532 matches
-
Adăposturi, dau ordin să fii executat într-o oră. Dacă ei nu se predau până la zece și jumătate, toți Prippii prinși din întâmplare vor fi executați. Acum nu am timp de discuții. Da sau nu. FAȚA MICĂ DE ȘOBOLAN DEVENI LIVIDĂ, DAR ÎȘI PĂSTRĂ O EXPRESIE CURAJOASĂ. \ Și cu datele despre experimentul cu Prippi cum rămâne? \ VĂ VOM COMUNICA TOATE INFORMAȚIILE PE CARE LE DEȚINEM ASUPRA ACESTUI SUBIECT, PROMISE MARIN. SCUDDER TĂCU. RĂMASE CU OCHII ÎN PODEA, CU TRUPUL LUI MIC
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85099_a_85886]
-
doi. Nu ascunse nimic despre relațiile pe care le întreținuse cu savantul și atunci ― numai atunci ― îl denunță pe Marele Judecător ca fiind protectorul nebănuit al Creierului și agentul lui. În acest punct al povestirii, John Peeler, cu o față lividă, își astupă urechile, strigând: ― Refuz să mai ascult un singur cuvânt din această trădare fantastică! Marin puse mâna pe neutralizator și trase în el. După ce corpul lui Peeler se prăbuși, se adresă celorlalți pe un ton glacial: ― După părerea mea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85099_a_85886]
-
vinovații, trădătorii fără scrupule. Împovărat de deznădejdea trenului fără țintă. Dintr-odată : un birou lung, lucios, luminat de chelia roșiatică a omulețului care se leagănă, agitat, ca lichidul din sticla gălbuie și plată pe care o tot înfige între buzele livide. Cristalul mesei perforat de privirea sa, aprinsă de patimă și viclenie. Mă scutur, să scap... încerc să deslușesc doar o scurtă întâmplare, cu zei capricioși, ușor de dezamăgit. De părinți m-am despărțit de prea multe ori, pierderea prietenilor mă
Cartea fiului by Norman Manea () [Corola-publishinghouse/Imaginative/597_a_1348]
-
șapte verticale, cota teren și canal, distanța, volum săpătură. Este luni : slujbașul atârnă în trupul lung, nesfârșit și îngust al zilei ostile. Laminat, umilit. Înalță capul din norul de fum. Jur-împrejur, zeci de tuburi subțiri de hârtie fumegă, între buzele livide. În cele două capete ale vastei săli, pe pupitrele șefului de atelier și inginerului consilier, saltă continuu, cu un țiuit disperat, telefoanele, negre broaște- țestoase de ebonit. La biroul lui Manole se reia, în grup, comentarea etapei de fotbal desfășurate
Cartea fiului by Norman Manea () [Corola-publishinghouse/Imaginative/597_a_1348]
-
Vornicu se ceartă cu desenatoarele care lucrează pentru el : doamna cu părul și rochia gri, zisă Veturia Voicu, văduva de colonel, și Lungana, tânăra buboasă, cunoscută sub denumirea Mica Mocofan. Mustața subțire și neagră saltă deseori, de enervare, deasupra buzelor livide ale inginerului Vornicu. Se ridică la intervale imprevizibile, întorcându-se spre Lungană, apoi spre veșteda Veturia, ținute sub supraveghere, să nu piardă timpul cu palavre și dichiseli. Momentul cenușiu al zilei îl apropie brusc de vecinul cel blond. Lucian întreabă
Cartea fiului by Norman Manea () [Corola-publishinghouse/Imaginative/597_a_1348]
-
și ipoteze, dar și câte o întâmplare privind cuplul Manole... Perechea se întâlnise la teatru, absolut întâmplător, cu o fostă colegă de liceu a Verei, care o îmbrățișă furtunos. Formidabil, nu ne-am văzut de un veac ! La care Manole, livid, se răsucise pe câlcâie : „De când anume ?“. Colega înțepeni, pierzându-și graiul, dar îl regăsi : „Noi chiar o zi dacă nu ne vedem, ni se pare un veac !“. Vera adăugă : „Îți dai seama în ce situație am fost pusă !“. Desigur : a
Cartea fiului by Norman Manea () [Corola-publishinghouse/Imaginative/597_a_1348]
