834 matches
-
o idee.; Noi am crezut./ Noi avem un gând.; Voi ați plecat / Voi aveți planuri mari. Auxiliarul a vrea se realizează în forme specifice ca morfem al potențial-optativului; formele aș, ai, ar, am, ați, ar cânta sunt radical deosebite de imperfectul - punct de plecare în istoria limbii (vream, vreai + sic). Auxiliarul a voi se deosebește de prezentul verbului predicativ corespunzător prin absența sufixului -esc: Eu voi cânta/Eu nu mai voiesc nimic. Verbul a fi (întrebuințat la conjunctiv prezent), ca auxiliar
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
fi (la celelalte diateze), a vrea și a voi cunosc numai una sau două forme sub aspectul timpului: am, aietc. reprezintă prezentul, a fi, infinitivul (în sintagma viitorului și a perfectului potențial-optativ) și prezentul (în sintagma conjunctivului perfect), a vrea, imperfectul, avoi, prezentul. Majoritatea morfemelor libere sunt morfeme continue; funcționează ca expresie a unor sensuri gramaticale precedând sau, în situații speciale, urmând termenul purtător al sensului lexical: voi cânta (cânta-voi), foarte frumos, obraznic tare. Unele morfeme, cu structură complexă, sunt
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
trebui este cel mai apropiat de verbele auxiliare; intră în structura predicatului compus cu forma de prezent, persoana a III-a singular: „Trebuie să fie aici în casă ascuns. Trebuie să-l găsim.” (I.L. Caragiale), mai rar, cu forma de imperfect (când sensul modal de certitudine este mai accentuat): „Când suna, știam că Ramses trebuia să fi murit.” (M. Eminescu) Din punct de vedere sintactic, semiauxiliarul a trebui se opune verbului predicativ, prin inaptitudinea sa de a realiza opoziția afirmativ-negativ; o
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
nu uita pe cei ce nu mai sunt.” (D.Zamfirescu) sau, în sintagme redundante, cu prezumtivul prezent (cu auxiliarul la conjunctiv): „Trebuie să fi existând vreo legendă asupra acestor două pâraie” (C. Hogaș) Când semiauxiliarul (în cazuri rare) este la imperfect, verbul principal se află în mod obligatoriu la conjunctiv perfect. În sintagma predicatului în care se cuprinde ca semiauxiliar, verbul a trebui rămâne invariabil și din punctul de vedere al persoanei (fiind un verb impersonal) și numărului. Când verbul principal
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
mult mai dezvoltate decât ale verbului a trebui, dar limitate, totuși, în comparație cu ale verbului predicativ a putea; se întrebuințează la prezent, indicativ: Poți să aluneci dacă nu ești atent, potențial-optativ: Ar putea să aibă vreo 20 de ani... sau la imperfect indicativ, cu valoare de potențial: Puteam să-i spun orice, el nu se supăra. Unele valori modale implică totdeauna aceeași formă temporală a semiauxiliarului; astfel, irealul și dezaprobarea sunt introduse în sintagma predicatului compus numai de imperfectul indicativ sau de
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
în spațiul sintagmei predicatului, • irealul: „Era să dărm bunătate de casă din pricina carului.” (I. Creangă) • potențialul: „...Nu era să dai tu opt sute de lei taxiului.” (I. Vinea) Capacitatea flexionară a verbului este redusă la maximum; se prezintă sub formă de imperfect, persoana a III-a singular: era să cad; indicii de persoană și număr caracterizează doar verbul principal, totdeauna la conjunctiv prezent: era să adorm, era să adormi, era să adormim etc. În limba vorbită, își schimbă forma și semiauxiliarul în funcție de
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
a fi în exprimarea sensurilor de • irealul: Aveam să cad. • potențialul: I l-am dat; ce-aveam să fac?! Lipsit de autonomie semantică, verbul semiauxiliar a avea intră în sintagma predicatului compus ca și verbul a fi, cu forma de imperfect. Spre deosebire de acesta, însă, verbul a avea este variabil în funcție de număr și persoană: aveam să cad, aveai să cazi, avea să cadă etc. Verbul principal este totdeauna la conjunctiv prezent, de asemeni, variabil în funcție de persoană și număr. Verbul A VREA Ca
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
a fi pe punctul de a ninge, plânge etc, nu doar a fi pepunctul... Și-au redus la maximum capacitatea flexionară: se folosesc la prezent indicativ: „Stânca stă să se prăvale / În prăpastia măreață” (M. Eminescu) și, mai rar, la imperfect: „Când soarele... sta să cumpănească...” (C. Hogaș) sau la perfectul potențial-optativului: „Ea clipi din ochi, des, parcă ar fi stat să-i dea lacrămile.” (D. Zamfirescu) Precedate de adverbul parcă, cele două verbe pot sta la potențial-optativ: Parc-ar sta
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
