628 matches
-
deși înțelege fenomenul în termeni dialectici în sensul că dinamica interioară a procesului globalizării este dată de o logică multicauzală, chiar contradictorie teoria socială și politică reușește să evite caracterul istoricist pe care îl presupune, îndeobște, orice proiecție de tip hegelian asupra istoriei. Dimpotrivă, procesul globalizării este unul contingent, iar această caracteristică e dată de faptul că interdependența dintre anumite evenimente care au loc în diferite părți ale globului nu implică și posibilitatea de a controla consecințele acestei interdependențe. Pentru înțelegerea
Reinventarea ideologiei: o abordare teoretico-politică by Daniel Şandru () [Corola-publishinghouse/Science/1033_a_2541]
-
503. Așadar, caracterul procesului socio-istoric al globalizării, deși dialectic, este unul contingent. Prin această modalitate de a articula structura internă a globalizării, ultimele teoretizări ale acestui proces reușesc să evite tendința istoricistă pe care o presupune orice proiecție de tip hegelian asupra istoriei. Contingența procesului globalizării este dată de faptul că interdependența dintre anumite evenimente care au loc în diferite părți ale globului nu înseamnă și posibilitatea de a controla consecințele acesteia. Giddens refuză să conceapă globalizarea în termenii unui proces
Reinventarea ideologiei: o abordare teoretico-politică by Daniel Şandru () [Corola-publishinghouse/Science/1033_a_2541]
-
la stadiul inițial, ceea ce înseamnă reconstituirea a câte o limbă de bază pentru familiile de dialecte și de limbi, cum ar fi româna comună, slava comună, germana comună etc. Cerința este nefirească întrucât asemenea reconstituiri duc la imaginarea în stil hegelian a unor limbi de bază ireale, încărcate cu sisteme stufoase de sunete și forme care nu au existat nicicând. Însușire nativă a speței umane, producerea și imitarea orală a sunetelor este moștenită de la maimuțele antropoide care scoteau asemenea sunete, cel
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
-
cu nerușinare l-a atribuit lui Schopenhauer, spre a amăgi o Adunare incultă, ce mi-i putea controla nici ignoranța sa nici reaua sa credință. Max Stirner, pseudonimul sub care un oarecare Caspar Schmidt (născ. la 25 oct. 1806), este hegelian, fost teolog, cunoscut prin traducerea Economiei politice a lui Say și a cărții despre Bogăția națiunilor a lui Adam Smith. După credințe politice, acest filozof al egoismului, al dreptului ca creațiune a forței, este "liberal radical". Ca filozof au scris
Opere 10 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295588_a_296917]
-
trebuie să declare deodată liberi pe toți oamenii, altfel ce se revoluționează? Cunoașterea de sine, conceptul că omul este liber prin natura sa abia câștigat de conștiința noastră în timpurile moderne este deodată anihilat, negat printr-un amendament de sursa hegeliană rău înțeles că libertatea ar fi necesitatea înțeleasă. În mod vulgar se va aplica deci în practică acest concept: burghezia odată răsturnată, e necesară instituirea dictaturii proletariatului. De ce? Pentru că individul de fapt nu e liber în sine și pentru sine
Cel mai iubit dintre pământeni by Marin Preda [Corola-publishinghouse/Imaginative/295609_a_296938]
-
nu pentru orientarea lui filozofică. Studenții aflau toate acestea și puteau judeca - și aici urmam exemplul lui Ion Micu, jucând rolul diavolului între mici materialiști ca Feuerbach și mari idealiști ca Spinoza. Și apoi, chiar dacă trebuia să zici că dialectica hegeliană trebuia răsturnată cu capul în jos ca să devină o adevărată dialectică, era o mare desfătare că totuși putea fi predat fără să lupți împotriva lui. Faptul că trebuia "răsturnat cu capul în jos'" era o vorbă goală. Cum să-l
Cel mai iubit dintre pământeni by Marin Preda [Corola-publishinghouse/Imaginative/295609_a_296938]
-
