KorAP: Find »[drukola/base=luneca & drukola/pos=verb]« with Poliqarp

<1 ...17 18 19 ...64 >

1,582 matches

Corola-publishinghouse/Imaginative/1546_a_2844

să le spună că fiecare-și făurește lumea cu gândul și inima sa de aceea se spune că, până când nu vom fi asemenea copiilor, nu vom păși în Împărăția cerurilor. Cele șapte lumânări Se făcuse seară. Era frig și ceața luneca în vălătuci până în pragul casei. Așteptase toată ziua. Cât puteai cuprinde cu ochii, ceața și marea cenușii, fără sfârșit. Nu ningea, dar din ceață picurau stropi înghețați, cenușii și sărați aproape că le simțeai gustul. Vuietul mării părea și el

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1546_a_2844]
gând : hai să vedem ce e acolo. "Acolo", așa-i spuneam, fiindcă locul nu avea nume... sau noi nu i-l știam. Zis și făcut. Și, ca să ajungem mai repede, am luat-o de-a dreptul prin apa râului. Pietrele lunecau , apa era rece și repede, dar nu adâncă, așa că de câte ori cădeam, ne gândeam că face bine la sănătate "ne călește", spun oamenii. Și mergeam înainte. Oricum, nu la sănătate ne era gândul ci la... ce-o să găsim acolo. Am ajuns

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1546_a_2844]
să ne bucurăm de senin, de soare, de frumusețe, de fericire și să ne recunoaștem propriul suflet în lumina Iubirii. Digul " Știați că și pietrele au îngerii lor?" Așa își începu bătrânul povestea. Era o după-amiază senină de vară, soarele luneca spre asfințit și, până departe, apa lacului strălucea vălurind lin, până la poalele muntelui. Lacul fusese dintotdeauna aici îmi spuneam ca să oglindească brazii, să zboare deasupra lui păsările și, mai ales, să ne dea nouă răcoare vara, apă rece cu parfum

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1546_a_2844]
când văru-meu a călcat peste animalele mele (îmi închipuiam că erau o turmă de cămile) și le-a făcut una cu pământul. Am vrut și eu să-i fac la fel (construise ditamai castelul), mi-am făcut vânt dar... am lunecat și am căzut. Dar am avut timp să văd: cădeam exact peste păsările făcute de copilul acela străin cu care nu ne prea jucam noi. Și atunci s-a întâmplat: copilul a strigat bătând din palme: "Zburați!" și păsările de

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1546_a_2844]
decât un lac), așa că, până departe, ți se părea că e doar apă, cer și soarele care se ridica, roz-auriu-albăstrui... din apă și cer... Tot auriu, ca și soarele, era părul lui. Unduia ușor în briza dimineții, buclele se desfăceau, lunecau pe umerii veșmântului, se adunau la loc... Stătea nemișcat. Nu știu ce mă așteptam să văd, dar rămăsesem și eu acolo, uitându-mă la el, spre soare, parcă prin el... Era liniște. Se potolise și vântul, nici valurile nu se mai auzeau

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1546_a_2844]
un soare blând care mă scălda cu totul și eram bucuros și liber că, dacă aș fi avut aripi, aș fi zburat sus, sus de tot... iar el vorbea și din când în când mă mângâia și iarăși vorbea... Soarele luneca spre asfințit și, în liniștea care se lăsa, glasul lui era dulce și bun și ținea de foame și de sete și te făcea mare și bun și înalt sigur că așa te făcea odată ce spunea că suntem copiii Lui

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1546_a_2844]
sunt mama și rudele Lui, care vor să-L vadă. Și aici n-am mai înțeles. Cum mă uitam așa la el, n-am mai văzut decât lumina aurie crescând am crezut că e lumina asfințitului, dar nu era așa : luneca din hainele lui, ieșea din el, pe urmă nu mai era deloc el, era numai lumina și pâlpâia ca o flacără aurie și caldă și aromind a pâine, și struguri, și flori, și câmp reavăn, și ploaie, și rouă, și

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1546_a_2844]
o urmez. Nu se cade să vorbești lângă cel care n-o mai poate face; nu se cade să mănânci și să bei acolo, nu se cade. Am ajuns în pragul casei. Era acolo. Cu pasul ușor, neauzit, părea că lunecă pe pietrele colțuroase. Ajunsese înaintea mea. Se uita de-a lungul drumului: "Nu-i așa că vine ?" m-a întrebat când am ajuns lângă ea. Cine să vină, copilă dragă ? Pe cine cauți ?" am întrebat-o. A tăcut. "Cum te cheamă

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1546_a_2844]
ochi de lumină, o lumină verde-albastră, ei înșiși erau lumina o lumină verde-albastră, așa i-am văzut în somn, era la început doar o lumină albă, nesfârșită, ca a soarelui de amiază, care inunda totul, dar blândă, mângâietoare, spre care lunecam plină de bucurie, apoi s-a făcut albastră-verde, unduitoare, ca o apă nesfârșit de adâncă și înmiresmată și atunci i-am auzit glasul : "Fetiță, scoală-te" și m-am căznit să deschid și eu ochii și lumina se făcu mai

