723 matches
-
tuturor") și planetară ("Campion al Păcii"), al paradisului terestru (socialismul) și sideral (comunismul).885 De altfel, întregul discurs îmbina "monomania cultului personalității", "mitomania patriotismului general" și "delirul amatorismului poetic", într-un festivism ce sfidează realitatea prin "minciună didactică și trucaj iconic", transformând starea de fapt într-o poveste de "pășunism proletar cu iz edenic", care pendulează între sensibilitatea prin idilism și persuadarea ideologică prin severitate.886 Comunismul juvenil exhiba mărci inconfundabile: uniforma (prin care elevul își afirma condiția socială), numărul matricol
by Gelu Teampău [Corola-publishinghouse/Science/1113_a_2621]
-
va da ultima suflare într-o îmbrăcăminte de condamnat; de aceea, apărea cu ușurință ideea, că bărbatul trebuia să treacă printr-un calvar înainte de a muri." Reginaldo Ustariz, Che Guevara. Viața unui mit, p. 407. În contrapondere la această imagine iconică, romantică, se conturează una mai puțin flatantă, a doctrinarului comunist rigid, obsedat de moarte, anarhistul intervenționist, figură contradictorie, de "martir nicicând dezarmat", un "simbol inofensiv sau idealist asasinat" doar pentru cei care nu l-au cunoscut și nu i-au
by Gelu Teampău [Corola-publishinghouse/Science/1113_a_2621]
-
și care conținea bucăți de pergament pe care erau înscrise rugăciuni. ibidem, p. 145. 528 Ibid., p. 149. "Apendicele", semnul care face legătura între indicațiile scenice ori verbale și personaje ori situație, are rolul de a produce "vorbirea directă". Mesajul iconic se substituie ocazional celui lingvistic, iar dacă anumite tipuri de scriere (pentru cititorul occidental scrierea arabă ori cea chineză, de pildă) capătă valențe imagistice, unele imagini pot căpăta funcții lingvistice, mai spune autorul. ibid., p. 150. Pentru unii, banda desenată
by Gelu Teampău [Corola-publishinghouse/Science/1113_a_2621]
-
bărbaților. O femeie care se ține de "agațament" este imediat clasificată (nu doar de bărbați și poate nu în primul rând de bărbați) drept c..vă46, chiar dacă "dragarea" nu urmărește activități lucrative. Neavând răgazul să analizăm nucleul fantasmatic al elementelor iconice, merită să ne oprim puțin asupra numelor de avizo din tabelul de mai sus: în toate exemplele avem de-a face cu elemente de comportament/trăsături de caracter ale "gintei feminine". Persistența cu care botezătorii de nave au creat de-
[Corola-publishinghouse/Science/1502_a_2800]
-
univers creștin, ne vom rezuma la sesizarea catolicității conștiinței „călătorului” nostru, descins dintr-o nobilă familie de protestanți din Breslau, la doar o lună după stingerea din viață, la 17 noiembrie, a influentului philosophus teutonicus Jacob Böhme. Tema recuperării asemănării iconice pierdută prin căderea adamică, precum și cea a renașterii condiției de filialitate revelată prin și de către Fiul Omului și al lui Dumnezeu se identifică cu teologia paulină a noii vieți în har (Galateni 2, 16) precum și cu învățătura petrină despre tainica
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
vestire a cuvântului lui Dumnezeu a fost tâlcuită, mai ales în mănăstiri, în acord cu tradiția Părinților purtători de Duh. Vastele posibilități tehnice de astăzi ar permite nu doar indicarea zilelor liturgice corespunzătoare diferitelor lecturi scripturistice, ci chiar ilustrarea lor iconică (pentru marile sărbători). S-ar obține astfel un dublu registru referențial (prin text și imagine) care ar mijloci mult mai eficace procesul de identificare a Scripturii nu cu un simplu vestigiu al trecutului, ci cu eterna veste bună a Bisericii
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
