952 matches
-
decât într-o conștiință individualizată. Pentru a sesiza orizontul apariției unei voci, interpretul trebuie să facă efortul localizării rădăcinilor noastre istorice. Tradiția funcționează ca un participiu prezent. Hermeneutica lui Gadamer devine o fenomenologie a întâlnirii sinelui prin celălalt. Universalitatea dimensiunii hermeneutice a tradiției se datorează elementului lingvistic (Sprachlichkeit) specific oricărei comunicări între oameni. Suntem întotdeauna susținuți de o memorie comunitară, iar elementul lingvistic reprezintă factorul de unitate și de autoritate al tradiției. În cuvintele lui Heidegger, limba este păstorul ființei. Cunoaștem
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
strânși la monumentul Calvarului Aiudului - să fie legat de plânsul din pustie al Sf. Siluan Atonitul. Înțelegi mai greu rolul matematicilor după ce ai descoperit etica sacrificială din Filocalii și Sinaxare. Fiind atașat de pravilă, tolerezi foarte greu nuanțele oricărei medieri hermeneutice sau complexitatea peisagistică a modernității. Când un monah ca părintele Sofian Boghiu de la Antim decide să vorbească cetății despre lucrarea isihiei, este imposibil ca rugul aprins să nu poposească, măcar pentru o noapte, în inimile celor credincioși. Dacă un sfânt
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
energie și suferință, având ca principiu de funcționare nu eficiența, ci mobilizarea” (p. 430). Am citit într-o noapte o carte totodată extraordinară și modestă, în care autorii nu-și iau decât sarcina rememorării și a mărturisirii. Fără acest efort hermeneutic de înțelegere a trecutului recent, orice proiect de solidaritate politică și comunitară este condamnat ab ovo usque ad mala. Puterea credinței și arta speranței. Vocația teologiei politice în mileniul treitc "Puterea credinței și arta speranței. Vocația teologiei politice în mileniul
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
strălucesc prin convergență. Noutatea momentului cartezian care plasează subiectul epistemologic în centrul discuțiilor metafizice nu este suficient cântărită. Res cogitans domină totuși întreaga istorie a gândirii moderne până la apariția maeștrilor bănuielii (Marx, Nietzsche, Freud). Alte asemenea truisme ascund un potențial hermeneutic neexplorat. Interpretarea postmodernității apare drept paradigmă coextensivă a modernității. În cele din urmă, concluzia depinde de modul în care gândim relația dintre tradiția creștină premodernă (patristica și scolastica). Prin recursul la opera unor mari savanți catolici, precum Pierre Duhem (1861-1916
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
în interpretare cu „eroarea” de calcul. Pentru toți cei ieșiți din Aufklärung, neînțelegerea era direct omologată „viciului” de aproximație sau intenției maligne a subiectului cercetător. Mulți au nutrit speranța că „neînțelegerea” nu reprezintă decât un pasaj efemer în procesul gândirii hermeneutice. Proiectul mesianic al științei nu putea să sufere ideea că „neînțelegerea” va rămâne ingredientul esențial în aventura cunoașterii. Că nu era tocmai așa, romanticii au fost primii care au sugerat-o. Fr. Schleiermacher (1768-1834) a operat distincția între „neînțelegere” (Unverständnis
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
revelația Cuvântului. El refuză să creadă că ar putea exista o realitate căreia să-i revină în mod exclusiv un nume propriu. Va fi nevoie de inserția fenomenologiei în câmpul hermeneuticii pentru ca Hans Georg Gadamer să alunge definitiv mitul progresului hermeneutic și să descrie procesul prin care „înțelegem mereu altfel, niciodată mai bine”. Pentru discipolul lui Heidegger, structurile anticipatoare ale comprehensiunii capătă, ca borne ale finitudinii, un sens pozitiv. Din acest punct de vedere, orice interpretare a oricărui text rămâne, de
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
