1,062 matches
-
eu și celălalt, clipă și veșnicie. Este șansa unei noi solidarizări și de durată la nivelul indivizilor și colectivităților, șansa „măsurării” vieții noastre cu exigențele valorilor supreme. Identitatea unei societăți este dată și de felul cum Își semnifică și gestionează temporalitatea. Indivizii și comunitățile pot dispărea; ceea ce rămâne este rânduiala și normativitatea ei (vezi, de pildă, dreptul roman). Mai tare decât colectivitățile sunt regulile/valorile ce le-au animat la un moment dat, iar mai persistente decât mersul normal al lucrurilor
[Corola-publishinghouse/Administrative/1951_a_3276]
-
ce le-au animat la un moment dat, iar mai persistente decât mersul normal al lucrurilor sunt trepidațiile ei intense și pasionale. Avem nevoie de evenimente de o asemenea anvergură pentru a ieși din „matca” vieții și pentru a marca temporalitatea cu repere. Viața e umplută cu sens trăind intens evenimentele memorabile. Evenimentul de acest tip rupe ordinea surdă a timpului, contrapunându-i o suită de intervale și valori. Curgerea lină și monotonă de ordin mundan este Înlocuită cu ritmul Înalt al
[Corola-publishinghouse/Administrative/1951_a_3276]
-
și de evoluție. În al cincilea rând, prin educația religioasă ne desăvârșim ca persoane, Învățăm să ne proiectăm și să trăim Într-un mod autentic. Ea vine cu un set de valori neperisabile, absolute. Fără un „cadraj” transcendent, „coborâm” În temporalitate, ne disipăm, „ne ia vântul” și nu mai știm ce e cu noi. Nu mai realizăm cine suntem, de unde venim și Încotro mergem. Valorile religioase ne propun un drum, ne deschid o cale a Înălțării și a mersului Înainte. Tânărul
[Corola-publishinghouse/Administrative/1951_a_3276]
-
religioase În școală? Una dintre ipostazele prezenței spiritualității religioase În Învățământ este dată de oficierea unor slujbe religioase În școală. Se-nțelege că astfel de acte au loc cu prilejul unor momente nodale, deosebite, ce marchează Într-un mod specific temporalitatea actului educațional (Începutul sau sfârșitul anului școlar, inaugurarea unui nou locaș, a unei acțiuni etc.). Educația nu se restrânge la o serie de gesticulații didactice, tehnice sau de rutină; ea presupune „punctări” cu caracter spiritual, ritualic, festivist (Într-un sens
[Corola-publishinghouse/Administrative/1951_a_3276]
-
o aduce, pentru promisiunea „Începutului” și a punerii la treabă a „infinitului” din noi. Cu El, speranța unui „om nou” se Împlinește. Iată de ce Îl putem admira pe Socrate, dar de Închinat ne-nchinăm lui Isus Hristos. Prin Socrate rămânem În temporalitate, iar prin Isus batem la porțile veșniciei. La Socrate ne uităm, iar lui Isus ne rugăm. Primul este mare ca mulți alții, Celălalt potențează „măreția” din noi prin raportare la unicitatea Măreției Sale. 10.5. Binele și răul Încep În
[Corola-publishinghouse/Administrative/1951_a_3276]
-
contextul unui mediu de afaceri instabil, afectat de crize economice și are la bază principiul schimbării, care are în vedere faptul că, în afaceri, orice soluție este temporară. Cuvântul „schimbare” este de fapt o prescurtare pentru schimbarea organizațională generată de temporalitatea soluții lor. În consecință, managementul schimbării<footnote R. Newton, Managementul schimbării pas cu pas, Edi tura All, București, 2009. footnote> se concentrează asupra unei tranziții în cununate de succes de la o stare la alta. Astfel, managerul de succes trebuie să
Platforme integrate pentru afaceri ERP by Luminiţa HURBEAN, Doina FOTACHE, Vasile-Daniel PĂVĂLOAIA, Octavian DOSPINESCU () [Corola-publishinghouse/Science/195_a_219]
-