Prezența Cuvântului veșnic în cuvintele Scripturii revelează adâncimi imemoriale. Actul împărtășirii constă în această consumație a Cuvântului întrupat. În Euharistie, Cuvântul este prezent în chip substanțial și de aceea cuminecarea se însoțește cu tăcerea. Cuvântul din Scripturi are o prezență iconică, precedând și urmând evenimentului comuniunii euharistice. Atât în actul ruminației, cât și în taina Euharistiei, fără invocarea Duhului - adică în absența epiclezei - nu se poate vorbi despre prefacere. Conversația nevăzută cu Logosul presărat în câmpul creației și pământul Scripturilor seamănă
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
istorice care privesc tradiția manuscriselor ebraice și grecești, rămâne evidența originii anistorice a sensului (înțeles aici ca logos) transcendental al Scripturii. Traducerea Scripturii este nu doar o posibilitate, cât mai ales o sarcină universală, fundamentată pe două realități: (1) transparența iconică a cuvintelor în raport cu Verbul ipostatic; (2) nelimitarea semantică a Verbului originar. În practica interpretării, această disponibilitate a Scripturii se mișcă între doi poli. Același principiu formal (interpretare fără limite) coordonează două atitudini fundamental contrare: (a) poziția adoptată - de la Origen, Grigorie
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
Ireductibilitatea persoanei la definițiile substanțialiste ale scolasticii este marca antropologiei creștine. Opera lui J.-L. Marion 1 comportă câteva importante similarități cu gândirea lui Yannaras. Ambii gânditori au relevat riscul folosirii corpusului areopagitic în sensul acreditării agnosticismului 2, subliniind natura iconică a limbajului doxologic 3, caracterul non-aristotelic (sau anti-metafizic) al cauzalității divine 4 și ireductibilitatea apofatismului la stadiul simplei predicații negative 5. Caracterul relațional al persoanei salvează apofatismul iconologic al Părinților de riscul agnosticismului. Mobilizată de iubire și purificată prin asceză
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
existență al Tatălui, Fiului și Sfântului Duh nu pot fi definite categorial. „Iubirea”, așadar, nu este aici un concept, nici măcar o categorie, ci doar o „icoană” ștearsă care ne transmite lumina Vieții lui Dumnezeu. Numai într-un sens apofatic și iconic putem spune că, atât pentru om, cât și pentru Dumnezeu, iubirea devine principiul individuării 1. În planul revelației imanente a Sfintei Treimi, întrucât Tatăl este „izvorul dumnezeirii” (Sf. Vasile cel Mare), se poate spune că „persoana” (ori ipostasul) are un
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
cunoașterii revelate de Hristos în Scripturi, teologia cinstește dumnezeiasca Treime în tăcere. Tradusă într-un plan antropologic, teologia lui Zizioulas recunoaște urgența depășirii viziunii metafizice a omului ca „animal rațional” ori „substanță cugetătoare”; nici o determinare empirică nu poate epuiza dimensiunea iconică și vocația teologică a persoanei umane. Urmând intuițiile Sf. Maxim Mărturisitorul, Zizioulas afirmă tensiunea dintre „ipostasul biologic” (al morții) și „ipostasul eshatologic” (al Învierii). Aceste două borne jalonează drumul umanității dintre momentul pierderii „asemănării” și cel al infinitei și permanentei
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
totuși, la Eminescu, opțiunea lingvistică se bucură de un sens denotativ și de un efect metaforic-teatral: reprezentația înseamnă și jocul actoricesc pe scenă. Fig. VII. Dispunerea/intensitatea tipurilor intratextuale în cadrul operei unui autor În imaginea de mai sus propunem actualizarea iconică a taxinomiei intratextului, pentru a urmări diminuarea intensității intratextuale dinspre centru spre marginea operei. Dincolo de circumferința acestui cerc se găsește nesfârșirea intertextuală sau interdiscursivă. Revenind la intratextul transauctorial, acesta prezintă o situație de dublă încadrare (cine știe dacă nu o
[Corola-publishinghouse/Science/1575_a_2873]
-
