KorAP: Find »[drukola/base=romanizare & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...17 18 19 ...21 >

508 matches

Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821

complexului proces de romanizare, care a cuprins treptat dar ireversibil întregul teritoriu carpato-dunărean, locuit de geți, deși regiunile extra-carpatice, Muntenia, Moldova, Basarabia nu au făcut efectiv parte din Dacia romană. În general, în secolele IV-VI, s-a amplificat procesul romanizării dacilor liberi din regiunile extra-carpatice, contribuind la aceasta și acceptarea timpurie a creștinismului, apoi generalizarea lui. În acest fel, s-au definitivat trăsăturile esențiale ale civilizației autohtone, nord-dunărene. Vestigiile descoperite sunt dovada existenței în regiunile extra-carpatice, ca și în restul

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
gentes, nationes ("neamuri"), "adoratori ai vechilor divinități", și barbarii păgâni (necreștini) pătrunși pe teritoriul nord-danubian, după mijlocul secolului IV (goți, huni). Prin urmare, în spațiul autohton s-a ajuns la identitatea între romanus și christianus, astfel încât se poate spune că romanizarea și creștinarea au devenit elemente de individualizare etnică și spirituală (religioasă) față de "Barbaria" (lumea barbară) și păgânism.26 Păgâni și creștini la sud și est de Carpați Aspectul distinctiv ce caracterizează teritoriile dintre Nistru, Carpați, linia limesului Transalutanus și Dunăre

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
să se îndrepte spre scaunul său din Remesiana, aflat în îndepărtata Dacie (la "dacii arctici" spune Sf. Paulin), unde își desfășura misiunea evanghelizatoare. Aflăm că Sf. Niceta predica în limba latină pentru răspândirea credinței și desfășura și o lucrare de "romanizare" printre triburile barbare de aici, bessi, sciți, dar și geți și "amândouă felurile de daci". Aceste afirmații ale lui Paulin de Nola au provocat vii dezbateri și s-au formulat diverse ipoteze în legătură cu aria misionară a Sf. Niceta. D. M.

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
Biserica ariană din "Gothia" de pe malul stâng, în 341-348-ulterior, el părăsește Dacia și se retrage în sud, în Imperiu, sub presiunea lui Aorich, regele vizigoților. În urma predicilor sale, mulți locuitori nord-dunăreni au îmbrățișat arianismul, goți, autohtoni, geți în curs de romanizare și daco-romani. Ulfila predica în greacă, latină și gothică. Prezența unor creștini de origini etnice diverse este o realitate, în secolul al IV-lea, alături de o biserică ortodoxă și una ariană, la nord de Dunăre, a existat și o biserică

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-lea, marchează începutul unei noi etape în istoria spațiului nord-dunărean. Consecințele provocate de impactul invaziei popoarelor stepei conduse de huni au fost devastatoare: abandonarea orașelor, instalarea modului de viață rural, începutul uniformizării civilizației locale. În același timp, a continuat generalizarea romanizării, ceramica dacică se diminuează sau dispare, are loc încetarea practicilor funerare specifice dacilor și încheierea bilingvismului. Aceste evoluții istorice specifice și contradictorii au avut consecințe însemnate și în plan religios. Astfel, creștinismul atestat în secolul al IV-lea, în fosta

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
Concluzie: istoria creștinismului nord-dunărean, după mijlocul secolului al V-lea, evidențiază că prezența obiectelor creștine pe teritoriul fostei provincii este un semn indubitabil al continuității populației daco-romane, singura creștină în această zonă. Aceasta realitate pune în lumină legătura indestructibilă dintre romanizare și creștinare, pe de o parte, și persistența unor comunități creștine, după impactul hunic, pe de altă parte. Acest fenomen al trecerii de la păgânism la creștinism, desfășurat mai intens din a doua jumătate a secolului al V-lea (după 454