democrației sociale la care „trecem” se înfățișează din perspectiva valorii, dar și a timpului, drept un maxim și un sfârșit. Conștient sau nu, „aderarea” la această formă este percepută ca o împlinire fără rest, iar la nivelul structurii afective a temporalității, viitorul nostru ia forma unei ieșiri din istorie, în măsura în care mai aparținem istoriei „trecute” doar prin avatarurile unui timp de care încă nu am trecut cu totul. Din perspectiva „marii sincronizări”, o formă de refuz al istoriei își face simțită prezența
[Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
dă naștere unei istorii a declinului formelor politice care se defășoară dialectic? Problema se pune cu atât mai acut, cu cât, distanța dintre forma politică ce pare a fi o imagine a eternității și celelate forme, toate imagini ale unei temporalități decadente, este dublată de o prăpastie axiologică: „Numesc deci o astfel de cetate și un astfel de sistem de guvenare bune și drepte și la fel pe omul ce le seamănă. Numesc însă rele și greșite pe celelate - de vreme ce aceasta
[Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
împrejur. Azi, chiar de zac la pământ, mistuită de-a vremii cenușă, Încă-mi păstrez, în Homer, porțile grele de bronz". (Euenos, 9, 62) Antiteza "altădată-acum" surprinde trecutul printr-o raportare, permanentă, la prezent. Eminescu va prelua acest raport de temporalitate dezvoltând mai mult ideea unui prezent decăzut. Iată câteva versuri din Alfeios și Antipater, pe tema "ubi sunt" (predominantă în Memento mori): Nu se mai văd așezări de eroi. Dacă dăinuie vreuna Nu-i înaltă cu mult peste câmpie." (Alfeios
[Corola-publishinghouse/Science/1516_a_2814]
-
Un vas de lut, un sac de viermi?" Iar fața ta e străvezie). Observația lui G. Vattimo trimite către doctrina "tetradei" lumii (descompusă de Heidegger în pământ cer, muritori divini) dar și către o terestritate a Dasein-ului înțeles ca o "temporalitate trăită": "pe pământ locuiesc muritori ca muritorii" și "din pământ suntem trimiși către moarte". Mai tăios versul eminescian: "Poți zidi o lume-ntreagă, poți s-o sfarmi ... orice ai spune, / peste toate o lopată de țărână se depune" (Scrisoarea I
[Corola-publishinghouse/Science/1516_a_2814]
-
fi parcurs toate procesele de formațiune cari ne preced pe noi..." (ms. 2255, f. 186). Adică nivelele prin care se manifestă în gândirea sa "Complexul Ghilgameș" (stâncă, pământ, praf, pulbere). Spun "nivele", stratificări pentru că ele rezistă o clipă pe scara temporalității. Dar, pământul, la poetul nostru, nu-i numai un spațiu al oamenilor; e un personaj, un răzvrătit împreună cu titanii "zvârliți" din haos: " Se zvârcoli spre ceruri spre-a le sparge, Mișcând aripile-i de munți de piatră, Puterea sa cumplită
[Corola-publishinghouse/Science/1516_a_2814]
-
drum al pulberii" la Heidegger primește înțelesul de "uzură": opera se uzează dacă este "ratată". Însă la poetul român zidul e opera faptei, "gândire arhitectonică": el nu devine ruină datorită imperfecțiunii sale (de creație) ci ca material supus "terestrității ca temporalitate", ca formă "destinală", după o sintagmă a lui Vattimo.45 O "ascundere", nu în locuire, ci în sensul legilor Ecclesiastului ceea ce este a mai fost și ceea ce va mai fi a fost în alte vremuri (3,15). Nu altfel sună
[Corola-publishinghouse/Science/1516_a_2814]
-
3,15). Nu altfel sună o notă a lui Eminescu din Fragmen tarium: Când un imperiu moare, vine pământul de-l acoperă" (p. 158). Zidul, în toată splendoarea faptei rivale a omului față de zeul ascuns, nu poate fi smuls din temporalitate decât prin meșteșug (operă), ca "mesaj lingvistic între generații", între Civitas Dei și Civitas terrena. În scenariul tragic al existenței înălțarea zidului devine faptă un "proces de viață prin care voința se realizează în obiectul esterior. Eul, voința și fapta
[Corola-publishinghouse/Science/1516_a_2814]