creații sunt inepuizabile. Rădăcinile operei artistului sunt ascunse într-un „nevăzut” găzduit de interioritatea patetică a subiectului creator. Înțelegerea este un moment de rezonanță, consonanță sau poate chiar unison. Opera de artă ilustrează, ca eveniment, importanța și obligația actului revenirii hermeneutice, în absența căreia orice judecată ar deveni o condamnare fără apel. În fața evenimentului (care personifică cutumele tradiționale ale generozității), interpretul trăiește tensiunea între cunoaștere și neînțelegere sau, dimpotrivă între necunoaștere și înțelegere. Acest raport e măsurat doar de adâncimea experienței
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
dat învățătură „Părinților vestiți dinainte de lege și după lege”3, le-au mijlocit vederi divine „călăuzindu-i spre taine” sfinte, dar, mai cu seamă, au dăruit întregii suflări omenești Sfânta Scriptură 4. Cu alte cuvinte, îngerul este un dublu agent hermeneutic: mijlocește atât „întruparea” revelației în textele prorocilor și ale apostolilor, cât și interpretarea acesteia în mâinile teologilor inspirați. Slujitor al lucrării Pedagogului, îngerul este și un logoped nevăzut, venit în ajutorul celor chemați să predice Cuvântul divin. Angelus Silesius nu
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
al iubirii divine), jocul exprimă „modurile și rațiunile providenței dumnezeiești referitoare la cele ce sunt”1. Jocul, înțeles ca figură prin excelență a ceea ce Părinții greci numeau prin oikonomia, destituie orice primat al dualismului epistemologic „subiect-obiect” și promovează un model hermeneutic extrem-contemporan, acela al indeterminării. Multiple consonanțe ivite din respirația minții unificate a marelui mistic baroc Angelus Silesius devin probele actualității celor două mari discipline ale concretului: mistica și fenomenologia. Vasul răbdării și chipul blândețelortc "Vasul răbdării și chipul blândețelor" Fericiți
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
mâna modelează forme fără să știe neapărat cum. Ieșită din timp și din istorie, o „fizică ortodoxă” n-ar ști cum să formuleze legea gravitației, deși interpreții săi se impun prin sobrietate. Specializată în subtilitățile dubitației logice și ale suspiciunii hermeneutice, conștiința omului modern va înțelege foarte puțin din această experiență holistă a revelației. Dumnezeu se ivește nu ca sens ori semnificație, ci ca viață teologică în biologia trupului nostru - „singura viață pe care merită cineva să o trăiască”. Fără rugăciune
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
hiperbolă, am spune că istoria ereziilor dogmatice în sânul Bisericii creștine se hrănește din acest deficit de cunoaștere a „minții lui Hristos”. Nerecunoașterea lui Hristos ca unic subiect al revelației a inaugurat istoria conflictelor de interpretare, șirul repetat de crize hermeneutice și de inadaptări la revelația unitară a cuvântului lui Dumnezeu. Numai revelația (deci apocalipsa) lui Hristos ca „Domn și Stăpân” ne poate face să înțelegem fără rătăcire cuvintele vechilor Scripturi. În acest sens, putem spune că Biblia trebuie citită de la
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
a umanității noastre: nevoia de a fi hrăniți. Lectura ca asimilare organică a Scripturii (Iezechiel 3, 2), interpretarea ca cină euharistică, înțelegerea ca interiorizare și absorbție a sinelui în viața veșnică a Cuvântului; pentru a înțelege însă consecințele acestui polinom hermeneutic, trebuie să percepem multiplele acorduri între textul și Cuvântul scripturistic. Cum se articulează consensul semantic în interpretarea și restituirea unității transcendentale a Bibliei? Pentru primii creștini, Scripturile erau un ansamblu organic ieșit din pântecele nevăzut al Bisericii. Ca revelație, Scripturile
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
