1,848 matches
-
că numele personajelor ficționale se opun numelor persoanelor reale, fiind reductibile la grupuri de descrieri definite, Toma Pavel vorbește în ambele cazuri de "designatori rigizi, atașați obiectelor individuale, independent de proprietățile obiectelor", fără nicio diferență structurală 16. (Toma Pavel consideră semantica lumilor posibile inadecvată pentru specificarea naturii discursului ficțional, de aceea utilizează termenul de lumi ficționale, și nu de lumi posibile). Problema justeței numelor proprii, "cea mai delicată condiție a denumirii", trebuie delimitată de aceea mai ușoară, chiar artificială, a numelor
[Corola-publishinghouse/Science/84970_a_85755]
-
sa cu verbul creator al lui Dumnezeu. (Walter Benjamin, Opere I, Mitul și violența - tr. m62) Cercetările despre nume au adus în ultimii ani noi revalorizări și revizuiri ale celor două teorii, a referinței directe și descriptivistă, renunțându-se la semantica referențială și urmând căile semanticii interpretative. O serie de comunicări ale colocviului Le texte et le nom ținut la Universitatea din Montréal în 25, 26, 27 aprilie 1995, abordări lingvistice, semiotice, psihanalitice, filozofice, istorice încearcă să răspundă la întrebarea: cum
[Corola-publishinghouse/Science/84970_a_85755]
-
lui Dumnezeu. (Walter Benjamin, Opere I, Mitul și violența - tr. m62) Cercetările despre nume au adus în ultimii ani noi revalorizări și revizuiri ale celor două teorii, a referinței directe și descriptivistă, renunțându-se la semantica referențială și urmând căile semanticii interpretative. O serie de comunicări ale colocviului Le texte et le nom ținut la Universitatea din Montréal în 25, 26, 27 aprilie 1995, abordări lingvistice, semiotice, psihanalitice, filozofice, istorice încearcă să răspundă la întrebarea: cum acționează literatura asupra numelor proprii
[Corola-publishinghouse/Science/84970_a_85755]
-
cu o "infinitate de adăugiri", despre respingerea naturii indiciale și pledoaria pentru caracterul semnificant al numelui, realizarea motivației fonetice, "culturale", funcția ecumenică a numelui propriu, funcția emblematică a raportului semnificant-semnificat, caracterul cratylean al numelui). În general, studiile se opun concepției semanticii clasice care nu recunoaște numelui propriu decât relația de denotație, și pledează pentru încărcarea cu semnificație, pentru spargerea rezistenței la sens a numelui propriu, pentru fondul cratilist minim sau mimologia restrânsă (François Rigolot), pentru "încărcarea", chiar "supraîncărcarea de sens" a
[Corola-publishinghouse/Science/84970_a_85755]
-
sens a numelui propriu, pentru fondul cratilist minim sau mimologia restrânsă (François Rigolot), pentru "încărcarea", chiar "supraîncărcarea de sens" a numelui propriu în textul literar, nume supus demersului onomasiologic al romancierului și demersului semasiologic al lectorului (Christine Klein-Lataud). Detașarea de semantica referențialistă presupune adoptarea unei semantici interpretative pentru care sensul și semnificația rezidă din interacțiunea semnificaților, care preferă opoziția dintre seme inerente și aferente și consideră că motivația poate afecta porțiunea aferentă sensului contextual (Louis Hébert). Un studiu strict lingvistic și
[Corola-publishinghouse/Science/84970_a_85755]
-
fondul cratilist minim sau mimologia restrânsă (François Rigolot), pentru "încărcarea", chiar "supraîncărcarea de sens" a numelui propriu în textul literar, nume supus demersului onomasiologic al romancierului și demersului semasiologic al lectorului (Christine Klein-Lataud). Detașarea de semantica referențialistă presupune adoptarea unei semantici interpretative pentru care sensul și semnificația rezidă din interacțiunea semnificaților, care preferă opoziția dintre seme inerente și aferente și consideră că motivația poate afecta porțiunea aferentă sensului contextual (Louis Hébert). Un studiu strict lingvistic și dezontologizat al numelui propriu axat
[Corola-publishinghouse/Science/84970_a_85755]
-
