1,187 matches
-
trebuiau să se grăbească, fiind ora închiderii, și se îndepărtă din nou. Bău o lungă înghițitură și clătină din cap. — Da, bineînțeles... La început, poate a fost o fugă. Dar acum, nu. Acum, n-aș schimba acele păduri și acea lagună pentru nimic în lume. Acolo, sunt fericit. Atât de fericit, cum nu visasem să fiu vreodată. Și știți de ce? Pentru că am învățat să reduc din ce în ce mai mult câmpul nevoilor mele. Trăiesc în propria mea companie, cu trupul meu, cu mintea mea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2109_a_3434]
-
E singurul lucru care te face să ai îndoieli. Urmă o lungă tăcere, pe care ea o rupse din nou: — Te gândești să rămâi pentru totdeauna? — Da. — Chiar dacă se va construi șoseaua aia? — Amazonia e mare. Va exista întotdeauna o lagună pentru mine, ezită el. Cel puțin, asta sper. Cu mașinile moderne, nu se știe niciodată. — Și nu va exista nici un alt loc pentru tine, care să nu fie neapărat selvă? Un sătuc izolat, o casă la țară? — Nu. Ăla e
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2109_a_3434]
-
își spuse el. Poate că nu-mi place să muncesc, zâmbi el. Nu. Nu-mi place să muncesc într-o fabrică, nici într-un birou, nicăieri unde m-aș simți închis, departe de soare și de aer... Dar acolo, în laguna mea, sub un soare de foc și cu o temperatură de aproape cincizeci de grade, pot să-mi ridic coliba, să-mi cioplesc caiacul, să-mi cultiv plantația de bananieri, să caut fructe în pădure, să vânez pe munte, să
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2109_a_3434]
-
și neputință, de frig, somn și mânie, blestemând cu anticipație următoarele zece ore, ore de efort, de deprimare și de umilințe... Orele cele mai îngrozitoare pe care Creatorul le-a lăsat pe Terra. Își aminti apoi asfințiturile de soare pe lagună, când pe cerul strălucitor începeau să se deseneze trăsături roșiatice și în coroanele de serrapias și în arbuștii de pe margini se trezeau papagalii, care la rândul lor trezeau gaițele din subarboret, și acestea, curcanii din arborii de capoc, care strigau
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2109_a_3434]
-
clară? Ce știam deja. Că Omenirea e stupidă și că nu merită locul în care trăiește. — Ca să afli asta, n-aveai nevoie să călătorești atât de mult. În ceea ce te privește... Ce vei face...? — Nimic. O să stau mai departe în laguna mea, până când va veni un tractor și îmi va da jos coliba. Atunci, o să pun tot ce am în caiac și o să intru pe acele râuri lăsate de Dumnezeu, până voi găsi alt loc unde să rămân. Priviți aceste selve
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2109_a_3434]
-
la răgetul jaguarului dând târcoale prin împrejurimi, deranjat poate de prezența omului, fiind poate în călduri, poate înfometat. Se trezi cu primele raze de lumină și vâsli din nou ocolind nuferii enormi, sub căldura amiezii din mlaștină și prin întinsele lagune, făcând să se ridice la trecerea lui cârduri de stârci și de bâtlani. Vâsli în sfârșit prin canalul aproape nemișcat, nerăbdător să zărească acoperișul colibei sale, să simtă mirosul focului, să doarmă în patul lui de campanie, să o vadă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2109_a_3434]
-
cât timp pregătea caiacul șubred cu pături și singura lui pernă. Apoi, aproape fără să-și mai tragă răsuflarea după lungul marș, sări la pupă, apucă padela în mâini și porni din nou la drum, înainte pe canal, spre mijlocul lagunei, de-a curmezișul mlaștinii, pe afluent în jos. Nu mai exista priveliște, nici orhidee, stârci, caimani sau nuferi. Nu mai erau capibara, tapiri, nici nori albi pe cerul indigo. Nu mai era decât apă, și apă, și iar apă, care
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2109_a_3434]
-
în hamac și bău pe nerăsuflate singura sticlă de whisky pe care o adusese de la Santa Cruz. Se îmbătă până simți că moare și cântă, plânse și înjură lumea și pe locuitorii ei, ca să se arunce apoi cu capul în lagună și să înoate spre larg fără să-i pese de caimani, de pirania sau de anaconde, care nu părură interesați de prezența lui. Se cățără în mangrove, acolo unde își căutase refugiu într-o dimineață, și se întrebă dacă nu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2109_a_3434]
-
târziu și nu merită osteneala să am regrete. E moartă și nu rămâne decât să uit. Va fi ca și cum n-ar fi existat niciodată... A doua zi, când i-a trecut beția, își reluă viața de unul singur; pescuitul în lagună, vânătoarea de fluturi și antrenamentul cu sarbacana pe care i-o vânduse Kano. Într-o zi, pe înserat, ecoul unui tunet îndepărtat sosi în zbor peste coroanele copacilor, sub un cer albastru fără nici un nor. Acestui tunet îi urmă altul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2109_a_3434]