-
de fậntậna din vale. Din gura mortului se prelungea subțire un firicel de sậnge care se îngroșa treptat, șuvoind negricios apoi către bulgării de tină. Copil fiind, am avut cea dintậi tresărire în fața confruntării cu destinul. Stăteam împietrită lậngă trupul livid al celui trecut dincolo de fruntariile vieții și încercam neputincioasă să-i caut sufletul printre păduri și dealuri, printre livezi și dumbrăvi. Cea dintậi reprezentare a morții a fost pentru mine întocmai precum a ciobanului mioritic. Mi se părea atật de
Yon by Luminita Săndulache () [Corola-publishinghouse/Imaginative/91711_a_92875]
-
că e bună, dar nu credeam că e așa de bună. Mai erau ze minute până la decernarea premiilor și cea care trebuia să prezinte lipsea nemotivat. Adică nici măcar nu-și anunțase întîrzierea, criza în care eram se accentua. Atunci, văzîndu-mă livid, mi-a propus: "Prezint eu." "Ce să prezinți tu, că nici cum te cheamă nu o să mai știi când o să vezi două mii de perechi de ochi", am replicat. "Pot." Ferm. "Pot sigur, dă-mi textul și cinci minute mi-a
Singur sub duș by Dan Chișu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295575_a_296904]
-
televizor vorbea Ceaușescu, la radio, tot Ceaușescu. Până și la fierul de călcat, și la mașina de cusut vorbea Ceaușescu. Și cu toate acestea, am aflat destul de repede, exista cîte-un fel de a fi liber pentru fiecare dintre noi, locuitorii livizi ai labirintului de beton. Pentru mine, libertatea s-a ivit sub forma bibliotecii de cartier de la parterul unui bloc identic cu al meu, aflat la mică distanță. Intram serile în cămăruța întunecoasă, cu un bibliotecar bolnav și doar vreo trei
Pururi tânăr, înfășurat în pixeli by Mircea Cărtărescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295573_a_296902]
-
noastre și ne comandă adevărul, să părăsim oare orbește o natură vie, ai cărei mușchi stau cu toții gata să plesnească, plini de viață și de expresivitate, pentru a prefera să desenăm un cadavru grecesc sau roman, să-i colorăm obrajii livizi, să-i îmbrăcăm membrele reci, să-l ridicăm în picioare, clătinându-se, și să imprimăm ochiului său lipsit de strălucire, limbii sale înghețate, brațelor sale înțepenite, privirea, idiomul și gesturile care sunt așteptate pe scândurile scenei? Cum se mai abuzează
Marile teorii ale teatrului by MARIE-CLAUDE HUBERT () [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
de pe corp zbârlit și-nghețat de groază. Treptele de lemn, stacojii, scîrțîi-toare, se întindeau din ce în ce mai sus, fără ca un capăt al lor să se poată străvedea 98 undeva. Totuși, într-un târziu, am ajuns în capul scării, singur și dezorientat în lucirea lividă a becului, care lumina slab o ușă cu belciug și gemuleț mânjit cu var. Am deschis-o și m-am înfiorat. In cămăruța violent luminată, pe scaunul de faianță, stătea sora mea, care mă privea zîmbindu-mi ciudat. Pe podeaua de
Travesti by Mircea Cărtărescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295574_a_296903]
-
cine pictează și credința acelui pictor, vei picta ca și Theo, asta o înțeleg, doar el te-a învățat, dar vei picta cu credință! Liniștea mea de dinainte n-a fost decât liniștea ce precedă țipătul, Nu! Nu! mă ridic livid de pe scaun, urechile mele au auzit destul, sare și el în picioare și încearcă să mă oprească, Mai gândește-te, Daniel! dar eu am sărit deja trei trepte deodată în iarbă și mă îndepărtez grăbit cu caietul lui Theo în
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2310_a_3635]
-
