13,725 matches
-
în apus și, mai rar, câmpul cu maci sau lacul. Ea le mângâia ușor, ca și cum ar fi fost copiii ei, eu o mângâiam pe creștet ca și cum ar fi fost copilul meu. Fruntea ei înaltă, acum tot timpul transpirată, purta lumina lămpii de pe noptieră de parcă ar fi fost lumina soarelui, care urca în cealaltă parte pe perete, lungind tot mai mult umbra ei și a patului până pe tavan. Halatul ei cu crizanteme înflorise, iar tulpinile îi crescuseră drepte peste corp. Dacă trec
Soarele răsare din televizor by Carmen Dominte () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1323_a_2718]
-
decât un pumn de umbre create doar pentru a-și bate joc de mine și a mă înșela? Tot ce simt, văd și judec nu e cumva o himeră neîmpăcată cu realitatea? Nu scriu decât pentru umbra mea proiectată de lampă pe perete; ei trebuie să mă fac cunoscut. Pentru prima dată în această lume josnică, plină de sărăcie și mizerie, am crezut că o rază de soare mi-a luminat viața. Ce păcat însă că n-a fost rază de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1882_a_3207]
-
meu reflectat de o oglindă deformantă. Nu mi l-am imaginat niciodată altfel pe tata. Abia intrat, omul se chirci într-un colț al camerei. M-am gândit să pregătesc ceva pentru a-l primi cum se cuvine. Am aprins lampa și am căutat peste tot sperând să găsesc ceva depus pe masă, orice, deși știam că în casă nu mai era nimic: nu-mi mai rămăsese nici opiu, nici băutură. Deodată, ca prin minune, privirea îmi fu atrasă de raftul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1882_a_3207]
-
am revenit, am luat sticla de vin și am intrat în cameră. Mi-am dat seama că unchiul plecase și lăsase ușa dechisă - o crăpătură ca o gură de mort; dar râsul bătrânului îmi răsuna încă în urechi. Se înnoptase; lampa fumega, dar tremurul plăcut și înfricoșător pe care îl simțisem rămăsese încă viu în mine. Din această clipă viața mi s-a schimbat. A fost de ajuns o singură privire pentru ca acest înger din ceruri, această fecioară diafană să facă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1882_a_3207]
-
se mai distingea de restul peretelui, ca și când n-ar fi fost acolo niciodată. Am tras scaunul mai în față. Degeaba am bătut cu pumnul în perete, ca un nebun, în zadar am ascultat cu urechea și am căutat la lumina lămpii, n-am dat de nici o urmă de deschizătură - pură pierdere de timp să lovesc peretele gros, masiv, ca un bloc de plumb. Puteam oare să renunț pentru totdeauna? Însă nu depindea de mine să O revăd. Ca un suflet chinuit
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1882_a_3207]
-
Atunci mi-am revenit. Am răsucit cheia în broască, ușa se întredeschise. M-am dat de-o parte. Ea se ridică și, precum cineva care cunoaște drumul, traversă coridorul întunecos și deschise ușa de la camera mea. O urmai. Am aprins lampa, precipitat. Ca să văd că Se întinsese pe patul meu. Fața Îî rămânea în umbră și nu știam dacă mă vede sau nu, dacă poate să mă audă sau nu. Nu părea speriată, nici hotărâtă să reziste. Părea mai degrabă că
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1882_a_3207]
-
totdeauna, pentru a le perpetua amintirea. M-am lăsat antrenat de acest impuls. De fapt, n-aveam nici un control asupra mea și, când ești închis cu un cadavru... Ideea asta mă umplu de o bizară bucurie. Ca să închei: am stins lampa care fumega. Am adus două sfeșnice și le-am aprins deasupra capului Ei. La lumina tremurândă a lumânărilor, trăsăturile feței deveneau mai calme, iar în umbra luminoasă a camerei luau o expresie misterioasă și diafană. Am luat hârtia și toate
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1882_a_3207]
-
vecin cu camera mea. Mă întorsei la ușă, cu intenția să i-o dau bătrânului vizitiu drept recompensă pentru serviciile sale. Dar omul dispăruse, nici urmă de el, nici de droaga lui. Dezamăgit, m-am întors în cameră. Am aprins lampa. Am scos vasul din batista în care era înfășurat și l-am curățat de pământ cu mâneca hainei. Era un vas vechi emailat, violet și translucid. Avea reflexul castaniu-auriu al elitrelor de cărăbuș. Pe una dintre fețe era decorat un
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1882_a_3207]
-
mele reale. Era un alt univers, dar atât de imediat, atât de intim, încât aici mă regăseam în ambianța mea normală. Tocmai mă nășteam într-o altă lume, antică, dar mai apropiată și mai naturală. Era la lăsarea nopții. O lampă cu ulei ardea în nișa peretelui. Într-un colț al camerei era un pat, dar nu puteam dormi. Trupul mi-era în flăcări; pete de sânge îmi ardeau abaua, fularul, mâinile. În ciuda febrei și migrenei, eram pradă unei tulburări, unei