-
oameni se nășteau, creșteau și mureau fără să știe ce înseamnă să fie liberi nici măcar o oră din viață. Într-o anumită ocazie, citind o carte de călătorii prin Africa, i-a atras atenția un sat lacustru situat în mijlocul unei lagune puțin adânci, dar atât de mari, încât mulți dintre locuitorii lui mureau bătrâni, fără să fi pus vreodată piciorul pe pământ, fără să știe măcar cum era acel pământ. De ce se mira autorul? La New York, la Chicago, Los Angeles, Londra
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2109_a_3434]
-
lui Siddhartha, judecata lui se limpezi dintr-odată...“ Închise cartea și rămase rezemat de copac, cu guta în mâna stângă, fără să-i pese dacă un pește va mușca sau nu din momeală. Își plimbă privirea pe întinsa și liniștita lagună. Pentru Hermann Hesse sau pentru eroul lui - Siddhartha - cuvântul cu rezonanțe magice, „Om“, limpezea o minte confuză de ani de zile și marca drumul drept după o viață întreagă de greșeli. Om... repetă el întruna: „Om.“ Om! Om? Încercă să
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2109_a_3434]
-
spuse el. Sau poate că nu sunt pregătit spiritual ca să-i înțeleg semnificația.“ Și avea nevoie mai mult decât oricine de un „Om“, de o lumină care să-i limpezească ideile, care să-i arate calea. Era acolo, pe malul lagunei, pescuind și citind zi după zi, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, încercând să se izoleze de evenimente, să se convingă pe sine însuși că poate continua să trăiască în pace, în ciuda capetelor micșorate și a buldozerelor distruse. Se
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2109_a_3434]
-
ei. Altminteri, într-o dimineață, vor trece cu tractoarele peste patul meu... Oh! La dracu’...! Oare lumea nu e destul de mare pentru toți?“ Cine erau? Încă nu-i putea distinge, dar o ambarcațiune mare își făcuse apariția acolo, la capătul lagunei și se îndrepta direct spre colibă. Își ascuți privirea. Era locul prin care obișnuia să sosească părintele Carlos, dar ambarcațiunea avea motor, se apropia cu viteză și erau trei bărbați la bord. Se ridică încet în picioare, strânse guta și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2109_a_3434]
-
nostru. — Ce vindecă? — Nimic... Este un leac care nu vindecă, dar care le permite războinicilor foarte tineri, aproape copii, să călătorească foarte departe cu mintea, să ajungă unde nu se poate ajunge nici pe pământ, nici pe apă, să vadă lagunele unde s-a strâns vânatul sau să pătrundă în taberele dușmanilor și să audă ce vorbesc. Strămoșii noștri foloseau huayahuasca pentru a spiona intențiile dușmanilor lor și, de aceea, n-au pierdut niciodată vreun război. — Înțeleg. Un drog. Un halucinogen
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2109_a_3434]
-
care creștea în intensitate pe măsură ce se apropia și, în sfârșit, un vacarm uitat, care a răzvrătit papagalii, a speriat stârcii, le-a făcut pe maimuțe să țipe de frică și pe toți patru să sară din hamacuri. Alergară la malul lagunei și îl văzură îndepărtându-se spre Sud-Est, verde, rapid, metalic... Câteva minute mai târziu, se auziră exploziile, stinse, îndepărtate, metalice. Și, la urmă, țăcănitul mitralierelor de calibru cincizeci: surde, dese, metalice... — Nenorociții dracului! Ce avion era? — O avionetă „Piper-Azteca“. Vopsită
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2109_a_3434]
-
cincizeci: surde, dese, metalice... — Nenorociții dracului! Ce avion era? — O avionetă „Piper-Azteca“. Vopsită recent și fără plăci de înmatriculare... — N-ați spus că nu poate ajunge? Nici nu poate. Trebuie să se alimenteze undeva... — La naiba! Să mergem acolo... Înconjurară laguna și porniră în fugă pe cărare. Un războinic yubani, aproape un copil, le ieși în cale, înarmat cu o sarbacană, dar se vedea că era descumpănit de explozii, nehotărât și că tremura. Ezită câteva clipe și alese să o ia
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2109_a_3434]
-
o căutătură ca să știe că nu prezentau interes. Nimeni n-ar da pe ei mai mult de douăzeci de pesos. Ieși din colibă. Un soare strălucitor începea să se înalțe printre coroanele copacilor, acolo în depărtare, de cealaltă parte a lagunei întinse, liniștite și luminoase. Un stârc trecu zburând jos, aproape atingând apa cu vârfurile aripilor, și un peștișor sări afară, urmărind, poate, o muscă, ferindu-se, poate, de un alt pește mai mare. Inspiră profund. Mirosul de pădure, de pământ