fapte recunoscute și etimologie populară (care permite o lectură poetică a numelor proprii), de la clasificarea enunțurilor lingvistice ca obiect al unei duble relații de denotație (relația cuvântului cu obiectul) și de semnificație (relația dintre cuvânt și obiect), Rigolot amintește concepția semanticii clasice care nu recunoaște numelui propriu decât relația de denotație: "Numele proprii nu au sens; ca urmare, noțiunea de semnificație nu li se aplică. Funcția numelui propriu este identificare pură: a distinge și a individualiza o persoană sau un lucru
[Corola-publishinghouse/Science/84970_a_85755]
-
propriu - perceput diferit față de alte categorii de cuvinte, atât de către specialiști, cât și de nonspecialiști (nu are același comportament sintactic cu numele comune etc.) - depinde de teoriile moștenite din tradiția gramaticală, care foloseau pentru nume termenul de substantive, adoptând o semantică referențialistă. Fără a pretinde că aduce răspunsul definitiv, cercetătorul își propune să prezinte principalii factori care condiționează diferitele răspunsuri aduse de semanticile lingvistice. Astfel că problemele avute în vedere vizează definiția sensului, unitățile analitice, clasificarea și subclasificarea numelui propriu. Abordarea
[Corola-publishinghouse/Science/84970_a_85755]
-
comune etc.) - depinde de teoriile moștenite din tradiția gramaticală, care foloseau pentru nume termenul de substantive, adoptând o semantică referențialistă. Fără a pretinde că aduce răspunsul definitiv, cercetătorul își propune să prezinte principalii factori care condiționează diferitele răspunsuri aduse de semanticile lingvistice. Astfel că problemele avute în vedere vizează definiția sensului, unitățile analitice, clasificarea și subclasificarea numelui propriu. Abordarea lui Hébert este cea a unei semantici interpretative opuse unei semantici "clasice", ale căror trasee le urmărește; chiar dacă, spre sfârșitul discuției, împrumută
[Corola-publishinghouse/Science/84970_a_85755]
-
răspunsul definitiv, cercetătorul își propune să prezinte principalii factori care condiționează diferitele răspunsuri aduse de semanticile lingvistice. Astfel că problemele avute în vedere vizează definiția sensului, unitățile analitice, clasificarea și subclasificarea numelui propriu. Abordarea lui Hébert este cea a unei semantici interpretative opuse unei semantici "clasice", ale căror trasee le urmărește; chiar dacă, spre sfârșitul discuției, împrumută temporar un punct de vedere referențial, autorul subscrie la o semantică diferențială și nereferențială. Specificând cele două feluri de conținut descrise de semantica interpretativă, semnificația
[Corola-publishinghouse/Science/84970_a_85755]
-
propune să prezinte principalii factori care condiționează diferitele răspunsuri aduse de semanticile lingvistice. Astfel că problemele avute în vedere vizează definiția sensului, unitățile analitice, clasificarea și subclasificarea numelui propriu. Abordarea lui Hébert este cea a unei semantici interpretative opuse unei semantici "clasice", ale căror trasee le urmărește; chiar dacă, spre sfârșitul discuției, împrumută temporar un punct de vedere referențial, autorul subscrie la o semantică diferențială și nereferențială. Specificând cele două feluri de conținut descrise de semantica interpretativă, semnificația, formată din semele inerente
[Corola-publishinghouse/Science/84970_a_85755]
-
unitățile analitice, clasificarea și subclasificarea numelui propriu. Abordarea lui Hébert este cea a unei semantici interpretative opuse unei semantici "clasice", ale căror trasee le urmărește; chiar dacă, spre sfârșitul discuției, împrumută temporar un punct de vedere referențial, autorul subscrie la o semantică diferențială și nereferențială. Specificând cele două feluri de conținut descrise de semantica interpretativă, semnificația, formată din semele inerente în limbă, și sensul, format din semele inerente și aferente actualizate în context, autorul își situează analiza pe palierul morfemului și al
[Corola-publishinghouse/Science/84970_a_85755]
-