pasionat de ideea de revoluție prin care treceam. Fusese utecist în ilegalitate, dar nu fusese prins; în cele din urmă îi răspunsei că nu sânt de acord politicește vorbind cu ideea că libertatea e necesitatea înțeleasă. E un concept filozofic hegelian, care trebuie să rămână ceea ce este, adică o descoperire a propriei noastre determinări, și nu un concept politic, care poate incita la îngrădirea libertăților cetățenești. Orice abuz poate fi justificat invocând această idee. Bineînțeles că există necesitate care trebuie înțeleasă
Cel mai iubit dintre pământeni by Marin Preda [Corola-publishinghouse/Imaginative/295609_a_296938]
-
om productiv, asemeni pomilor dintr-o livadă, sau asemeni pământului care asigură roadele, nu vede lumina soarelui și trebuie să stea în întuneric, spiritul nu poate ocoli întrebarea: e vorba de moartea mea? Nici măcar nu se poate consola cu gândirea hegeliană, foarte abstractă, că dacă un filozof nu se poate afirma azi, un altul se va afirma mâine și predispoziția unei entități naționale spre filozofie nu va suferi. Bineînțeles că va suferi și anume în durata ei în istorie și chiar
Cel mai iubit dintre pământeni by Marin Preda [Corola-publishinghouse/Imaginative/295609_a_296938]
-
formă. II.3. Heteronomie / Determinism Autonomia însă este una relativă. Valoarea estetică este totdeauna asociată altor valori, pură nu a fost niciodată, doar dominantă. Pe lângă dominarea esteticului, secolul al XIX-lea reprezintă în același timp și perioada determinismului. Marile sisteme hegelian, marxist, pozitivist - intervin în istoria ideii de literatură, existând încercări de explicare cauzală și deterministă a literaturii. Aceasta a încetat să mai fie specifică, artistică, poetică. Ea își revendică și alte dimensiuni și semnificații extra estetice. Heteronomia asediază specificul literaturii
LITERATURA ȘI JOCURILE EI O abordare hermeneutică a ideii de literatură by Elena Isai () [Corola-publishinghouse/Science/1632_a_2909]
-
moral. Conștiința istorică presupune o schimbare radicală de perspectivă . Literatura nu este numai un obiect artistic, ci și un moment istoric, un document istoric. Are loc o deplasare a definiției de la estetic și formal spre istoric. Este perioada în care hegeliana formulă de Zeitgeist: spiritul timpului, cu voința sa rațională și necesară, care conduce din interior evenimentele lumii, are o reală aplicabilitate, alături de idea de evoluție, puternic relansată științific și filosofic (Hegel, Darwin, Spencer). Acest istorism are urmări considerabile. Concepția literaturii
LITERATURA ȘI JOCURILE EI O abordare hermeneutică a ideii de literatură by Elena Isai () [Corola-publishinghouse/Science/1632_a_2909]
-
nerezolvate" (Dumitrescu et al., 1999, p. 3), pe care autorii manualului nici măcar nu își propun să o dezlege. Caracterul oracular este înlocuit astfel de natura aporetică a istoriei. "Bufnița Minervei nu-și începe zborul decât în căderea serii"! Această sentință hegeliană, care arată prin mijloacele argumentării metaforice că filosofia istoriei nu poate profesa decât o înțelegere retrospectivă și nu proiectivă, a fost asumată ca precept epistemic al noii paradigme de conceptualizare a trecutului românesc. Predominantă devine astfel o atitudine sceptică față de
Memoria naţională românească. Facerea şi prefacerile discursive ale trecutului naţional by MIHAI STELIAN RUSU () [Corola-publishinghouse/Science/1000_a_2508]
-
să acționeze în favoarea gloriei statului, întrucât individul, pe cont propriu, nu poate realiza nimic semnificativ. Concepția proprie fascismului accentuează asupra importanței statului, considerat a fi "întruparea legală a puterii, a unității și măreției națiunii"11. Regăsim astfel parcă, o idee hegeliană, după care "statul servește stăpânind și stăpânește servind", pe care fasciștii au reiterat-o, amintind mereu indivizilor depersonalizați, prin intermediul propagandei, următoarea frază: "Totul în stat, nimic în afara statului, nimic împotriva statului"12. Experiența istorică dată de aplicabilitatea unui asemenea principiu
