436 matches
-
până aici nu își pierd valabilitatea: ne aflăm încă sub autoritatea constitutivă a judicativului; însă cu atenția îndreptată către simpla regulativitate a acestuia. Tocmai de aceea, faptele semnificative pentru o asemenea aflare: părtinirea, ordonarea și autorizarea (tuturor gândurilor, rostirilor și făptuirilor) trebuie luate din nou în seamă, ele fiind răspunzătoare de ceea ce se întâmplă semnificativ în acest "loc" judicativ (ale cărui coordonate au fost menționate mai sus). Dar nu trebuie uitat faptul că deja am luat în considerație un "sistem de
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
de viață omenească, părtinirea, ordonarea și autorizarea sunt fapte firești; dar numai ca aspecte ale intervenției regulilor în sensul de a pune la punct proiecta, desfășura, justifica etc. anumite practici; până la urmă, pentru a pune în ordinea proprie gânduri, rostiri, făptuiri. Cei care se referă la rolul regulilor (înțelegându-se, totodată, părtinire, ordonare și autorizare) susțin că în absența acestora nu ar fi posibilă viața omenească (socială, relațională etc.). Desigur, au dreptate, dar atâta vreme cât unitatea de viață pe care ei o
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
de "tradiție", în ordinea căreia el este primul, este originar. Pentru fenomenul acum aflat în cercetare, autorizarea se produce în virtutea inerției și fără să fie nevoie expresă de intervenția ei. Așa se întâmplă, de fapt, pentru orice gând, rostire sau făptuire constituite judicativ: autorizarea nu mai are nici un rost, fiindcă ea validează judicativ un fapt, însă acesta este deja constituit judicativ. Este ca și cum teoria categoriilor ca forme a priori ale intelectului, din Critica rațiunii pure a lui Kant, ar fi autorizată
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
foarte mult cu acest act de autorizare filosofică a unui fapt care este de la bun început filosofic. Se va spune că nimic nu este într-un anumit fel de la bun început. Și voi răspunde așa: ba toate gândurile, rostirile sau făptuirile ivite în orizontul dictaturii judicativului sunt potrivit regulilor sale de constituire, care, datorită motivelor pe care le cunoaștem, activează tocmai părtinirea, ordonarea și autorizarea, chiar din primul moment al acelor fapte. Fără îndoială, de aici nu trebuie înțeles că nu
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
sfera publică scapă însă timporizării. Fără îndoială, are și ea timpul ei, însă este vorba despre un timp convențional, care fixează ordinea de succesiune a evenimentelor după ce timpul veritabil a "scos în lume" un gând, sau o rostire, sau o făptuire. De aici, fel de fel de "fenomene publice", pe care sociologiile moderne, mai cu seamă, le-a descris, explicat, intrepretat etc., precum: publicizarea, massificarea, plebeizarea oricărui fapt în-ființat, constituit, prin timporizare propriu-zisă. Așadar, autorizarea din sfera publică nu repetă, în privința
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
De aceea, nu mă voi ocupa de ele, aici. Cred că drumul către atingerea ca atare a limitei dictaturii judicativului și către activarea unui sens pentru non-judicativ este deschis, așa încât de acum sunt binevenite câteva exerciții de regândire (rostire și făptuire, în urmarea regândirii) a angajamentelor formale și alethice ale judicativului constitutiv. Mai trebuie făcută însă o observație, îngăduită în acest moment al reducției: judicativul regulativ, de vreme ce-i pot fi asociate asemenea fapte, precum fenomenul retragerii timpului, inflația de autorizare, înșiruirea
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
evenimentelor (mai bine zis, a întâmplărilor) în sfera publică, împărțirea de "bunuri" adică fapte care convertesc convențional ceea ce ne apărea a fi autentic, respectiv fenomenul timporizării, autorizarea ca modalitate de apariție a celei de-a doua timporizări, survenirea gândului, rostirii, făptuirii ca eveniment în unitatea de viață omenească reprezintă o de-naturare a judicativului constitutiv. Judicativul regulativ este, în sine însuși, un fapt pe deplin "autorizat", însă înlăuntru-i se ivesc astfel de fapte, care convenționalizează ceea ce apărea ca având un sens
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
legitimează (o "autorizează") lucrarea este următoarea: non-judicativul care a apărut ca o șansă a gândirii de a recupera, de a re-naturaliza, logos-ul trebuie constituit ca atare în filosofie și apoi poate fi reconstituit în genere, pentru orice gândire, rostire, făptuire. Judecata este unitatea formală a cunoașterii și, în genere, a oricărei constituiri fenomenale, deși, potrivit reglementărilor logicii formale, ea este alcătuită din alte elemente (poziții logice, de exemplu), care ar putea fi socotite în sine în scopul de a lua
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
susținut în lucrare, timpul este elementul originar al judicativului. Prin operarea reducției asupra judicativului, sunt indicate și câteva sensuri practice ale acestuia. Este vorba despre măsura în care judecata, ca formă logică, reglează constituirea oricărui gând, oricărei rostirii și oricărei făptuirii omenești. În ultima parte a lucrării este schițată problematica unui domeniu de cercetare aflat în strânsă legătură cu dictatura judicativului: este vorba despre "judicativul regulativ". Abia o lămurire a statutului logic și filosofic al acestuia ar putea deschide o cale
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
care, la acel moment, nu le putea da, granițele între diferitele stări de limită fiind, practic, greu de apreciat. Autorul menționează ca pozitivă legislația din Norvegia (1896, Cod penal Norvegia, 44) care stipula: Nu există acțiune penală, dacă făptașul în timpul făptuirii, în temeiul dezvoltării înapoiate sau tâmpeniei sau tulburării morbide a forțelor sale mintale, nu putea pricepe ființa faptului și rațiunea lui ilegală, sau dacă el, dintr-unul din motivele menționate sau silit, din primejdie constrângătoare sau dintr-o anumită stare
[Corola-publishinghouse/Science/1491_a_2789]
-
care o are cineva atunci când sufletul nu poartă în el o socotință îndoielnică, ci a lepădat cu desăvârșire iubirea de sine (iubirea trupească și egoistă de sine, numită filavtia de către Părinți - n.n.)”. (Cuviosul Nichita Stithatul, Cele 300 de capete despre făptuire, despre fire și despre cunoștință, suta întâi, cap. 28, în Filocalia..., vol. VI, p. 197) „... întâi trebuie să pună temelia, care este credința, căci fără credință, cum spune Apostolul, nu e cu putință a plăcea lui Dumnezeu (Evr. 11, 6
O exegeză a Crezului ortodox by Liviu Petcu () [Corola-publishinghouse/Science/158_a_127]