a unei semantici interpretative opuse unei semantici "clasice", ale căror trasee le urmărește; chiar dacă, spre sfârșitul discuției, împrumută temporar un punct de vedere referențial, autorul subscrie la o semantică diferențială și nereferențială. Specificând cele două feluri de conținut descrise de semantica interpretativă, semnificația, formată din semele inerente în limbă, și sensul, format din semele inerente și aferente actualizate în context, autorul își situează analiza pe palierul morfemului și al cuvântului. Relativ la conținutul în limbă, Hébert afirmă existența a trei tipuri de
[Corola-publishinghouse/Science/84970_a_85755]
-
și d) specifice (/cel mai curajos/ etc.). Hébert consideră că, în context, grație actualizărilor semelor aferente, toate tipurile de nume proprii sunt susceptibile să conțină cele patru tipuri de seme: specifice, micro-, mezo- și macrogenerice. De asemenea, opune semanticilor tradiționale semantica interpretativă pentru care sensul și semnificația rezidă din interacțiunea semnificaților și nu din relația semnificaților cu referentul lor. Semantica la care aderă Hébert consideră că motivația și omonimia (chiar paronimia) pot afecta porțiunea aferentă sensului contextual. Semanticilor clasice interesate doar
[Corola-publishinghouse/Science/84970_a_85755]
-
nume proprii sunt susceptibile să conțină cele patru tipuri de seme: specifice, micro-, mezo- și macrogenerice. De asemenea, opune semanticilor tradiționale semantica interpretativă pentru care sensul și semnificația rezidă din interacțiunea semnificaților și nu din relația semnificaților cu referentul lor. Semantica la care aderă Hébert consideră că motivația și omonimia (chiar paronimia) pot afecta porțiunea aferentă sensului contextual. Semanticilor clasice interesate doar de sensul în limbă și care susțin că toate numele proprii sunt lipsite de sens, autorul adaugă opinia cercetătoarei
[Corola-publishinghouse/Science/84970_a_85755]
-
limbă, elementele care aparțin altor clase morfologice pot fi vide de sens ca numele neologice (de ex. un lexem verb neologic) sau să fie dotate cu patru tipuri de seme ca numele de notorietate (multe din substantivele comune). Dacă pentru semanticile clasice, unitatea analizei principale, chiar minimale, este cuvântul, Hébert propune, pentru a înțelege cuvântul, trecerea la nivelul morfematic, la adevăratul semn minimal, morfemul. Divizarea cuvântului în morfeme implică divizarea semnificatului cuvântului (sau semia) în semnificați de morfeme (sau sememe), și
[Corola-publishinghouse/Science/84970_a_85755]
-
sincronic: de ex., în "Stranie coincidență, Dupont a sărit podul!" sau în "Acest domn Loyal are un aer foarte necinstit". Această formă de motivație, pe care o consideră una din formele posibile de omonimie și de paronimie - este susceptibilă, în semantica interpretativă, să afecteze conținutul aferent. Teoriilor clasice care susțin asemanticitatea numelui propriu, Hébert le răspunde că trebuie să aibă în vedere botezul (înțeles ca proces de numire) ca proces de desemantizare, sincronic, dacă unitatea-tip nu este nume propriu (Semillante
[Corola-publishinghouse/Science/84970_a_85755]
-
un pseudonim demonstrând caracterul obligatoriu anonim al limbajului. Anonimatul numelui propriu trimite la situația originară a limbajului. Numele propriu este caracterizat ca un simptom: întors spre noi, dar și îndepărtându-se de noi81. Am lăsat la urmă complexul studiu de semantică a onomasticii ficționale al lui Yves Baudelle 82, deoarece ni s-a părut că răspunde celor mai multe întrebări. El pornește de la afirmația lui Eugène Nicole care distingea între codajul lexical al numelui propriu și funcționarea lui sintagmatică: pe de o parte
[Corola-publishinghouse/Science/84970_a_85755]
-
literară s-au recentrat pe relația sintagmatică în detrimentul paradigmei nume/ personaj, abandonând problema genezei numelor proprii pentru studiul funcționarii lor în procesul discursiv și textual, cercetătorul afirmă că această deplasare justifică o reexaminare a bazelor teoretice și metodologice a unei semantici a onomasticii literare și punerea unei probleme esențiale: "aceea de a ști în ce loc numele proprii produc sens" (tr. m)83. Întrebările la care încearcă să răspundă sunt: 1) conținutul semantic al numelor romanești rezultă printr-un decodaj prealabil