Teorie politică și ideologie by Daniel Şandru () [Corola-publishinghouse/Science/1080_a_2588]
-
Zice Foucault: "Marea fantezie a unui sfârșit al Istoriei este utopia gândirilor cauzale, așa cum visul originilor era utopia gândirilor clasificatoare"87. Dacă ne gândim bine, metafizica, pornind de la fundament, este o gândire cauzală. Deci ideea sfârșitului istoriei e de sorginte hegeliană, Hegel, prevăzând, de altfel, un asemenea sfârșit în momentul când rațiunea se va întoarce în sine însuși ca Spirit Absolut. În realitate, considerându-se în post-istorie, postmoderniștii încă n-au ieșit din istorie, cel mult au ieșit dintr-o anumită
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
de simulacre. Astfel, arta înseamnă negarea, în primul rând, a avangardelor, care rămâneau elitare, înseamnă intrarea ei modestă, dar triumfală, în ceea ce se numește cultură de masă. Un ideal pe care-l visase, cu mult înainte, comunismul. Postmodernismul respinge formula hegeliană a sfârșitului artei și admite o alta: spre a putea fi "recuperată", arta tradițională și modernă trebuie ucisă cu arma râsului. La fel avangarda, în măsura în care a devenit o "tradiție". De aceea, observă cu subtilitate, Vattimo, moartea artei este mereu anunțată
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
progresul cu orice preț, precum Cațavencu al lui Caragiale, iar în plan real-istoric precum C. A. Rosetti, calificat de Eminescu drept "părintele demagogiei române". Interesant că opțiunea lui Nietzsche pentru epigon vine din dialectica eternei reîntoarceri, care abandonează, totuși, ideea hegeliană de progres. Știut e că și Eminescu e un antihegelian, dialectica lui fiind, în realitate, o antitetică. E una dintre acele întâlniri stranii dintre Eminescu și Nietzsche, dovadă că ei gândeau la fel, dar în ecuații ontologice total diferite. O
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
se leagă și alte două concepte: urmă și arhi-urmă. Unii poeți postmoderniști le-au folosit ca metafore. Cazul lui Daniel Corbu, autor al volumului Cartea urmelor (2001). Diferanța, ca responsabilă a diferenței, implică prezența contrariilor, fără ca acestea să mai fie hegeliene, căci sunt diferențiatoare și diseminante. La Hegel, diferența e doar un moment al contradicțiilor generale, fiind în esență onto-teo-teleo-logică107. Pentru a-și proba disocierile, Derrida se slujește de condiția limbajului pe care-l coroborează cu Pharmakon-ul lui Platon, într-o
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
Transcendența e goală. Astfel, mimul nu este un imitator, "el mimează imitația. Himenul se interpune între mimică și mimesis sau, mai curând, între mimesis și mimesis. Copie a copiei, simulacru care simulează simulacrul platonician, copia copiei platoniciene ca și draperia hegeliană care a pierdut aici iluzia referentului prezent, devenind astfel pierdute pentru cunoașterea absolută"117. Sunt, probabil, pagini dintre cele mai ingenioase care s-au scris vreodată despre mimesis-ul artei, care nu mai e mimesis în sensul poeticii tradiționale. Dar, invocând
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
dacă, în realitate, teoria nemoianiană n-ar musti, din capul locului, de ideologie. Teoria secundarului are o țintă precisă: de a discredita majoritățile în favoarea minorităților, fiind un tipic simptom de political correctness. Aparent, Virgil Nemoianu propune depășirea dialecticii de tip hegelian, funcțională în imaginarul modernist al istoriei ca progres, în favoarea unei antitetici cu o destul de veche tradiție în gândirea românească, de la Dimitrie Cantemir și Ion Heliade Rădulescu până la Eminescu, Blaga și Ștefan Lupașcu. El pare a ține cont de maxima-cheie a
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