lor este adesea fragmentată. După G. Genette, "această intermitență [...] este foarte strîns legată de caracterul său prin excelență funcțional" (1987, p. 12). Trăsăturile substanțiale ale paratextului (întrebarea cum?) determină abordarea textuală a acestor elemente. Nu ținem seama aici de manifestările iconice (ilustrații) sau materiale (opțiunea de fabricare), de altfel, deosebit de semnificative în impactul paratextului asupra publicului cititor. Statutul pragmatic și funcțional al paratextului este caracteristica esențială pe care ne impunem să o abordăm. Într-adevăr, funcțiile care-i însuflețesc mesajul (întrebarea
by Philippe Lane [Corola-publishinghouse/Science/1119_a_2627]
-
supracopertă sau textul de prezentare, publicitatea, nota asupra ediției sau cataloagele, tot atîtea enunțuri de o anumită întindere, care au în comun statutul lingvistic al textului. Să nu uităm însă că valoarea paratextuală poate viza și alte tipuri de manifestări: iconice (ilustrațiile), pur materiale (imprimarea, fabricarea) sau factuale (vîrsta, sexul, trăsăturile particulare ale autorului...). De aici, abordarea este de ordin metodologic: vrem să dăm un conținut lingvistic la ceea ce, pentru G. Genette, constituie însăși specificitatea paratextului: aspectul său funcțional, sau, mai
by Philippe Lane [Corola-publishinghouse/Science/1119_a_2627]
-
două metode: Analiza de conținut, în diversele ei variante, inclusiv după modelul denumit „analiza aserțiunilor evaluative” al lui Osgood, model pertinent pentru determinarea intensității evaluative cu care un text, o emisiune se pronunță asupra unor fapte și reprezentărilor verbale sau iconice ale acestora. Prin aplicarea acestui model care face apel la semnificațiile variabile pe care le au termenii (semnele dintr-un text, ca o emisiune de televiziune) pot fi evaluate intensitatea pozitivității violenței (să spunem, folosirea violenței pentru a pedepsi și
[Corola-publishinghouse/Science/2237_a_3562]
-
conservă și dezvoltă atenția anumitor idei sau obiecte. Prin intermediul reconstrucției, imaginea duce la construirea unei lumi ideale în asemănarea sa cu realitatea, având un destin temporal propriu. Relația dintre artă și obiectul real oferă o formă de reprezentare ce funcționează iconic. Prin intermediul conținutului reprezentațional se formează o clasă a formelor artei ce au însușiri asemănătoare. Din acest punct de vedere, fotografia printată sau negativul reprezintă opera fotografierii. Fotografia este determinată și de propria-i istoricitate. Din perspectivă sociologică, fotografia și cinematografia
[Corola-publishinghouse/Science/84972_a_85757]
-
mișcare și este transpus pe o suprafață plană, creând iluzia mișcării unor imagini este înțeles ca film. Din acest punct de vedere, putem vorbi despre obiectul fimului ca fiind obiectul dat de ecranizare, ce se supune unei serii de reprezentări iconice. Succesiunea imaginilor duce la producerea obiectivităților reprezentate, determinate de temporalitate prin intermediul succesiunii lor, fără să aibă un mediu concret, ca în cazul fotografiei sau picturii. Ca produs final artistic, filmul survine în urma fotografierii anumitor scene prestabilite, cu ajutorul unei camerei de
[Corola-publishinghouse/Science/84972_a_85757]
-
din interiorul său îndepărtat, din adâncul care luminează prin rostire. Căci realul este înaintea cuvântului, însă doar în cuvânt ajunge el la rostirea de sine, la autorevelarea adevăratei sale putințe de a fi. "Realul este deja acolo, nu ca realitate iconică a semnului grafic, ci ca realitate-substrat a graiului"19. Această realitate pre-discursivă nu este ajungerea la rostit a poemului; ceea ce ajunge la cuvânt este o rostire originară a realului însuși, solul posibilului în care răsună vocea unui sens primordial. "E
[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
-
