagistul” Adrian Maniu abandonează insolența dandy cu tentă fauve a începuturilor din „Flori de hîrtie“, „Figurile de ceară“, „Salomeea“ ș.cl. în favoarea unui imagism folcloric stilizat și a unui expresionism htonic moderat. Vidul de autoritate critică rămas în urma eclipsei Junimii va fi umplut treptat, după 1900, de variile formule ale criticii de direcție culturală. Rezultatul - ideologizarea dogmatică și parohializarea cîmpului literar. Fenomenul corespunde unei crize identitare majore a societății românești
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
e ilustrat de către G. Bacovia, un captiv al periferiei: „poza” bacoviană, vizibilă deja în volumul Plumb (1916, editat de Ion Pillat), exhibă - pînă la caricatură - stereotipiile/convențiile curentului; limbajul alienării întîlnește „proza” denotativă, de notație a cotidianului pe linia unui expresionism genuin. În moduri diferite, atît Bacovia, cît și Minulescu exprimă „vîrsta” teatral-ironică a curentului (ilustrată în Franța de Jules Laforgue și, mai înainte, de „zutiștii” Charles Cros, Alphonse Allais și Alfred Jarry). Postsimbolismul se va exprima - între 1912-1915 - în forme
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
cu putere de distincție vizavi de generația anterioară”. Nu altele erau, în esență, constatările unor critici moderniști interbelici: „în toate mișcările de avangardă, sociale, ca de pildă socialismul de odinioară sau comunismul de azi, sau literare, ca simbolismul francez sau expresionismul german, rolul evreului, de propagandist al noutății, este pretutindeni identic. Departe de a fi dăunătoare, prezența acestui agent poate fi binevenită” (E. Lovinescu, Istoria literaturii române contemporane, Evoluția poeziei lirice, Editura Minerva, București, 1973, pp. 675-676). Nevoia evadării din „ghetou
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
orașe aveau o populație majoritar evreiască (așkenadă). Puternica tradiție hasidică din aceste comunități de limbă idiș (chiar dacă mulți vorbeau românește în familie și urmau școli cu predare în limba română) a servit, se pare, drept mediu favorizant pentru un anume expresionism iudaic, pregnant în pictura unor Marc Chagall și Soutine sau în farsele umoristului Shalom Alehem. Ov. S. Crohmălniceanu discută pe larg aceste aspecte în monografia sa dedicată expresionismului în literatura română. Potrivit lui Salomon Schulman (Jiddischland. Bland Rabbiner och revolutionarer, Nora
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
limba română) a servit, se pare, drept mediu favorizant pentru un anume expresionism iudaic, pregnant în pictura unor Marc Chagall și Soutine sau în farsele umoristului Shalom Alehem. Ov. S. Crohmălniceanu discută pe larg aceste aspecte în monografia sa dedicată expresionismului în literatura română. Potrivit lui Salomon Schulman (Jiddischland. Bland Rabbiner och revolutionarer, Nora, 1998), citat de cercetătorul suedez Tom Sandquist („Cum a devenit Samuel Rosenstock dadaist. Tristan Tzara și contextul său românesc“, în Balkon. Revistă de artă contemporană, nr. 4, septembrie
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
avînd „ceva separat și rupt parcă în poeziile lui, mult dispreț pentru oameni și sentimentalism, dar mai multă ironie și sarcasm” (în Facla, anul V, nr. 129, 16 februarie 1914, semnat Crișan). Fără a vorbi în textele sale antebelice despre expresionism, Vinea comentează cu subtilitate volumul Plumb al lui Bacovia, făcînd o apropiere fugară de pictura lui Van Gogh. Faptul a fost interpretat de către Simion Mioc și Elena Zaharia-Filipaș ca o apropiere inedită a lui Bacovia de estetica expresionistă, al cărei
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
de estetica expresionistă, al cărei „precursor” a fost pictorul olandez. În felul acesta, Vinea devine el însuși un precursor al interpretării poeziei bacoviene în cheie expresionistă, detronîndu-l pe Oscar Walter Cizek (citat de Ov. S. Crohmălniceanu în „Literatura română și expresionismul“, cu o observație - formulată în 1922 - despre apropierea dintre Bacovia și Trakl). Însă nu atît invocarea lui Van Gogh ne trimite cu gîndul la estetica expresionismului, cît acest fragment despre „stridența”, nonsensul și dizarmonia organică a poeziei bacoviene: „Uneori, enervarea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
detronîndu-l pe Oscar Walter Cizek (citat de Ov. S. Crohmălniceanu în „Literatura română și expresionismul“, cu o observație - formulată în 1922 - despre apropierea dintre Bacovia și Trakl). Însă nu atît invocarea lui Van Gogh ne trimite cu gîndul la estetica expresionismului, cît acest fragment despre „stridența”, nonsensul și dizarmonia organică a poeziei bacoviene: „Uneori, enervarea surdă și continuă ca un fir de apă subterană se exesperă și armoniile omului țîșnesc strident și țevile pleznesc și sunetele dănțuiesc ca șerpii. Totul ajunge