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
în nordul Dunării, în aceste secole, este preponderent creștin, asistăm practic la supremația spiritualității creștine, iar populația romanică se integra în Biserică. Perioada 400-600 reprezintă momentul decisiv al creștinării celei mai mari părți a masei romanice nord-danubiene, concomitent cu generalizarea romanizării .50 O problemă controversată: ce religie a fost înlocuită de creștinism ? Legea lui Zalmoxis sau religia romană tradițională ? Sau și una și alta ? Răspunzând la aceste întrebări, P. P. Panaitescu afirmă că "amândouă aceste religii, a dacilor și a romanilor

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
bună măsură au rămas aici cu credințele lor cu tot. Mircea Eliade susținea în cartea sa, De la Zalmoxis la Genghis-han: Nu știm ce s-a întâmplat cu Zalmoxis și cultul său după transformarea Daciei în provincie romană (106 d. H.). Romanizarea a fost mai rapidă și mai radicală în mediile urbane. Ca peste tot în Imperiul roman, și în Dacia, realitățile religioase autohtone au supraviețuit, mai mult sau mai puțin transformate, nu numai romanizării, dar și creștinării". Avem destule dovezi ale

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
Daciei în provincie romană (106 d. H.). Romanizarea a fost mai rapidă și mai radicală în mediile urbane. Ca peste tot în Imperiul roman, și în Dacia, realitățile religioase autohtone au supraviețuit, mai mult sau mai puțin transformate, nu numai romanizării, dar și creștinării". Avem destule dovezi ale supraviețuirii moștenirii "păgâne", getice și romane, în spiritualitatea românească: cultul morților, mitologia funerară, riturile agrare, obiceiurile sezoniere, credințele magice ș.a. Acestea persistă, abia schimbate, de la o religie la alta, timp de milenii! Un

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
daco-romană (Diana Sancta) era aceeași divinitate cu Artemis-Bendis a tracilor (Herodot, IV). Echivalența aceasta, nedemonstrată încă, nu lasă nici o îndoială că sub numele roman al Dianei se ascundea (sincretizată sau nu ), o zeiță autohtonă. Cultul acestei zeițe a supraviețuit, după romanizarea Daciei, iar numele de Diana se găsește în vocabula românească "zâna" (Zina). În acest fel, "Diana Sancta" din Sarmizegetusa a devenit Sânziana (Sancta Diana), figura centrală a folclorului românesc (vezi E. Lozovan, Dacia Sacra). Astfel, spune Pârvan, dianaticii (adepții cultului

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
de populație, contacte economice și culturale s-a hrănit masiv romanitatea și creștinătatea din nordul lui, în ciuda situației politice grele în care a trebuit să-și ducă existența. Răspândit și însușit în limba latină, creștinismul a contribuit substanțial la desăvârșirea romanizării în spațiul fostei provincii Dacia, la extinderea și fixarea latinei peste granițele de altădată ale vechii provincii, în lumea dacilor liberi. Istoricul D. Protase spune: "Creștinismul (ca formă universală) și romanizarea (ca mutație etno-culturală) pe pământul Daciei au mers mână

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
în limba latină, creștinismul a contribuit substanțial la desăvârșirea romanizării în spațiul fostei provincii Dacia, la extinderea și fixarea latinei peste granițele de altădată ale vechii provincii, în lumea dacilor liberi. Istoricul D. Protase spune: "Creștinismul (ca formă universală) și romanizarea (ca mutație etno-culturală) pe pământul Daciei au mers mână în mână și s-au completat reciproc, reprezentând pilonii de rezistență și dăinuire ai întregii romanități nord-dunărene în fața pericolului triburilor migratoare. Prin creștinismul răspândit în limba latină s-a constituit și