excesul slavei se oferă privirii, saturând-o extatic, dilatând-o în hiperbola nemaivăzutului: "Semințe străvezii cât munții cresc/ În glii de limpede lumină/ Nu se mai poate tăinui nimic/ Căci totul e o taină în lumină"79. Acesta e chipul iconic pus în lumină: o taină în lumină, vizibil al inaparentului care se arată, iese la vedere în ipostaza unei fețe, străpungând sensibilul naturii pe care o luminează. Dar el se ascunde în lumina care îl arată; "Izvor fără obârșii stând
[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
-
posibilă prevederea chipului. Astfel încât "buza de lumină/ Ce-și sângeră icoana pe colină"84 este imaginea imposibilității imaginii, forma transparenței înseși, manifestarea non-fenomenală a revelatului. Întoarcerea în pustiul acestui început absolut este actul de retrimitere non-imitativă, nereprezentabilă, la invizibilul întipărit iconic în vizibil 85. Întoarcere a perspectivei deopotrivă, căci pentru a intra în vederea nevăzută a chipului ce ne privește "începem să cădem în sus"86. Ceea ce intră în vedere iese la vedere, cere nu doar adorarea, ci și contemplarea, rostirea care
[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
-
cuvântul care vede până departe, "acolo sus, în Golul cel din urmă", "acolo, unde nu mai curge decât necursul"92. Acolo, Cuvântul se face trup al poemului, urmă de lumină a Altuia invizibil. Ce e făcut să crească Un poem iconic este Mysterium tremendum, în care lumina vocală a Celui-cu-totul-Altul provoacă deriva, blândul cutremur al transmutației: "Și-n somn și-n veghe și-n pace și nepace/ Crește ceva în mine de necuprins". Stă în firea lucrurilor ca ceva de natura
[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
-
decât în experiența existenței, ființă și existență participând la același act de co-naștere. Or, în ființa de imagine, ființa e despărțită de existența ei, de apariția însăși, de arătarea de sine care ia formă pentru a fi, există ca altceva iconic, ca și cum ar fi7. Nu e vorba de o existență deja dată - imposibilă în timpul care ne-o re-dă în fiecare clipă -, ci de o existență derealizată pentru a fi realizată, manifestată în realitate 8. În clipa de atunci ființa este reală
[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
-
străin - și era deschisă doar cu stânci oarbe/ spre marea de unde noi ne spărgeam migăloasele, albe// valuri - și nu mai ajungeau acele spulberate/ ale brumei noastre să-i ningă pe față". Adevărul - ființa reală - nu se dă în statica reprezentării iconice; face imagine - și se spune ca atare - într-o formă pe care el însuși și-o dă; se răsfrânge specular în lumea de-o clipă a inaparentului, în distanța pe care o străbate - pentru a fi - propria-i manifestare. Clipa
[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
-
vederii, răsfrângerea sau întoarcerea pe dos, a interiorului în exterior, a lumii noastre în lumea poemului. Mai mult decât o deturnare, mișcarea răstoarnă planurile, le inversează. Ceea ce se vede nu e exteriorul fără adâncime; e interiorul expus, scos afară, invizibil iconic al vizibilului. Din această perspectivă putem să-i privim o clipă și ființa reală, căci inaparentul își oferă imaginea care nu depinde de o privire pentru a fi14. Fiind, imaginea naște privirea, o cheamă în lumina în care se poate
[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
-
reciprocă. În ordinea complexității lor, putem distinge: a. Modalitatea activă realizată prin acțiune, prin manipulare liberă, prin exersare (indispensabile în formarea priceperilor și deprinderilor, dar și în achiziționarea primelor cunoștințe). Ea caracterizează cunoașterea din primii ani ai vieții. b. Modalitatea iconică bazată pe imagini, mai ales vizuale, fără manipulare efectivă (punctul maxim al dezvoltării acestui mod de cunoaștere s-ar afla între 5 și 7 ani). c. Modalitatea simbolică, atunci când simbolurile (cuvintele sau alte semne convenționale) înlocuiesc imaginile (Bruner, J., pp.
[Corola-publishinghouse/Science/2106_a_3431]