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
negarea tradiției și, nu în ultimul rînd, inaderența la politica expansionistă, naționalistă și militaristă a lui Marinetti & Co caracterizează - pe de altă parte - pseudomorfozele sud-est europene ale futurismului. Influența futuristă a rămas practic nulă în Bulgaria, unde, cu excepția unui vag expresionism social de sorginte maiakovskiană introdus mai tîrziu de poetul Gheo Milev, penetrația curentelor avangardiste a fost ca și inexistentă. În schimb, în Iugoslavia, după episodul afin futurismului italian al efemerei reviste croate Zvrk, apărută în iunie 1914, mișcarea de avangardă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
asupra teoriilor despre limbajul poetic ale lui Roman Jacobson, expuse în cadrul Cercului Lingvistic de la Praga. În Ungaria, activismul de nuanță bolșevizantă a artiștilor din jurul revistei Ma datorează futurismului italian doar violența antipaseistă, fiind altminteri mai curînd o variantă specifică de expresionism. După căderea republicii bolșevizante a lui Béla Kun și instaurarea guvernului naționalist al lui Miklos Hórthy, revista va activa o vreme în exil, la Viena. În Polonia, manifestele futuriste italiene din 1909-1910 vor fi primite cu rezerve asemănătoare celor din
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
și ironic un număr recent din revista 391. Aceeași Lucrezzia revine, în 25 decembrie, cu un articol despre vernisajul, la Paris, al unei expoziții de Fr. Picabia. În Lupta din 15 noiembrie 1920, un anume „Dr. D.” comentează, sub titlul „Expresionism, Dadaism“, marea expoziție Dada din Berlin, taxînd fenomenul de „infantilism și incoherență”. Arătînd că în Germania reacțiile au fost dure, autorul opinează că „probabil viitorul va condamna acest curent în artă și literatură”. Se înșela... Tradiționalistul N. Iorga nu ratează
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
cu E. Lovinescu ale lui Ion Vinea, respectiv Ilarie Voronca, primează în raport cu programele revistelor la care aceștia din urmă activează... În cei aproape zece ani de existență, Contimporanul va deveni o interfață intelectuală, un intermediar între modernismul moderat al Sburătorului, expresionismul autohtonist și neo-bizantinismul de la Gîndirea, stînga ruralistă - colorată modern - de la Viața românească și cele mai radicale publicații avangardiste (75 HP, Integral, Urmuz, unu), fără a uita - după 1927 - vitalismul mistic al „tinerei generații”. Prin activitatea gazetărească a lui Ion Vinea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
dintre tradiție autohtonă/specific național și modernizare/occidentalizare cosmopolită. Și unii, și alții se află în căutarea unui „esențialism” artistic de factură abstracționistă: citadinist, constructivist și laic într-o parte, ruralist, autohtonist-contemplativ și spiritualist - în cealaltă. (În Literatura română și expresionismul, Ov.S. Crohmălniceanu a urmărit această continuitate din unghiul esteticii expresioniste). Și unii, și alții sînt adversari ai guvernărilor liberale și ai agendei acestora. România de după 1918 era - oricum - o cu totul altă țară decît cea dinainte de prima conflagrație mondială: provinciile
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
numeroase imobile în stil cubist și constructivist (nu doar în București; sanatoriul din Predeal i se datorează în egală măsură), parte dintre ele reproduse fotografic și în Contimporanul, iar în plastică a practicat un amestec de abstracționism, realism, postimpresionism, cubism, expresionism și fovism. A fost, de asemenea, cel mai avizat teoretician și promotor al constructivismului în România. La începutul anilor ’30 face parte (ca și ex-avangardistul Ion Călugăru) din rîndul fondatorilor grupării Criterion. Urmare a prigoanei antisemite din perioada statului național
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
românești, a cărei brazdă o adîncește și o răstoarnă a belșug cu fierul geniului său aspru și virgin”. Alături - o consemnare moderat-elogioasă a volumului În marea trecere de Lucian Blaga (poezie „cerebrală”) indică, o dată în plus, afinitățile de identitate cu expresionismul și bizantinismul „tradiționaliștilor” congeneri de la Gîndirea, fapt confirmat și de o „scrisoare” a lui Aderca adresată lui Ion Vinea (cf. „O zi la Brașov“, în nr. 3, 1923), în care „moderniștii” Lucian Blaga și Adrian Maniu sînt deplînși pentru colaborarea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