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2109_a_3434]
-
zbor și își găsi odihna pe piciorul lui dezgolit. — Bun loc ți-ai mai găsit, șopti el. Vâsli rar, prin canalele nemișcate, la umbra mahonilor și a arborilor de capoc, printre liane și plante agățătoare. Vâsli fără efort prin întinsele lagune, făcându-și loc printre mangrove, speriind cârdurile de stârci și de bâtlani albi. Vâsli grăbit în orele după-amiezii prin șuvoaiele repezi ale afluenților râului San Pedro, sărind din piatră în piatră sau peste bolovani... Cină pe plajele de nisip, unde
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2109_a_3434]
-
De la a doua zvâcnitură, înțelese că încerca să se elibereze din cârlig, și trase alene. Era un frumos pește bagre de zece kilograme și care se zbătu timp îndelungat. Când, în sfârșit, se lăsă târât domol printre nuferi, intră în lagună și, cu o singură lovitură cu mâna, iute și îndemânatică, îl prinse de branhii și îl aruncă pe uscat. Îl privi cum dădea din coadă la picioarele copacului. „Prea mare“, gândi el. Se întoarse spre malul îndepărtat, acolo unde începea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2109_a_3434]
-
străzile-nglodate În sânge. La fiece pas vezi pe cineva cum geme, sufletul cum părăsește-un cadavru umflat de Îngrozitoarea otravă.“ 1 Cadavrul plutea cu fața În jos În apa Întunecată a canalului. Ușurel, refluxul Îl trăgea cu el spre largul lagunei ce se Întindea dincolo de capătul canalului. Capul se lovi de câteva ori de scările acoperite de mușchi ale debarcaderului din fața bazilicii Santi Giovanni e Paolo, zăbovi acolo preț de-o clipă, apoi se eliberă, picioarele rotindu-i-se spre exterior
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2078_a_3403]
-
un cărucior scund Încărcat cu ziarele pe care le ducea la chioșcul său pentru a-și Începe ziua de lucru; celălalt se afla În drum spre serviciu la spitalul ce ocupa o Întreagă latură a vastului campo deschis. Pe apele lagunei trecu alene o barcă mică și vălurelele pe care le iscă se unduiră pe canal În sus și se jucară cu cadavrul, Împingându-l Înapoi spre zidul debarcaderului. Pe când clopotele băteau ora cinci, o femeie din una dintre casele Înălțate
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2078_a_3403]
-
nimeni altcineva nu era În stare să aducă atât de repede o barcă. Înșfăcă o jachetă de lână din șifonierul de lângă ușa de la intrare. Diminețile de septembrie puteau fi friguroase, iar la Santi Giovanni e Paolo, atât de aproape de apele lagunei, vântul sufla aproape mereu. La capătul celor cinci rânduri de scări, trase de ușa de intrare În clădire și dădu peste Puccetti, un recrut care intrase În forțele de poliție de mai puțin de cinci luni. — Buon giorno, signor commissario
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2078_a_3403]
-
lângă scări, cu girofarul albastru pâlpâind ritmic. La cârmă Îl recunoscu pe Bonsuan, un pilot al poliției care avea În vene sângele a nenumărate generații de pescari din Burano, sânge care cu siguranță trebuia să se fi amestecat cu apele lagunei, purtând În el o cunoaștere instinctivă a mareelor și curenților care i-ar fi permis să navigheze prin canalele orașului cu ochii Închiși. Bonsuan, un bondoc cu o barbă deasă, Întâmpină sosirea lui Brunetti cu o plecăciune din cap, conștient
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2078_a_3403]
-
dinspre San Erasmo cu fructe și legume proaspete, traseră pe margine și rămaseră lipite de clădiri la vederea girofarului lor albastru pâlpâitor. În cele din urmă, Întoarseră pe Rio dei Mendicanti, canalul ce curgea pe lângă spital și se vărsa În lagună, față În față cu cimitirul. Apropierea cimitirului de spital era probabil Întâmplătoare; pentru majoritatea venețienilor Însă, mai cu seamă pentru cei care supraviețuiseră tratamentului În acel spital, locul ales ca cimitir era o remarcă tăcută la adresa competenței personalului spitalicesc. La
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2078_a_3403]
-
să nu-i supraviețuiască. Și totuși, În copilărie, Înotase În apele Marelui Canal, iar oamenii mai În vârstă pe care-i cunoștea vorbeau despre felul cum, În sărăcia tinereții lor, fuseseră nevoiți să folosească apele sărate din canale și din lagună la bucătărie, asta-n zilele când sarea era o marfă scumpă și impozitată din greu, iar venețienii erau oameni sărmani și turismul era Încă o necunoscută. Luciani vorbea la telefon când intră Brunetti În birou și-i făcu semn cu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2078_a_3403]