-
ochilor săi" (ms. 2255). Importantă ni se pare arta ieșirii din staza imaginilor. Pare că tot timpul Eminescu folosește o dublă privire: una îndreptată spre cosmos și una către individ. Stelele, văile sure din haos sunt repede proiectate pe fundalul temporalității. Este nevoie de un "interpret" între om și zeu, pentru că divinul vorbește întotdeauna per speculum et in aenigmate. Sau cu cuvintele unui specialist în a decripta "omul romantic" Sergio Givone: "Adevărul care contează pentru noi, deci acela în care este
[Corola-publishinghouse/Science/1516_a_2814]
-
din cele mai complete "definiții" ale hieroglifei eminesciene: "... Ruina sură e-un vis încremenit, E-un basm făcut piatră, e-un veac înmărmurit Ce secoli mai durează și ne aduce-aminte De oameni mai puternici, de vremi mai mari, mai sfinte." Temporalitatea mitică, față de care contemporaneitatea e în decădere, stă în ideea eminesciană a unei geneze a poporului roman. Căutând clipa când încă era "încărcată de divinitate", cum spune M. Eliade, acel "illo tempore"39 al genezei, Eminescu tinde spre o reintegrare
[Corola-publishinghouse/Science/1516_a_2814]
-
aceste teorii culturale ar putea fi percepute ca produse ale criticii culturale angajate în discriminarea, înțelegerea și evaluarea consecințelor problematicilor culturale. Astfel, de pildă, provocarea presupozițiilor moderniste despre "universalitate" și "rațiune" s-a făcut din perspectiva investigării noțiunilor de "contingență", "temporalitate" și "situație". Cât privește diversitatea de forme, practici și identități culturale, sintetizate în termenii "diversității culturale", aceasta ar fi determinată de complexitatea contextuală a vieții culturale ale cărei relații de putere represive și productive ar regulariza corpurile, instituțiile și comunitățile
Condiţia critică: studiile vizuale în critica culturală, critica de artă şi arta critică by Cătălin Gheorghe [Corola-publishinghouse/Science/926_a_2434]
-
a petrecut în ciuda ândoielilor noastre (de cuius eventu dubitavimus). În Est, Spinoza continuă să fie valabil. Ne bucurăm încă de enorma schimbare survenită în 1989, deși nimeni n-a crezut-o posibilă. Și suferim încă de o proastă experiență a temporalității. Trecutul imediat e jalnic, prezentul e dificil, viitorul e incert. Veți recunoaște că, în asemenea condiții, nu e ușor să-ți păstrezi buna-dispoziție... Nu mai avem bucuriile paradoxale, în același timp chinuite și exaltante, pe care le provoca universul dictatorial
[Corola-publishinghouse/Science/1922_a_3247]
-
despre cunoașterea istorică. Este nevoie de o reprezentare inteligibilă a "timpului trăit"273 în diferite segmente cronologice sau de o adevărată "ucenicie a timpului"274, așa cum bine a înțeles Neagu Djuvara. Mai precis, trebuie creată o diferențiere între cronologie și temporalitate, între simpla succesiune și consistența sa. Istoria are tendința de a opera transformarea unor unități de timp convenționale în cadre, iar cadrele în corpuri cu o existență autonomă. "Ne vine greu să nu concepem un secol ca pe o ființă
Didactica apartenenţei : istorii de uz şcolar în România secolului XX by Cătălina Mihalache [Corola-publishinghouse/Science/1404_a_2646]
-
anumite culturi permite crearea și interpretarea acțiunilor dintr-un text"298. Evenimentul și "durata lungă" nu se exclud, ci se justifică reciproc. Iar critica postmodernă a istoriei nu ignoră 299 faptul că istoriile de orice construcție au ca subiect principal temporalitatea. Nu se poate construi nimic în afara narativului, iar minimalizarea sau ignorarea acestui fapt nu este productivă. Identificarea slăbiciunilor textului scris nu este echivalentă cu desființarea narațiunii istorice. În final, "diferența între istoria-știință și istoria-povestire trebuie să se producă în cuprinsul
