980 matches
-
unde Ion Negoițescu își anunță prietenul că-i citise articolul din paginile României Viitoare și conține și prima delimitare care va declanșa polemica, aceea dintre moral și moravuri. „De plâns”, conchide criticul, nu sunt eroii caragialieni, ci moravurile, dar, esențial, tragicul nu se situează la nivelul socialului pentru care moravurile constituie o ipostază, - Max Scheller și Nicolai Hartmann sunt invocați -, ci la nivelul istoriei. Interesul pe care-l suscită „satira de moravuri” a lui I.L. Cara giale ar fi unul estetic
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
Hartmann sunt invocați -, ci la nivelul istoriei. Interesul pe care-l suscită „satira de moravuri” a lui I.L. Cara giale ar fi unul estetic, social, dar nu moral sau istoric. Ion Negoițescu proiecta o abordare fenome no- logică a moralului, tragicului și sublimului, primul termen fiind cardinal, pe care i-o încredința lui Radu Enescu pentru avantajul acestuia de a citi perfect „germana filozo- filor”. Directivele nu lasă nicio îndoială în ce privește rolul de lider al grupului care-i revine lui Ion
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
dramatice. În opinia sa, avem de-a face în comediile lui Caragiale doar cu iluzia teatrului de moravuri, cu o aparență a socialului, cu alte cuvinte cu o formă înșelătoare care îmbracă haina comicu- lui, pentru ca fondul să fie alocat tragicului. „[...] naivitatea sublimă a încornoratului ăJupân Dumitracheă are proporții tragice.” Argumentul forte în favoarea tragicului este pla- sarea într-o grilă esențialistă a conflictelor dramatice, unde accidentul este exclus, și unde fiecare eveniment posedă o cheie de reprezentare ontologic superioară. Un alt
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
de sub incidența mecanismului maniheic al confrun- tării dintre Bine și Rău. Cu alte cuvinte, un personaj imoral poate servi la fel de bine ca unul moral unei Etici superioare. De la argumentul destul de convențional ajun- gem la cheia întregii polemici și anume existența tragicului într-o cultură subscrisă a-moralității precum cultura română. „Eu sunt de acord cu tine că în cultura noastră există zone de amoralitate. Asta nu înseamnă, însă, că pe ici pe colo nu a izbucnit și la noi o stare
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
izbucnit și la noi o stare tragică.” Este numaidecât sesizabil decalcul caragialesc al tonului „pe ici pe colo”, dar dincolo de o involuntară contaminare de ton, se relevă proiectul ambițios al tânărului dramaturg de a ridica comedia lui Caragiale la demnitatea tragicului prin epurarea accidentalului, anecdoticului și superficia- lității comice. De ce nu corespunde acest lucru viziunii lui Negoițescu și în genere nu convine pentru „misiunea noas- tră cerchistă” ? Este necesară o întoarcere la starea a- moralității culturii române, miza nu numai a
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
sorginte dostoievskiană sau prous- tiană, cu emanciparea unui „realism în sens goethean, nu în sens clasic și nu romantic” . O ultimă revenire pe subiec- tul comediilor lui Caragiale aduce explicații suplimentare pentru care acestea nu se pot ridica la demnitatea tragicului urmând paralela deschisă de articolul lui Radu Stanca între teatrul lui Molière și cel al lui Caragiale. „Eroii comi- cului tragic la Molière sunt caractere absolute, principii, 1. Ibidem, arhetipuri, și au deci demnitatea tragicului. Tragicul nu apare fără o
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
se pot ridica la demnitatea tragicului urmând paralela deschisă de articolul lui Radu Stanca între teatrul lui Molière și cel al lui Caragiale. „Eroii comi- cului tragic la Molière sunt caractere absolute, principii, 1. Ibidem, arhetipuri, și au deci demnitatea tragicului. Tragicul nu apare fără o anumită demnitate, solemnitate. Iată de ce în tragedie apar cu predilecție regi, eroi consacrați și nu anonimi, nu particulari pitorești.” De asemenea, prostia este exclusă din spațiul tragicului, ori personajele lui Caragiale, la orice nivel, o
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