[Corola-publishinghouse/Science/84970_a_85755]
-
textul literar (sau: numele reale sunt semnificante sau acesta este privilegiul numelor de ficțiune?); 3) în materie de interpretare își impune legea lectorul sau autorul (în alți termeni, toate lecturile unui nume ficțional sunt legitime?) Autorul prezintă un topic al semanticii numelui propriu, o schemă "a celor trei momente ale stratificării progresive a semnificatului onomastic" (tr. m)84: conceperea numelui, redactarea operei (scriitura) și receptarea ei (lectura). În același timp, autorul caracterizează schema ca dinamică, deoarece înfățișează parcursul diacronic al semantizării
[Corola-publishinghouse/Science/84970_a_85755]
-
limbă. Fără să conteste autoritatea tezei numelor proprii fără semnificație a lui Mill, reluată în designatorii rigizi ai lui Kripke, autorul afirmă că vocabula onomastică, chiar dacă nu are o semnificație așa cum au lexemele, nu este totuși total lipsită de sens, "semantica numelui propriu bazându-se fie pe semnificanții săi, sursă de semnificați a priori, fie pe referent, sursă de semnificați a posteriori" (tr. m)85. La fel, a spune că interpretarea numelor diferă de "încorporarea" sau "decorporarea" lor (Gardiner) înseamnă a
[Corola-publishinghouse/Science/84970_a_85755]
-
cazul încarnării numelui pentru a ceda locul semelor pur referențiale, iar eventualii semnificați lexicali ai numelui propriu, dacă se atenuează în spatele funcției designatorului, nu dispar complet în această utilizare referențială. Ca și Hébert, Baudelle afirmă că în cazul numelor proprii, semantica referențială nu abolește semantica morfologică. Virtualitățile expresive ajută la rezolvarea problemelor rezultate din incompatibilitatea sistemului onomastic real cu legile ficțiunii. În procesul de concepere a numelui, proces care presupune o tensiune între real și ficțiune, numele este constrâns să se
[Corola-publishinghouse/Science/84970_a_85755]
-
a ceda locul semelor pur referențiale, iar eventualii semnificați lexicali ai numelui propriu, dacă se atenuează în spatele funcției designatorului, nu dispar complet în această utilizare referențială. Ca și Hébert, Baudelle afirmă că în cazul numelor proprii, semantica referențială nu abolește semantica morfologică. Virtualitățile expresive ajută la rezolvarea problemelor rezultate din incompatibilitatea sistemului onomastic real cu legile ficțiunii. În procesul de concepere a numelui, proces care presupune o tensiune între real și ficțiune, numele este constrâns să se adapteze. Opunând onomastica reală
[Corola-publishinghouse/Science/84970_a_85755]
-
atunci când depășesc cadrul eponimiei nume/ personaj, se îndreaptă spre probleme referitoare mai mult la mecanismele textuale ale numelui propriu decât la inventarea lui, autorul afirmă că acest demers are în vedere mai mult funcțiile numelui decât morfemele sale, așadar opune semantica referențială (înțeleasă ca studiu al semnificațiilor a posteriori, adică izvorât din referent; într- o operă literară referentul, adică personajul, este fictiv) semanticii morfologice. O ultimă problemă dezbătută în acest context este aceea referitoare la inconștientul textului și la antecedența semnificanților
[Corola-publishinghouse/Science/84970_a_85755]
-
lui, autorul afirmă că acest demers are în vedere mai mult funcțiile numelui decât morfemele sale, așadar opune semantica referențială (înțeleasă ca studiu al semnificațiilor a posteriori, adică izvorât din referent; într- o operă literară referentul, adică personajul, este fictiv) semanticii morfologice. O ultimă problemă dezbătută în acest context este aceea referitoare la inconștientul textului și la antecedența semnificanților în anumite efecte de sens. Pornind de la ipoteza unei productivități a semnificanților, Baudelle observă că numele propriu ar fi obiectul unei noi
[Corola-publishinghouse/Science/84970_a_85755]