verbul a muri intră, uneori, în sintagmă cu semiauxiliarul a trage, pentru a exprima împreună starea, condiția particulară în care se află subiectul gramatical: Bătrânul trage să moară... Ca semiauxiliar, verbul a trage are o flexiune limitată, la prezent și imperfect mai ales: Trăgea să moară când am ajuns eu Semiauxiliarele de aspect se construiesc totdeauna cu un verb la conjunctiv prezent. Conținutul lexical fundamental este exprimat de verbul principal. Amândouă verbele își schimbă forma pentru exprimarea persoanei și numărului: (eu
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
să fie mai târziu, găsii cu cale...” (C.Hogaș) „Până atunci mai avea să treacă multă vreme.” (I. Slavici) Verbele a fi și a avea s-au fixat ca semiauxiliare de timp, exprimând posterioritatea din perspectiva trecutului, la forma de imperfect, variabil în funcție de persoană și număr. Verbul principal este la conjunctiv prezent, și el variabil în funcție de număr și persoană: aveam să mă duc, aveai să te duci etc. Verbul a fi poate intra și în sintagme al căror raport temporal este
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
-a-) este sufix al perfectului numai în relație de dependență cu sufixul de mai mult ca perfect -se-. Când intră în relație directă cu o dezinență își realizează, din multiplele-i posibilități, valoarea de sufix al prezentului: ven-i-m (sau al imperfectului: cânt-a-m). Flectivul este alcătuit din două alte mari serii de „unități” de expresie: (1) - sufixe tematice, (2) - dezinențele. Sufixele tematice (cu funcție gramaticală) realizează, în relație de interdependență cu rădăcina (tema lexicală a) verbului, forme verbale esențiale, dar
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
posibilități” gramaticale ale formei cânt-, fără a duce la închegarea unui sens lexico-gramatical clar și definitiv. Această împlinire este asigurată de dezinență, prin care se anulează omonimiile generate de sufixul -a-; în relație cu dezinența -m, tema se stabilește a imperfectului: cânta-m, iar, în relație cu dezinența -i, tema se stabilește a perfectului (simplu): cânta-i. Relativ la fel stau lucrurile cu dezinența verbală. Dezinența -m, de exemplu, exprimă, în general, în limba română, persoana I plural: cântă-m, a-m
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
cu dezinența verbală. Dezinența -m, de exemplu, exprimă, în general, în limba română, persoana I plural: cântă-m, a-m cânta, vo-m cânta, cântară-m etc., dar poate exprima și singularul aceleiași persoane, în relație cu un sufix de imperfect, de exemplu: (eu) cânta-m sau de mai mult ca perfect: (eu) cântase-m. Dar relația de interdependență nu se stabilește numai în interiorul flectivului, solidar unit (fonetic și semantic) cu rădăcina, ci funcționează și în structuri discontinue, când se dezvăluie
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
regulate păstrează, în linii mari, neschimbată rădăcina în toată paradigma flexiunii. Schimbarea sensului gramatical al formelor verbului își află expresia doar la nivelul flectivului, odată cu modificarea acestuia: cânt (prezent indicativ, persoana I), cânt| (prezent indicativ, persoana a III-a), cântAM (imperfect indicativ, persoana I), cântAȚI (imperfect sau prezent indicativ, persoana a II-a, plural), cântASEȘI (mai mult ca perfect indicativ, persoana a II-a, singular), cântÎND (gerunziu), cântAT (participiu) etc. Este adevărat că rădăcina acestor verbe prezintă numeroase variații fonetice (mai
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
neschimbată rădăcina în toată paradigma flexiunii. Schimbarea sensului gramatical al formelor verbului își află expresia doar la nivelul flectivului, odată cu modificarea acestuia: cânt (prezent indicativ, persoana I), cânt| (prezent indicativ, persoana a III-a), cântAM (imperfect indicativ, persoana I), cântAȚI (imperfect sau prezent indicativ, persoana a II-a, plural), cântASEȘI (mai mult ca perfect indicativ, persoana a II-a, singular), cântÎND (gerunziu), cântAT (participiu) etc. Este adevărat că rădăcina acestor verbe prezintă numeroase variații fonetice (mai cu seamă în partea finală
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
neregularitate relativă Verbele din prima subclasă au în cursul flexiunii, pentru diferite categorii gramaticale, forme supletive: a fi, sunt, ești, eram etc. În constituirea temelor specifice unor sensuri gramaticale, aceste verbe prezintă rădăcini care se înlocuiesc una pe alta. La imperfect, de exemplu, rădăcina verbului a fi este er-, în structura temei era(-m, -i etc.). La mai mult ca perfect, în schimb, rădăcina este fu-, urmată de un sufix al perfectului, -se și de un altul al temei de mai
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
română două sunt verbele cu neregularitate absolută: a fi și a lua. Cel dintâi este cel mai neregulat verb; prezintă rădăcini diferite pentru majoritatea temelor verbale: la prezent, două rădăcini: sunt(-Ø, -em, -eți) și est-/eșt-(-e, -i); la imperfect, rădăcina er(-am, -ai etc.), la perfect, fu-(-sei etc., -seseși etc.), o rădăcină pentru o a doua formă de perfect simplu, f-(-ui, -uși etc.), o rădăcină comună pentru infinitiv, gerunziu, conjunctiv și imperativ, fi (-i, -ind, -iu, -ii