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
Paleocreștinismul nord-dunărean și etnogeneza românilor, în AIIACN 26, 1983-1984, p. 35-84. 36. P. P. Panaitescu, op. cit., p. 101-102. M. Rusu, Paleocreștinismul din Dacia romană, în EN 1, 1991, p. 81-112. 37. Istoria Românilor (Tratat), vol. II, p. 592-595. AL. Madgearu, Romanizare și creștinare la nordul Dunării în secolele IV-VII, în AIIX 31, 1994, p. 479-502 38. Istoria Românilor (Tratat), vol. II, p. 595-597. 39. Emilian Popescu, Organizarea eclesiastică a provinciei Scythia Minor în sec. IV-VI, în S.T., 1980, nr. 7-10

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
organizarea bisericească se sincronizează cu prefacerile social-politice de pe teritoriul carpato-dunărean. Creștinismul este o componentă spirituală și instituțională, a continuității istorice și a contribuit decisiv la închegarea personalității spirituale a românilor. Astfel, încă în secolul al IV-lea, între creștinism și romanizare s-a instituit un raport de strânsă condiționare: creștinismul a devenit un factor important de romanizare și cu rol de seamă în procesul de etnogeneză a neamului românesc. Răspândirea creștinismului a fost direct proporțională cu gradul atins de romanizare. Prin

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
instituțională, a continuității istorice și a contribuit decisiv la închegarea personalității spirituale a românilor. Astfel, încă în secolul al IV-lea, între creștinism și romanizare s-a instituit un raport de strânsă condiționare: creștinismul a devenit un factor important de romanizare și cu rol de seamă în procesul de etnogeneză a neamului românesc. Răspândirea creștinismului a fost direct proporțională cu gradul atins de romanizare. Prin creștinism, spațiul carpato-dunăreano-pontic s-a menținut în orbita de cultură și civilizație a Imperiului, și a

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
și romanizare s-a instituit un raport de strânsă condiționare: creștinismul a devenit un factor important de romanizare și cu rol de seamă în procesul de etnogeneză a neamului românesc. Răspândirea creștinismului a fost direct proporțională cu gradul atins de romanizare. Prin creștinism, spațiul carpato-dunăreano-pontic s-a menținut în orbita de cultură și civilizație a Imperiului, și a contribuit la la conservarea unității romanității răsăritene. Dacă la început creștinii erau grupați în orașe și castre, ei constituind nucleul creștinismului daco-roman, o dată cu

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
și civilizație a Imperiului, și a contribuit la la conservarea unității romanității răsăritene. Dacă la început creștinii erau grupați în orașe și castre, ei constituind nucleul creștinismului daco-roman, o dată cu prima jumătate a secolului al IV-lea, rolul creștinismului în consolidarea romanizării pe teritoriul Daciei (nordul Dunării) a crescut foarte mult. Aceasta s-a întâmplat mai ales în timpul prezenței Imperiului la Dunăre, sub Anastasie și Justinian-sfârșitul secolului al V-lea și începutul celui de-al VI-lea. În secolele V-VII, se

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
din cele două teze, F. Lot înclina, încă de la început, în favoarea toriei imigrării: slaba colonizare a Daciei, după cucerirea ei, în 106, mărturiile explicite privitoare la părăsirea completă a provinciei, în a doua jumătate a secolului al III-lea, suspendarea romanizării la nordul Dunării, după părăsire (275), mai ales în Transilvania. Lot spune textual: "Nicăieri nu se vorbește, între sfârșitul secolului al IV-lea și secolul al XIII-lea, de o populație romanică trăind în vechea Dacie. Această muțenie, timp de

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
cuvintelor albaneze în limba română, toate aceste argumente par să încline balanța în favoarea ipotezei susținerii formării poporului român în sudul Dunării, într-un mediu slav balcanic. El considera că acest mediu pare, în plus, să fi fost mai propice latinizării (romanizării) decât Dacia nord-dunăreană, imperfect (incomplet) romanizată, între 106-275, și, fără îndoială, golită de populație după năvălirile barbare din secolul al III-lea. Însăși unitatea limbii române, care se remarcă până și în dialectele îndepărtate, ca cel macedo-român din sud, nu