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1882_a_3207]
-
care se găsea pe etajeră. Ascultam de această nevoie de a scrie ca de o datorie. Voiam să alung demonul care, de atâta timp, mă tortura, voiam să-mi consemnez tortura pe hârtie. În sfârșit, după câteva ezitări, am tras lampa mai aproape și am început în felul acesta: Am crezut întotdeauna că nimic nu valorează mai mult decât liniștea și că lucrul cel mai bun lucru pe care-l poți face e să imiți buhaii-de-baltă, care-și petrec vremea la
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1882_a_3207]
-
absolut deloc! Nu scriu decât din nevoia de a scrie, care, pentru moment, a devenit indispensabilă. Am nevoie, din ce în ce mai multă nevoie, să-mi comunic gândurile ființei mele imaginare, umbrei mele. Umbra asta sinistră care se apleacă pe perete, la lumina lămpii, și care pare să citească cu atenție, să devoreze tot ce scriu. Cu siguranță, ea înțelege mai bine decât mine. Numai umbrei mele pot să-i vorbesc cum trebuie. Ea mă obligă să vorbesc; numai ea poate să audă. Ea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1882_a_3207]
-
În noaptea nunții, după ce am rămas singuri, oricât am implorat-o să se dezbrace, n-a vrut. Nimic nu putea s-o înduioșeze. Spunea: „Sunt la ciclu.“ Fără să mă fi lăsat să mă apropii de ea, a suflat în lampă și s-a dus să se culce în celălalt capăt al camerei, tremurând ca o frunză; ai fi zis că fusese aruncată într-o cușcă, împreună cu un monstru. Nimeni nu mă va crede, nici nu-i de crezut, ea nu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1882_a_3207]
-
mai rapidă, în timp ce, dimpotrivă, suma plăcerilor susceptibile să însoțească această evoluție tindea spre zero; poate chiar era deja sub zero. Unii intră în agonie de la douăzeci de ani, în timp ce mulți alții se sting chiar în clipa morții, încet, liniștit, ca lămpile în care s-a terminat uleiul. La prânz, doica îmi adusese masa. Am răsturnat castronașul cu supă: am strigat din toate puterile. Toată casa se adună la ușă. Veni și târfa, dar făcu repede cale-ntoarsă. I-am privit pântecul: se
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1882_a_3207]
-
o parte. Cântecul se răsucea în aer într-un mod ciudat. Se îndepărtă încetul cu încetul, apoi se stinse imediat. Nu, n-aveau nimic cu mine. Nu știau... Totul se scufundă din nou în liniște, în tenebre. N-am aprins lampa, pentru că îmi plăcea să stau în întuneric. Întunericul, materia asta densă și fluidă, infiltrându-se în toate locurile și în toate lucrurile. Mă obișnuisem cu el. Numai în întuneric mi se reanimau gânduri pierdute, spaimele uitate și aceste idei înfricoșătoare
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1882_a_3207]
-
din față. Ființa asta trebuie să fi jucat un rol în viața mea; fără îndoială că o întâlnisem de mai multe ori. Această umbră era dublul meu, se materializase în cercul restrâns al vieții mele. M-am sculat să aprind lampa; silueta se topi și dispăru ca și cum nici n-ar fi fost. M-am examinat în oglindă, dar nu am recunoscut fața care îmi apăru. Era incredibil și înfricoșător: imaginea mea era acum mai viguroasă decât mine, în timp ce eu nu mai
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1882_a_3207]
-
fel de viață vegetativă, grație sângelui care întârzie în vasele capilare? Senzația morții e teribilă în sine: ce simt cei care înțeleg că sunt morți? Există bătrâni care-și dau sufletul cu zâmbetul pe buze, ca și cum ar dormi, precum o lampă ce se stinge. Dar ce sentimente va încerca un tânăr viguros care sucombă inopinat, după ce s-a luptat din toate puterile cu moartea? M-am gândit atât de mult la moarte, la decompunerea celulelor corpului meu, încât moartea nu numai
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1882_a_3207]
-
teama de a nu vedea penele pernei mele transformându-se în lame de pumnal, nasturii vestei mele devenind la fel de mari ca pietrele de moară, pâinea spărgându-se ca paharul care cade pe pământ; teama că, dacă aș dormi, uleiul din lampă s-ar împrăștia pe jos, incendiind orașul; teama de a nu auzi picioarele câinelui răsunând în fața prăvăliei măcelarului, precum copitele unui cal; înfiorătoarea teamă de-a nu-l auzi pe bătrânul negustor de mărunțișuri izbucnind în râs în fața mărfii sale