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
în cursul flexiunii patru rădăcini diferite: (1) - rădăcina a(în structura temei de singular a prezentului: a-m, a-i, să a-m etc.), (2) - rădăcina av(la tema de plural a prezentului: avem, av-eți etc., în structura temei de imperfect: aveam, aveai etc., la tema perfectului: av-ui, avusesem, avut etc., la tema infinitivului: av-ea și la tema gerunziului: av-înd), (3) - rădăcina aib(în structura unei alte teme de prezent caracteristică numai conjunctivului, persoana a III-a: să aib-ă) și (4
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
d-a, st-a) și la tema gerunziului (d-înd), (3) - rădăcina dea(stea-), formă verbală împlinită pentru conjunctiv, persoana a III-a (deci, o a treia temă de prezent): să dea, să stea, (4) - rădăcina dăd(stăt-), în structura temei imperfectului (dădeam, stăteam etc.) și a temelor perfectului dăd-ui, stăt-ui,dădusem, stătusem etc.). Având în vedere interacțiunea permanentă dintre sunetele care ajung în contact, primele două forme sub care se prezintă rădăcina verbelor a da și a sta: d(st-) și
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
fi considerate variante fonetice ale uneia și aceleiași forme, caracterizând tema de singular a prezentului: bea-u, be-i, bea!, să be-i etc. Ar mai avea aceeași rădăcină, cu aceleași variante fonetice, tema de plural a prezentului (be-m, să be-ți etc.), tema imperfectului (foarte puțin frecventă: bea-m, bea-i etc) și tema infinitivului (bea), în cazul cărora sufixul tematic se va fi suprapus peste elementul vocalic final al rădăcinii. O a doua rădăcină apare în structura temei perfectului: bă(bă-ui, bă-uși, bă-usem
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
bă-uși, bă-usem etc., bă-ut), o a treia, în structura temei gerunziului: b(b-înd). Din prima perspectivă a conceperii rădăcinii (ceea ce rămâne după înlăturarea flectivului), rădăcina bar caracteriza și tema de plural a prezentului (bem etc.), tema infinitivului (b-ea) și tema imperfectului (beam, beai etc.). Verbul a vrea prezintă, până la un punct, o serie de asemănări cu flexiunea verbului a bea. Deosebirile intervin la tema de singular a prezentului și la tema imperfectului. În structura temei de prezent, pe lângă cele două variante
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
a prezentului (bem etc.), tema infinitivului (b-ea) și tema imperfectului (beam, beai etc.). Verbul a vrea prezintă, până la un punct, o serie de asemănări cu flexiunea verbului a bea. Deosebirile intervin la tema de singular a prezentului și la tema imperfectului. În structura temei de prezent, pe lângă cele două variante fonetice vre și vrea(vrea-u, vre-i etc.), care pot fi considerate o singură rădăcină, mai apare o formă deosebită la persoana a III-a plural, indicativ: vor (formă împlinită). La
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
structura temei de prezent, pe lângă cele două variante fonetice vre și vrea(vrea-u, vre-i etc.), care pot fi considerate o singură rădăcină, mai apare o formă deosebită la persoana a III-a plural, indicativ: vor (formă împlinită). La tema imperfectului (atunci când nu se întrebuințează formele de împrumut ale verbului sinonim a voi) apare forma vro-, o formă de compromis între cele două verbe, sinonime, a vrea și a voi: vroiam, vroiai etc. O a patra rădăcină, vr-, caracterizează structura temei
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
același tip de relații morfologice cu prezentul auxiliarului a avea: am cântat, ai cântat etc. Sunt teme legate temele care intră în relații de interdependență cu dezinențe de număr și persoană, ca și cu alte sufixe tematice. Așa sunt temele imperfectului: venea-m, venea-i etc. sau mai mult ca perfectului: venise-m, venise-și etc. Sunt teme primare temele verbale formate din rădăcina verbului și un sufix gramatical, teme care prezintă puncte de plecare pentru constituirea altor teme, secundare, atunci când
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
poate intra în relație cu dezinențe de număr și persoană, stabilindu-și definitiv semnificația gramaticală și lexicală: venisem, veniseși, venise etc. Sufixele verbale, pentru exprimarea timpului și modului, sunt, cele mai multe, omonime. Sufixul -a-, de exemplu, poate intra în alcătuirea temei imperfectului: cânt-a-(m), în structura temei perfectului: cânt-a-(-i, și, -sem, -seși etc., -t), a infinitivului (temă liberă): cânt-a, în structura temei de plural a prezentului: cânt-a-(-ți etc.) Prin aceasta, temele înseși devin omonime, iar omonimia temelor creează impresia
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]