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1546_a_2844]
seara. Una câte una, se aprindeau pe boltă stelele și în ferestre luminile. Oamenii se întorceau acasă. Chiar și zarva copiilor se domolea. Ai fi spus că noaptea cobora în liniște, acolo, la poalele muntelui mai ales că răcoarea asfințitului lunecase în vale încărcată de miros de brad, de ape, de fum. Acum muntele respira, iar ceața atârna în nouri lungi pe crengile copacilor, pe frunze și flori. Când ușa casei s-a închis ("ca să nu iasă căldura", spun oamenii, fiindcă

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1546_a_2844]
scutecele Lui Iisus ! De aceea parfumul meu e așa de prețuit", spuse rozmarinul. Când, într-un târziu, zarva se mai potoli (fiindcă ieșise Luna), în lumina argintie toate florile au văzut pe tufișul de salcâm picături mari de rouă, care lunecau ca niște lacrimi mari, tăcute, pe pământ. Și se făcu tăcere. "Din ramurile mele s-a făcut o cunună suspină sărmanul tufiș. M-au ales pentru spinii mei, nu pentru florile mele. Și acum port pentru totdeauna crima pe care

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1546_a_2844]
doar-doar o să vadă și el... Prințul avea bucle lungi, galben-aurii, care se resfirau pe umeri... ei, da, și el avea părul lung, de culoarea grâului... Prințul era îmbrăcat în haine de aur și argint, dar noi îl vedeam, când soarele luneca spre asfințit și răsărea luna, așa în aur și argint... și era lumina asfințitului pe hainele lui, pe pătura aceea roșcată în care se înfășura cu totul... Și uite-așa mă gândeam uitându-mă la el, când începu deodată să

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1546_a_2844]
mă luasem !... Și cum mă uitam așa, am văzut că încep să strălucească... Picioarele începură să strălucească... Rănile nu s-au mai văzut... picioarele, apoi trupul, întins la pământ, strălucea... Și-am văzut cum s-a ridicat... la fel de încet cum lunecase la pământ... așa, drept, fără să se sprijine în mâini... fără să îndoaie genunchii... stătea drept ... eu cred că stătea în bătaia soarelui, de strălucea așa, dar cum să strălucească așa, cu soarele pe dinăuntru... Nu-I vedeam fața, era

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1546_a_2844]
că n-au rădăcini și n-are ce să-i țină-n loc), de ce..." Dar nu apucă să-și termine vorba ; se opri, descumpănit, cât pe ce să se rostogolească din loc, chiar dacă nu adia vântul: lacrimi mari de rouă lunecau pe floarea de cicoare. "Iartă-mă, surioară, spuse spinul. Iar mi-am luat țepii la purtare. Da' ce ai tu cu oamenii, să le iei apărarea?!" "Eu nu știu cum sunt toți oamenii, răspunse cicoarea. Dar am să-ți spun despre cei

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1546_a_2844]
că numai eu am văzut strălucirea... soră-mea spune că n-a fost nici o lumină, că nimeni n-a văzut-o, dar eu știu ce am văzut, cum soarele asfințitului făcea pod între El și frate-miu, am văzut lumina lunecând între noi toți și cerul de deasupra, i-a mângâiat ochii și urmele lacrimilor... lacrimilor Lui... plânsese pentru fratele meu, plânsese și pentru mine, și pentru soră-mea, și pentru noi care-l plângeam pe Lazăr și plângeam moartea lui

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1546_a_2844]
cât Îl iubesc... măcar o dată să-L mai văd, înainte de sângele asfințitului... măcar o dată... Ascultă-mi, Doamne, inima... te rog... * ...stau și-i aștept. Mă uit în lungul drumului și-i aștept. Nu-mi pot lua ochii de la drum. Soarele lunecă ușor, dincolo de crucea zilei. Mi se pare că toată viața mea nu a fost decât pregătire și așteptare. Apoi, deodată, au plecat. Nu știu cum, dar parcă plecarea asta e altceva, e altcumva. Ca o tristețe adâncă în lumina soarelui, în pulberea

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1546_a_2844]
asta. NU există moarte, nici durere, nici despărțire... dualismul este aparent, singura realitate este Sufletul, unul și același în corp și în cosmos" îi răsăriseră deodată în gând cuvintele unei cărți vechi citite cândva, pe ascuns... Înseamnă că imaginile noastre lunecă pe acel "ceva", acel "ceva" descoperindu-se abia atunci când au plecat toate imaginile. Și acel "ceva" e sufletul. Și nu un suflet stins și gol acela n-ar mai fi suflet, ci mormânt rece sufletul Acela ține în el toate

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1546_a_2844]
Corola-publishinghouse/Imaginative/295603_a_296932