hrana Sa este voia Tatălui (Ioan 5, 33). Citind Scripturile în templu, Hristos se regăsește pe Sine ca Început și Sfârșit al cuvintelor insuflate către profeți. Sub formă de paradox, figura comprehensiunii ne aduce, inevitabil, la misterul cvadraturii cercului. „Cercul hermeneutic” reproduce raportul dintre parte și întreg pe care Scripturile sfinte o întrețin cu istoria genezei și a receptării lor. Redactate pe rând, carte după carte, Scripturile sunt citite - cel puțin în tradiția Bisericii - ca un întreg ivit din mariajul lui
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
noi oamenii și pentru a noastră mântuire”. Iisus, Cel răstignit și înviat a treia zi, „după Scripturi”. Pentru artiștii care aderă la această tradiție, scrierile profeților, Psalmii, Evangheliile canonice și ortodoxia teologică sintetizată în Crezul de la Niceea (325) constituie cadrele hermeneutice ale încercării lor. Chipul lui Hristos, învăluit în lumina Duhului, se va manifesta atunci ca icoană mișcătoare sau mozaic caleidoscopic în matricea unei Revelații perpetue. Dată fiind universalitatea acestor referințe, nu se mai pune problema unei restituiri subiective, de tip
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
Nici un context existențial nu poate oferi cunoașterea naturii lui Dumnezeu. Faptul că Yannaras deduce din postulatele apofatismului esențialist - adică din recunoașterea imposibilității cunoașterii naturii divine - existența fie și germinală a unui agnosticism letal ni se pare, de departe, un abuz hermeneutic. Urmând generalităților aplicate de Heidegger istoriei gândirii occidentale, Yannaras nu distinge cu precizie momentele de criză și ruptură în tradiția teologică a creștinismului occidental. Intenția demonstrației sale ar putea sugera însă o altă cronologie. Primul semn al derivei este noul
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
spune, împreună cu Sf. Maxim Mărturisitorul, că „Duhul Sfânt nu este absent din nici o făptură și mai ales din cele ce s-au învrednicit de rațiune”1. Ca episcop în comuniune cu urmașii Părinților capadocieni, Augustin a știut că adevăratul sit hermeneutic al teologiei este liturghia Bisericii. Tâlcuitorul Scripturii nu este decât ucenicul lui Hristos, după chipul celor doi străini aflați în drum spre Emaus: „Și începând de la Moise și de la toți prorocii, le-a tâlcuit lor, din toate Scripturile cele despre
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
tradiții. Gânditorul grec nu evaluează cu suficient simț critic riscurile discursului heideggerian pentru teologia creștină. Pot fi oare acceptate cu seninătate premisele ateismului metodologic al fenomenologiei Dasein-ului1? Poate fi integrată într-un fel perspectiva heideggeriană ce amână indefinit momentul deciziei hermeneutice care determină relația dintre om și Dumnezeu (ori, în termeni generali, sacrul)? Yannaras acceptă însă fenomenologia „ființării întrebătoare” ca pe o descriere fidelă a situării existențiale a omului lipsit de Dumnezeu, bântuit doar de nostalgia paradisului într-o lume închisă
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
un „mod aparte de a transgresa poeticitatea prin ea însăși către poezie”, în sensul cuceririi realului și al instaurării propriei literalități. Deși alunecă uneori în stereotipie, metoda utilizată nu cade în manieră dogmatică și devine un instrument eficient în plan hermeneutic. De exemplu, capitolul „Epica magna” sau Procesul desemnificării amestecă stângăcii („Reluarea procesului productiv [...] reia la nesfârșit procesul productiv”) și forțări ale schemei (acceptarea morții ca refuz al sistemului semiotic dominant, idee preluată prin Jean Baudrillard) cu formulări plastice („Epica magna
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288855_a_290184]
-
etape ale perceperii unui text parodic: "1 lectorul să recunoască prezența, într-un text, a altui text; 2 să identifice acest hipotext; 3 să măsoare distanța dintre hipotext și hipertext"26. Cele trei condiții reprezintă tot atâtea dovezi ale competenței hermeneutice a lectorului (mai mult sau mai puțin specializat). Nu se poate scrie o carte 100% originală, nici măcar pe tema intertextualității. Important este cum se folosesc datele științifice deja dobândite și, evident, cât de declarată este paternitatea hipotextului (inclusiv în discursul