Didactica apartenenţei : istorii de uz şcolar în România secolului XX by Cătălina Mihalache [Corola-publishinghouse/Science/1404_a_2646]
-
este privilegiul acordat surselor masive, reprezentative în sens larg și disponibile pe perioade lungi: de exemplu, inventarele după deces, testamentele, cataloagele de bibliotecă, arhivele judiciare etc. Cea de-a doua constă în încercarea de a articulă după modelul braudelian al temporalităților diferite (durată lungă, conjunctură, eveniment) durată lungă a mentalităților, care rezistă cel mai adesea la schimbări, cu durata scurtă a abandonurilor brutale sau a transferurilor rapide de credințe și de sensibilități. O altă caracteristică a istoriei mentalităților în epoca ei
by Laurenţiu Vlad [Corola-publishinghouse/Science/1076_a_2584]
-
La Heidegger, temporalitatea este intrinsecă ființării umane, constituind apanajul acesteia. Cred că omului, cănd nu-i mai trece timpul, trece el. Asta se poate întămpla fie încă din timpul vieții, prin ieșiri din temporalitate, fie la moarte, prin ieșirea din timp. Unde putem
Ieşirea în etern. Exerciţiu împotriva căderii by Gabriel Galtoi () [Corola-publishinghouse/Science/1134_a_2269]
-
La Heidegger, temporalitatea este intrinsecă ființării umane, constituind apanajul acesteia. Cred că omului, cănd nu-i mai trece timpul, trece el. Asta se poate întămpla fie încă din timpul vieții, prin ieșiri din temporalitate, fie la moarte, prin ieșirea din timp. Unde putem ieși? Sau în neființă, sau în etern. Acolo sunt cele două granițe ale temporalului. A rămăne aici mereu, fără să mori sau a muri și totuși a rămăne mereu aici, este
Ieşirea în etern. Exerciţiu împotriva căderii by Gabriel Galtoi () [Corola-publishinghouse/Science/1134_a_2269]
-
prin ieșirea din timp. Unde putem ieși? Sau în neființă, sau în etern. Acolo sunt cele două granițe ale temporalului. A rămăne aici mereu, fără să mori sau a muri și totuși a rămăne mereu aici, este cu neputință. Căci temporalitatea impune trecerea, ieșirea, iar ieșirea din temporalitate impune, subliniez, ori neființa, ori eternitatea. Gabriel Galtoi (Colegiul Tehnic Gheorghe Magheru - Tărgu Jiu) Nu am avut norocul să nu trăim timpuri “interesante”. Poate, dacă am putea să fim doar spectatori ai timpurilor
Ieşirea în etern. Exerciţiu împotriva căderii by Gabriel Galtoi () [Corola-publishinghouse/Science/1134_a_2269]
-
Sau în neființă, sau în etern. Acolo sunt cele două granițe ale temporalului. A rămăne aici mereu, fără să mori sau a muri și totuși a rămăne mereu aici, este cu neputință. Căci temporalitatea impune trecerea, ieșirea, iar ieșirea din temporalitate impune, subliniez, ori neființa, ori eternitatea. Gabriel Galtoi (Colegiul Tehnic Gheorghe Magheru - Tărgu Jiu) Nu am avut norocul să nu trăim timpuri “interesante”. Poate, dacă am putea să fim doar spectatori ai timpurilor, dar nu avem condiția divină, nici măcar a
Ieşirea în etern. Exerciţiu împotriva căderii by Gabriel Galtoi () [Corola-publishinghouse/Science/1134_a_2269]
-
despre opera lui Alexandru Odobescu, Nicolae Manolescu teoretizează existența unei tensiuni creatoare între Ficțiune și Obiect. Stilul descriptiv al lui Odobescu parcurge trei stadii: În Scene istorice, Obiectul era stânjenit de Ficțiune (și stânjenea, la rândul lui, Ficțiunea prin blocarea temporalității narative, închidere textuală, prefacere a textului în pretext); în Pseudokynegetikos, el era perceptibil prin intermediul unei Teme (spațialitate liberă, deschidere textuală, prefacere a pretextului în text), Istoria arheologiei era o "tematică"; în sfârșit Le Trésor este o Nomenclatură [...]. Narațiunea, Tematica și
[Corola-publishinghouse/Science/84951_a_85736]