circul pe scenă. Un fel de șpriț fără vin. Și o impostură în plus. (...) Hai la Circ. Maximum de varietate, minimum de efort cerebral. Reconfortat după spectacolul de circ, cobori ancora la cabaret... Feriți-vă de teatru... Atențiune...” Sinteză între expresionism, tehnolatria futuristă și purismul constructivist, concepția despre teatru a grupării „contimporane” are în centru personalitatea actorului. Marcel Iancu vede - virtualmente - în cinematograf arta-pilot a vremii, „din cauza mijloacelor de mecanizare, tipizare, viteză, ubicuitate”, militînd pentru regăsirea identității „esențiale” a tuturor artelor
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
să subliniem totodată ponderea masivă - cel puțin egală cu aceea a literaturii - pe care au avut-o în economia revistei artele vizuale: arhitectura, sculptura, pictura modernă, teatrul și filmul, artele decorative. Acest constructivism hibrid, impur, impregnat de futurism și afin expresionismului, aliat, împotriva realismului și naturalismului, unor curente moderniste mai moderate (unele chiar cu iz tradiționalist), nu era totuși asumat ca program explicit, ci subordonat unei formule sintetice, prea generoase și vagi — „arta nouă” sau „curentul nou”. Numărul 57-58 dedicat „Interiorului
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
tehno-științifică, bazată pe calcul și utilitate funcțională. Se vede bine (și) aici că punctul de întîlnire dintre constructivism și „mașinismul” futurist la Contimporanul este dat de atitudinea pozitivă față de tehnică, urbanistică și industrie, așa cum punctul de întîlnire dintre constructivism și expresionism este dat de cultul „anonimatului” colectiv, al „stilizării” și al „esențializării” formelor artistice, iar cel dintre constructivism, dadaism și onirismul suprarealist - de elogiul artei nonfigurative, sintetice și sincretice, bref de refuzul imitației exterioare. VI.4. Declinul. Etapa postavangardismului „eclectic” (1929-1932
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
comentatorilor, senzația generală de postsimbolism heterodox, incapabil să „facă pasul” decisiv către forme cu adevărat radicale de modernitate. S-a vorbit, cu temei, despre o angoasă expresionistă care ar circula prin venele acestui tip de proză poetizantă, cu precizarea că expresionismul nu a fost asimilat în literatura română pe filiera avangardei, ci apare mai mult ca ingredient secundar în cadrul unor tendințe artistice dintre cele mai diverse. Parcurgînd însă fragmentele publicate de Vinea în Contimporanul și comparîndu-le cu variantele incluse în Paradisul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
fiu-tată, născută inconștient în copilărie și devenită nevroză obsesională a maturului), explorarea îndrăzneață a traumelor sexualității infantile (v. „agresarea” micului Darie de către cele două fete prepubere) și elementul oniric/halucinatoriu sînt trăsături afine suprarealismului, așa cum grotescul coșmaresc trimite la poetica expresionismului; înaintea „autentiștilor” autohtoni (Camil Petrescu, Eliade, Sebastian). Paradisul suspinelor preia de la Gide convenția jurnalului găsit și comentat. Aceasta este însă parodiată, de fapt, răsturnată în ideea - antimimetică, manieristă... - potrivit căreia „minciuna” ficțiunii e mai prețioasă decît orice „adevăr” documental. Teatralitatea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
antimimetică, manieristă... - potrivit căreia „minciuna” ficțiunii e mai prețioasă decît orice „adevăr” documental. Teatralitatea și stilizarea expresionistă caracterizează - nu mai puțin - nuvelele „Luntre și punte“ și „Cu inima’n cap“ (v. și analizele lui Ov.S. Crohmălniceanu din Literatura română și expresionismul), iar elementele de „magie erotică” și de obsesie sexuală dilatorie bîntuie și prin scurtele proze din Descîntecul. Prețuit de cvasitotalitatea criticii moderniste interbelice (G. Călinescu, Șerban Cioculescu, Perpessicius, Pompiliu Constantinescu, Lucian Boz ș.a.), Paradisul suspinelor a avut, totuși, „ghinionul” de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
rigidă e jertfită și lăsată fotografilor”), „sforțarea înceată a picturii de a se degaja de constrîngerea realității pentru o cît mai liberă interpretare și alcătuire subiectivă a lumii”, specularea impresionistă a „vibrațiilor colorate, în varietatea și surpriza lor deconcertantă”, apoi expresionismul care „a renunțat la detaliu pentru a degaja esențialul” și, în fine, „abstractismul” picturii pure, autoreflexive, care „nu mai e nici interpretarea lumii din afară, nici nu caută un punct de sprijin în ea. E lăuntric și personal. Pornește de la
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]