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
al Rinului, dar istoricul român consideră că, în același fel, retragerea populației rurale în pădurile și munții Daciei, după 275, în fața ocupației barbarilor este plauzibilă și nu mai pare absurdă. Brătianu subliniază un aspect interesant, anume faptul că, în Dacia, romanizarea nu reprezintă cu necesitate un fapt de natură etnică, deoarece coloniștii erau aduși din toate regiunile Imperiului, alcătuind un adevărat mozaic de rase și naționalități. Însă ceea ce s-a petrecut aici a fost, în special, un fapt de natură lingvistică

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
Skok, mergea de la Alessio, de-a lungul Adriaticei, până la Prisrend și Skopje, urcând apoi spre nord și nord-est până într-un punct situat între Pirot și Bela Palanka, și ajungând la hotarele cetăților grecești de pe malul pontic. Noile cercetări asupra romanizării sudului Dunării dovedesc că linia aceasta de demarcație este oarecum artificială, deoarece Macedonia și o mare parte din regiunile sudice erau latinizate sau măcar bilingve. Prin urmare, hinterlandul sud-dunărean constituia, în secolele II-III, o bază mult mai solidă pentru pătrunderea

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
aceasta de demarcație este oarecum artificială, deoarece Macedonia și o mare parte din regiunile sudice erau latinizate sau măcar bilingve. Prin urmare, hinterlandul sud-dunărean constituia, în secolele II-III, o bază mult mai solidă pentru pătrunderea latinei dincolo de Dunăre. În ceea ce privește profunzimea romanizării, Brătianu atrage atenția asupra unui aspect nu mai puțin interesant: de unde ne-am fi așteptat la o romanizare mai serioasă într-o zonă mai lijniștită, dimpotrivă, exemplul unor provincii de limes (frontieră) dovedește exact contrariul -în Alsacia, prezența legiunilor a

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
măcar bilingve. Prin urmare, hinterlandul sud-dunărean constituia, în secolele II-III, o bază mult mai solidă pentru pătrunderea latinei dincolo de Dunăre. În ceea ce privește profunzimea romanizării, Brătianu atrage atenția asupra unui aspect nu mai puțin interesant: de unde ne-am fi așteptat la o romanizare mai serioasă într-o zonă mai lijniștită, dimpotrivă, exemplul unor provincii de limes (frontieră) dovedește exact contrariul -în Alsacia, prezența legiunilor a grăbit și a intensificat acest proces. La fel s-a întâmplat și în Dacia.21 Dacă examinăm urmările

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
30 Procesul de etnogeneză românească a durat aproximativ zece secole: început prin secolul I d. H., el s-a încheiat, în linii generale, în secolul X d. H. Etapa I (secolele I-VII). Aceasta începe cu procesul de asimilare, adică de romanizare lingvistică și culturală a populațiilor illiro-trace dintre Marea Adriatică și Marea Neagră, din valea Dunării și Carpați până în nordul Transilvaniei. Aici s-a închegat ceea ce s-a numit romanitatea răsăriteană-aceasta nu acoperea întreaga regiune balcanică, ci numai părțile ei nord-vestice, în timp ce

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
nord de Skoplje, lacul Ohrida, vest de Serdica (Sofia), urma spre răsărit versantul nordic al Munților Haemus până la gurile Dunării și Marea Neagră, cu excepția litoralului pontic (grecesc). Unele "insule" latine au existat și în regiunea sudică a Balcanilor (Macedonia), dar o romanizare masivă a avut loc numai la nord de linia Jirecek, anume în provinciile ilirice și dunărene, inclusiv Dacia. În spațiul întinsei romanități răsăritene s-au configurat două zone teritoriale: una vest balcanică, având ca substrat etnic pe iliri, unde s-

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]