seama că spune adevărul. — Lui Blanchard îi e frică de tine. De ce? De Witt, cu moțul unsuros pleoștit pe frunte, se răsuci pe scaun și începu să râdă. Era un râs sălbatic, care răzbește prin durere, după care o amplifică. Livid, Fritzie își făcu mâna pumn, gata să-l pedepsească. Lasă-l, i-am spus. Vogel se retrase. Hohotele nebunești ale lui De Witt se potoliră încetul cu încetul. Trase aer în piept și spuse: — Al naibii să fiu, ce-am
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1945_a_3270]
-
loz norocos. Singura salvare - cărțile, muzica, amintirile, propria conștiință. Teama ia forma unei liniști interioare. 20 aprilie Recitești Boris Vian - Spuma zilelor. Seara, la vernisajul unei expoziții - „Salonul refuzaților”: Horia Bernea, Sorin Dumitrescu, Ilfoveanu, Napoleon Tiron... trece ca o statuie lividă Nichita Stănescu 24 aprilie Interesantă reflecție În legătură cu calitățile de diagnostician ale lui Caragiale. „Omul, bunăoară, de par egzamplu, dintr-un nu-știu-ce ori ceva, cum e nevricos, de curiozitate, intră la o idee; a intrat la o idee? Fandacsia e gata
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2020_a_3345]
-
imediat deasupra durei mater, ajung ușor la el... Rămâne de văzut cât suferă creierul, asta nu pot să prevăd. Apoi mai este un punct aici, spre interior, nu știu, poate e o revărsare de contralovitură... Ne privim în lumina aceea lividă care îți proiectează creierul în spatele nostru. Știm că nu putem să ne mințim. S-ar putea să existe complicații ischemice deja în curs, șoptesc. — Trebuie să deschid, numai așa vedem. — Are cincisprezece ani. Cu atât mai bine, inima e puternică
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2069_a_3394]
-
întâlneam. Ca și cum călătoria nu ar fi fost reală, ci alegorică, visată. Picioarele fetiței păreau neînsuflețite, chipul îi era ascuns acolo unde eu nu-l puteam vedea... Poate se temea de mine, de aceea mama ei mă șfichiuia cu privirea aceea lividă. Am încetat să mai privesc în jur, să nu mă prăvălesc mai mult decât trebuia în stânjeneala aceea emblematică. M-am lăsat atras de un râuleț mocirlos, pe ale cărui maluri uscate se vedeau gunoaie și un nor rătăcitor de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2069_a_3394]
-
Dintr-odată, la auzul unor pași mărunți, își simți inima străpunsă de-un pumnal și capul invadat de negură. Ușa salonului se deschise și își făcu apariția Eugenia. Bietul de el se sprijini de spătarul unui fotoliu. Ea, văzându-l livid, păli o clipă și încremeni în mijlocul salonului, iar apoi, apropiindu-se de el, îi spuse, cu glasul scăzut și uscat: — Ce-i cu dumneavoastră, don Augusto, vă e rău? — Nu, nu-i nimic; ce știu eu... — Vreți ceva? Aveți nevoie
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
-
scutură ceața confuziei care-l învăluise, își luă pălăria și-o porni pe străzi rătăcind la întâmplare. Trecând pe lângă o biserică, San Martín, intră în ea, aproape fără a-și da seama ce face. Nu văzu la intrare decât luciul livid al unei candele ce ardea lângă altarul principal. I se părea că respiră întuneric, miros de bătrânețe, de tradiție parfumată în tămâie, de sălaș secular și, înaintând aproape pe bâjbâite, se duse să se-așeze pe-o bancă. Se lăsă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
-