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1882_a_3207]
-
am dat seama că plecase. Poate că îmi trebuise mai puțin de o clipă ca să încerc în felul acesta toate voluptățile și durerile pe care un om e capabil să le trăiască. Poate chiar rămăsesem pur și simplu așezat aproape de lampă, pe covorul de opiu, în aceeași atitudine ca a bătrânului negustor de mărunțișuri în fața mărfii sale. Nemișcat, continuam să fixez fumul lămpii. Funinginea îmi acoperea încetul cu încetul mâinile și figura cu zăpada sa neagră. Când doica intră să-mi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1882_a_3207]
-
durerile pe care un om e capabil să le trăiască. Poate chiar rămăsesem pur și simplu așezat aproape de lampă, pe covorul de opiu, în aceeași atitudine ca a bătrânului negustor de mărunțișuri în fața mărfii sale. Nemișcat, continuam să fixez fumul lămpii. Funinginea îmi acoperea încetul cu încetul mâinile și figura cu zăpada sa neagră. Când doica intră să-mi aducă fiertura de orz și pilaful de pui, fu atât de înspăimântată, că avu o mișcare de recul, apoi scoase un țipăt
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1882_a_3207]
-
aducă fiertura de orz și pilaful de pui, fu atât de înspăimântată, că avu o mișcare de recul, apoi scoase un țipăt și scăpă platoul cu mâncare. Aveam satisfacția că măcar am speriat-o. M-am ridicat să curăț feștila lămpii cu un cleștișor. Apoi m-am dus la oglindă și mi-am întins funinginea pe toată fața: ce cap înfricoșător! Îmi trăgeam pleoapele cu degetele ca să deschid ochii cât mai mult, apoi le dădeam drumul; îmi întindeam gura, îmi umflam
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1882_a_3207]
-
privea, deconcertată. Mi-am acoperit fața cu mâinile ducâdu-mă să mă ascund după perdeaua din alcov. Am vrut să dorm. Un cerc de foc îmi strângea craniul. Mirosul violent și afrodiziac pe care îl răspândea uleiul de santal turnat în lampă mi se urcase la cap. Mirosea ca pulpele soției mele; gura mea avea gustul concomitent dulce și amar al unui miez de castravete. Mă pipăiam peste tot, comparând în gând membrele, coapsele, pulpele, brațele cu cele ale soției. Conturul coapselor
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1882_a_3207]
-
care mă împiedicasem. Am fugit din cameră, tremurând de spaimă. Am aruncat cuțitul pe terasă, fiindcă el îmi dăduse ideile astea criminale. Scăpasem astfel de un cuțit, asemănător cu cel al măcelarului. Intrând în camera mea, am văzut la lumina lămpii că luasem chiar cămașa ei de noapte. O cămașă murdară, care se aflase în contact cu carnea ei, o cămășă de mătase fină, țesută în India, impregnată toată de parfumul corpului ei - aducea a iasomie - și care păstra ceva din
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1882_a_3207]
-
grele că refuzau cea mai mică mișcare. Nu percepeau nici măcar sunetul vocii mele și, totuși, înțelegeam că vorbeam singur. Ca un mormânt, camera se făcea cu fiecare clipă mai obscură și mai strâmtă; noaptea mă înconjura cu tenebrele-i terifiante. Lampa fumega. Eram îmbrăcat în șubă și în aba, cu un fular în jurul gâtului, iar umbra siluetei mele chircite se profila pe perete. Umbra era mai puternică și mai clară decât corpul meu. Mai reală. Mi se păru că bătrânul negustor
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1882_a_3207]
-
dar nu mai era aceeași tuse. Era ca un râs uscat și oribil, un râs care-ți zbârlea părul pe cap. Tremurând de frică, mi-am aruncat haina pe umeri și m-am dus în camera mea. Apropiindu-mă de lampă, am deschis palma: era ochiul ei obiectul pe care-l țineam așa! Șiroiam de sânge din cap până în picioare. M-am apropiat de oglindă. Înspăimântat, mi-am luat fața în mâini: semănăm cu... Nu, devenisem bătrânul negustor de mărunțișuri. Părul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1882_a_3207]
-
clipe, nu mai res pira. Trecuse din viață În moarte cu simplitatea-i obișnuită. Era 2 iulie 1904. Pendula arăta ora trei. Un fluture mare de noapte, cu aripile negre, intrase pe fereastra deschisă și se izbea cu disperare de lampa aprinsă. Această zbatere Înăbușită În jurul mortului, devenea cu timpul obsedantă. Medicul s-a retras după ce a rostit cîteva cuvinte de consolare. Deodată, o pocnitură veselă: sărise dopul sticlei Începute de șampanie, iar spuma dădea pe dinafară. Fluturele a regăsit fereastra
Jurnal teatral, 4 by Bogdan ULMU () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1599_a_2908]