[Corola-publishinghouse/Science/1575_a_2873]
-
de vedere (împreună cu Christophe Cusset, avem motive să credem) a cărui consecință ar putea provoca o amalgamare noțională nefavorabilă unui demers comprehensiv interesat de intertextualitate 50. Dacă privim din unghiul lectorului, hipertextuali tatea pare să înglobeze rescrierea. Însă, dacă demersul hermeneutic încearcă un exercițiu de identificare cu ipostaza autorului, rescrierea va evidenția funcții și producții intratextuale care îi asigură un rol distinct. Din acest motiv, rămânem mai aproape de nuanțarea căutătorului muzei din Bibliotecă și reținem ca validă disocierea rescriere/hipertextualitate. În
[Corola-publishinghouse/Science/1575_a_2873]
-
termes clés de l'analyse du discours. Intertextul astfel definit trimite mai degrabă la o sumă de texte-fragment, pierdute într-un melanj hipertextual din care cu greu se va distinge un element de altul. Puțin interesează într-un demers (atent) hermeneutic al operei totalitatea hipertextuală (dacă există așa ceva). Hipertextul joacă rolul de protagonist individul, nu mulțimea. Finalitatea (inclusiv a prezentei cercetări) vizează înțelegerea hipertextului în sistemul de relații pe care acesta le stabilește cu hipotextul, cu vecinătatea textuală, precum și cu opera
[Corola-publishinghouse/Science/1575_a_2873]
-
determinarea vizează entitățile "vecine" situate în spațiul unei structuri care le înglobează; ultima abordare se referă la privirea care urmărește textul dinspre global înspre local (specificitate hermeneutică). Acestor trei forme de determinare semantică le corespund momentele compozițional, structural (relațional) și hermeneutic de elaborare a sensului. Cronologia celor trei este parcursă de la 1 la 3 de către autor și de la 3 la 1 de către cititor. Cele trei clase intertextuale sunt: o intratextul cuprinde elementele inferioare dimensional textului (lexie, frază, capitol etc.); o textul
[Corola-publishinghouse/Science/1575_a_2873]
-
unor concepte, de altfel, dificil de cuantificat. Să luăm, de pildă, entropia 8, termen prezent deopotrivă în fizică, biologie, teoria informației și în teoria literaturii. Pentru ultimul domeniu, unde se referă la numărul interpretărilor posibile ale unui text, deja tratat hermeneutic, entropiei nu i se dau valori numerice (A. Marino). Pentru cine ar fi interesat să identifice unitatea de măsură a repetării intertextuale, proza eminesciană ar permite o asemenea încercare. Și din acest motiv ne-am limitat cercetarea la intratextualitate: având
[Corola-publishinghouse/Science/1575_a_2873]
-
dinspre intertext spre mit, blocul temporal apare ca realitate deja rostită. Disocierea sacrului de profan, ca dimensiuni distincte ale timpului, calitatea supraumană și densitatea ideală a celui dintâi îi conferă un statut aparte. Aneantizarea cronologiei este chiar premiza demersului nostru hermeneutic ce analizează raportul omului cu mitul. "Pentru Buddha, nu există nici trecut, nici viitor (na lassa paccha na puratthan atthi). Pentru el, toate timpurile sunt aduse în prezent, ceea ce înseamnă că el a abolit ireversibilitatea timpului. Prezentul-total, prezentul etern al
[Corola-publishinghouse/Science/1575_a_2873]
-
se exersează pe același tip de discurs cel literar. Astfel se stabilește o dublă raportare intertextuală: ideatică și generică. Așa cum se întâmplă pentru multe din demersurile critice interesate de fenomenul intertextual, asemănările atrag, dar diferențele sunt cele care ispitesc ochiul hermeneutic să insiste: "la Novalis iubirea e soluția absolută, iar la Eminescu nu e decât un incident tranzitoriu care nu rezolvă tristețea existenței". Zoe Dumitrescu Bușulenga nuanțează semnificația iubirii la cei doi romantici: "mă întreb totuși dacă nu cumva și la
[Corola-publishinghouse/Science/1575_a_2873]