Poate după ruptura aceea...? — Poate... — Eugenia! Eugenia! Chiar atunci se auzi un ciocănit la ușă, iar Augusto, tremurând, cu fața aprinsă, exclamă cu glasul uscat: — Ce este? — Rosario, Rosario așteaptă - rosti vocea Liduvinei. Augusto se schimbă la față, făcându-se livid. — Ah! - exclamă Eugenia -, deranjez. Te așteaptă... Rosario. Vezi că nu putem fi decât prieteni, prieteni buni, prieteni foarte buni? — Dar Eugenia... — Vezi că te așteaptă Rosario... — Și dacă tu m-ai respins, Eugenia, așa cum m-ai respins, spunându-mi că
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
-
grav, atât de grav, încât am crezut că moare. Și-a pierdut mai tot sângele din vine și-a rămas albă ca ceara, îi cădeau pleoapele... Am crezut că o pierd. Am simțit că înnebunesc, m-am făcut și eu livid ca de ceară; îmi îngheța sângele în mine. M-am dus într-un ungher al casei, unde să nu fiu văzut de nimeni, am căzut în genunchi și m-am rugat lui Dumnezeu să mă omoare mai degrabă pe mine
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
-
astea dizolvante, extravagante, anarhice, cu care mi-ai venit, hotărăsc și dispun să mori. De cum vei ajunge la tine acasă, vei muri. Vei muri, ți-o spun, vei muri! — Dar pentru Dumnezeu! - exclamă Augusto, acum implorator, tremurând ca varga și livid de frică. — Niciun Dumnezeu! Vei muri! Dar eu vreau să trăiesc, don Miguel, vreau să trăiesc, vreau să trăiesc... N-aveai de gând să te omori? O, dacă de asta-i vorba, jur, domnule de Unamuno, că nu mă voi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
-
să dorm, să visez... Să mor..., să dorm..., să dorm..., să visez pesemne!... Gândesc, deci exist; exist, deci gândesc... Nu exist, nu! Nu exist..., mamă! Eugenia... Rosario... Unamuno... - și adormi. Curând după aceea se ridică în capul oaselor în pat, livid, gâfâind, cu ochii negri detot și înspăimântați, privind dincolo de tenebre, și strigând „Eugenia, Eugenia!“ Domingo se repezi la el. Își lăsă capul să-i cadă-n piept și muri. Când sosi medicul, crezu mai întâi că încă trăia, ceru să
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
-
lui Carducci „Pe Monte Mario“? Descriindu-ne cum „până când, pripășită la ecuator, la chemările căldurii fugare, vlăguita descendență nu va mai avea decât o singură femeie, un singur bărbat, care, stând în picioare printre ruine de munți, prin pădurile moarte, livizi, cu ochi sticloși te vor vedea, o, soare, peste imensa gheață apunând.“ Apocaliptică viziune, ce-mi amintește de alta, cu cât mai comică, cu atât mai teribilă, pe care am citit-o în Courteline și care ne înfățișează sfârșitul ultimilor
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
-
revină la mine. Dar nu posedă inteligența necesară ca să se pună cu Mickster și să reușească. White: — Davey Goldman lucra cu ei. L-au tras În piept atunci cînd au Încercat să vă omoare pe amîndoi la McNeil. Mickey Cohen, livid: — Nu! Nici În șase mii de milenii nu mi-ar face Davey una ca asta! Niciodată! Vorbești de o răzvrătire de aceeași speță cu comunismul! Jack spuse: — Avem dovezi. Davey ți-a pus un microfon În celulă. Așa a aflat
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2036_a_3361]
-
nici copilotului său nu li s-a acordat onoarea unei înmormântări creștinești. Totuși, două săptămâni mai târziu, s-a oficiat o mică slujbă de pomenire la capela privată a familiei Winshaw. Părinții lui au asistat la ea cu chipurile împietrite, livide. Fratele lui mai mic, Mortimer, sora lui, Olivia, și soțul ei, Walter, veniseră toți în Yorkshire pentru a-și prezenta omagiile; nu lipsea decât Tabitha, care imediat ce aflase vestea făcuse un acces de furie. Printre instrumentele de agresiune cu care
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1897_a_3222]