încălzească la soare. Ceilalți dau ocoluri imperiale în văzduh, dezmorțindu-și aripile. Între ruine, cresc spini și trandafiri sălbateci. Pe aleea ce duce la piramidă au răsărit urzici. Vorba unui poet mexican, moartea are gust de pământ. La picioarele mele lunecă din când în când șopârle. În apropiere, descopăr un puț secat. Prezența lui într-un loc unde sunt atâtea măști ale zeului ploii mi se pare firească. Între fântâni și piramide există, neîndoielnic, aici, o strânsă legătură. Apa pe care

Caminante by Octavian Paler [Corola-publishinghouse/Imaginative/295603_a_296932]
Corola-publishinghouse/Imaginative/1493_a_2791

după care se întoarce să urce. O familie cu doi gemeni, fiecare cu cîte un copil în brațe, avansează cu greu printre rîndurile de scaune. Iulian Barbu s-a oprit lîngă femeia cu guler alb, lăsîndu-și cureaua servietei să-i lunece de pe umăr pînă o prinde în palmă. Absentă, femeia îl simte, trage cu coada ochiului să se convingă, scapără un surîs nervos în colțul gurii, hotărîndu-se să ridice privirea, să-l întrebe ce vrea, ori să-l poftească să nu

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1493_a_2791]
savarină proaspătă." Cu cinismul femeilor frumoase, exasperate de curtea bărbaților nedoriți, Maria Săteanu și-a reprimat zîmbetul ironic, despicîndu-l pe Mihai numai din privirea-i calmă. Nu mi-a plăcut piesa aceea a răspuns ea simplu, ca replică la privirea lunecată pe trupul ei. Personajul principal s-a purtat ca un bădăran, sugerîndu-i prietenei sale, în final, că ușa e deschisă. O femeie nu poate fi dată afară chiar așa și-ncă într-o piesă la Televiziune. Mustața semeață i-a

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1493_a_2791]
de beton. La o curbă în pantă șoferul frînează, așteptînd să treacă pe lîngă el, în sens invers, un camion. În valul mic de zăpadă, roțile din spate încep să joace. Mîinile s-au încleștat pe volan. Mașina dansează ușor, lunecînd într-o parte. Piciorul sare de pe accelerație pe frînă, tremurul mașinii transformîndu-se într-o mișcare lentă spre dreapta cu roțile din spate blocate, oprindu-se la marginea șoselei. Toți pasagerii au făcut ochii mari. Șoferul înghite nodul urcat în gît

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1493_a_2791]
abia răzbate la cîțiva metri prin fulgii deși. În față, pe șosea, ceva negru, neclar, de care se apropie cursa în viteză. Frînă bruscă. Pasagerii se trezesc săltați în picioare, apoi, în secundele următoare, cînd panica e în toi, cursa lunecă încet spre dreapta cu jumătatea din spate; lumea țipă și, pe măsură ce țipetele se accentuează, roțile din spate intră în șanț iar cursa înțepenește prăvălită. Lumea a amuțit. La numai un metru în față, un camion stă răsturnat în dreapta, în șanț

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1493_a_2791]
a vîntului, ca pe un cocoș de tablă, așezat în cornul casei. Ochii speriați ai pasagerilor au prilejul să vadă cum în parbriz, asemenea unui jet puternic, viscolul lovește în plin, spărgîndu-se rotund, ca o explozie de schije albe, ce lunecă pe botul cursei și se preling pe lîngă geamuri, adunîndu-se la spate, precum liniile de forță pe lîngă modelul unui avion, într-un tunel aerodinamic. Să rămînem aici spune arhitectul cînd vede că șoferul pornește motorul. Măcar ne sprijinim de

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1493_a_2791]
ajungînd la asfalt, înfig zalele lanțului, urnind cursa printr-o zvîcnitură, aruncînd-o înainte. Șoferul trage de volan, aduce cursa de-a lungul șoselei, dar, în clipa următoare, vîntul, pornit mai cu putere, lovește în coasta stîngă iar roțile din față lunecă vreun metru spre șanț. Șoferul înjură călcînd frîna. Rău! sare în sus Lazăr. Ia dă la mine, că nu de-aia am pus lanțuri. O clipă, șoferul ezită, dar își amintește precizia cu care Lazăr a prins lanțul și-și

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1493_a_2791]
zice că trebuie să reacționeze în vreun fel, să se elibereze, să protesteze, eventual să țipe, dar nu-și poate crede că e adevărat, că Mihai a îndrăznit să o atingă. O mînă i-a eliberat brațul, simte cum degetele lunecă în sus, pe gît, spre obraz... Ești frumoasă, Maria; frumoasă ca un blestem... Cealaltă mînă a descris un arc prin aer, oprindu-și vîrful degetelor pe obrazul drept, atingîndu-l, pentru ca mai apoi, amețită de-a binelea, femeia să-și simtă

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1493_a_2791]