deopotrivă. Mihai Drăgănescu a putut să-l identifice cu conceptul central al filosofiei sale din Ortofizica (1985), care e informaeria. Accesul la arheu nu e posibil prin logica bivalentă, căci "Antitezele sunt viața", propoziție fundamentală a gândirii eminesciene, dincolo de antitezele hegeliene, care nu ies din logica terțului exclus. Și, în fine, Eminescu face un exercițiu de tip pullback, retrăgându-se din pădurea lumii, pentru ca să vadă pădurea în ghindă, adică pădurea în arheu. Geniul eminescian se retrage pe boltă, în ipostază hyperionică
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
filozofia, tot vie și neparalizată de absolut, concepe din plin distribuirea absolutului unic în unități și a ființei în deveniri"301. Pe același fond al matricii triadice europene vine și filosofia lui Ștefan Lupașcu, dar nu în sensul dialecticii triadice hegeliene. Pentru a o descrie, Petru Ioan se vede în situația de a recurge la o adevărată invazie de trei: "În portretul-robot pe care i-l asigură Ștefan Lupașcu, noua logică, <<ternară>>: (6) nu abolește, ci doar restrânge acțiunea logicii clasice
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
În portretul-robot pe care i-l asigură Ștefan Lupașcu, noua logică, <<ternară>>: (6) nu abolește, ci doar restrânge acțiunea logicii clasice (binare, sau a terțiului exclus); (7) ea nu privește starea intermediară (T) ca sinteză între stările extreme, după schema hegeliană a succesiunii momentelor antitetice ale devenirii, ci admite coexistența celor trei termeni, asociați de Ștefan Lupașcu cu trei tipuri de materie, cu trei feluri de sisteme și de sistematizare a energiei, cu trei tipuri de univers și cu tot atâtea
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
al doilea principiu al termodinamicii, tinzând către entropie maximă; materia biologică, opusă, a eterogenului, negentropică și care "ascultă" de enigmaticul principiu al excluziunii descoperit de Wolfgang Pauli; în fine, materia microfizică, a psihicului, transcendându-le pe celelalte două, fără a fi, hegelian vorbind, sinteza lor, ci având drept caracteristică fundamentală contradicția dinamică a semiactualizării și a semipotențializării, acel misterios echilibru între antiteze din ontologia eminesciană. Revenind la teoria simulacrelor postmoderniste, este limpede acum că ele lucrează în zona biologicului, evocând "lanțul lui
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
ocrotirea metafizicilor de mai multe ori milenare ale non-contradicției, pe care logica sub toate aspectele și oricare i-ar fi fost vicisitudinile și adaptările a avut sarcina să le decodifice și cărora nu le-a fost decât organon"308. Panlogismul hegelian de tip conflictual duce, din păcate, la o metalogică. Fără s-o știe, Hegel a transpus logica în sistemul fizic al entropiei, ortodialectica sa fiind omogenizantă ca mișcare către spiritul absolut, dovadă că a fost lesne adoptată de materialismul dialectic
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
treilea dinamism, cel al stării T, se exercită pe un alt nivel de Realitate, unde ceea ce părea dezunit (undă sau particulă) este de fapt unit (cuanton), iar ceea ce părea ca fiind contradictoriu este perceput ca non-contradictoriu"320. Diferența dintre triada hegeliană și cea lupasciană e dată de rolul timpului: Într-o triadă de terț inclus cei trei termeni coexistă în același moment al timpului. În schimb, cei trei termeni ai triadei hegeliene se succed în timp. Din această cauză, triada hegeliană
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
contradictoriu este perceput ca non-contradictoriu"320. Diferența dintre triada hegeliană și cea lupasciană e dată de rolul timpului: Într-o triadă de terț inclus cei trei termeni coexistă în același moment al timpului. În schimb, cei trei termeni ai triadei hegeliene se succed în timp. Din această cauză, triada hegeliană este incapabilă să realizeze concilierea opușilor, pe când triada de terț inclus este capabilă să o facă. În logica terțului inclus opușii sunt mai curând contradictorii: tensiunea dintre contradictorii clădește o unitate
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]