pot ridica la demnitatea tragicului urmând paralela deschisă de articolul lui Radu Stanca între teatrul lui Molière și cel al lui Caragiale. „Eroii comi- cului tragic la Molière sunt caractere absolute, principii, 1. Ibidem, arhetipuri, și au deci demnitatea tragicului. Tragicul nu apare fără o anumită demnitate, solemnitate. Iată de ce în tragedie apar cu predilecție regi, eroi consacrați și nu anonimi, nu particulari pitorești.” De asemenea, prostia este exclusă din spațiul tragicului, ori personajele lui Caragiale, la orice nivel, o ilustrează
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
principii, 1. Ibidem, arhetipuri, și au deci demnitatea tragicului. Tragicul nu apare fără o anumită demnitate, solemnitate. Iată de ce în tragedie apar cu predilecție regi, eroi consacrați și nu anonimi, nu particulari pitorești.” De asemenea, prostia este exclusă din spațiul tragicului, ori personajele lui Caragiale, la orice nivel, o ilustrează din plin. În plus, absența pedepsei, indiferentismul justițiar al lui Caragiale exclude personajele sale de la realizarea unei dimensiuni tragice și le condamnă să rămână în „estetic indiferent”. Criticul sugerează și o
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
temă a câtorva critici relevă și mai bine profilul mișcării cerchiste și importanța pe care ei o acordau teatrului. În ce privește teatrul și importanța lui, ea este capitalizată de teoria despre tragic. Teatrul „reprezintă modalitatea cea mai adecvată de manifestare a tragicului, adică a categoriei estetic-existențiale prin care creația unui popor devine într-adevăr majoră.” Vizând o funcție eticist-pedagogică, așa cum o relevă și Virgil Nemoianu, esteticul devine un model social conform idealului schillerian. Apropierea de tragedie sau reevaluarea comediei din perspectiva clasicis-
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
care o practică autorul”. Criticul ajunge la întrebarea esențială, și anume dacă modelul Caragiale posedă „o dimensiune de adâncime”, fapt pentru care Augustin-Doinaș invocă din nou anii formației sale în contextul cerchist unde Caragiale era citit prin prisma obsesiei asupra tragicului captat „de dimen- siunea tragică a istoriei și a vieții”. „Noi, cerchiștii, am deplâns întotdeauna lipsa de sentiment tragic a sufletului românesc, și în numele acestei carențe naționale i-am reproșat, cu amărăciune, maestrului nostru Lucian Blaga atât absența tragicului din
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
asupra tragicului captat „de dimen- siunea tragică a istoriei și a vieții”. „Noi, cerchiștii, am deplâns întotdeauna lipsa de sentiment tragic a sufletului românesc, și în numele acestei carențe naționale i-am reproșat, cu amărăciune, maestrului nostru Lucian Blaga atât absența tragicului din filozofia și din piesele lui, cât și incapacitatea - semnificativă, ziceam noi - de a elabora, în cadrul sistemului său de gândire, un tratat de etică. Dacă eu am învățat să-l prețuiesc pe Caragiale, aceasta s-a datorat faptului că tinerii
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
o constituie farsa tragică 1 Aprilie cu care închide filmul, Celalaltă axă, totodată camera de rezonanță a fil- mului, o constituie piesa D’ale Carnavalului. Această primă dimensiune a sintezei filmice o constituie simbioza perfectă între tragic și comic, însă tragicul nu rezidă doar din farsa invocată, ci se constituie ca un sublimat al întregului. De asemenea, o altă dimensiune a sintezei o constituie osmoza dintre dramaturgie și momente. Filmul a incorporat o serie de momente precum O lacună, Situa‑ țiune
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
să creeze o isterie în masă și împotriva lui Martin Popsen. Care, dacă ar fi fost lăsat neprotejat în mijlocul lumii dezlănțuite, în mod sigur că ar fi fost ucis de reprezentantul uneia dintre multele organizații înființate tocmai pentru a răzbuna tragicul și atât de nemeritatul sfârșit al domnișoarei Marlyn Z., celebrul top model. Dar despre Martin Popsen trebuie să mai amintim că, în tihna închisorii, și-a descoperit extraordinarul talent de pictor și a dat lumii capodoperele sale. ( Dacă nu s-
[Corola-publishinghouse/Science/1520_a_2818]
-
monografice despre Matei Alexandrescu, Ion Al-George, Constantin Antoniade, Ury Benador, Ion Biberi, Dan Botta, Barbu Brezianu ș.a. Și-a văzut numele numai pe pagina de titlu a unei ediții din proza lui Păstorel Teodoreanu, Hronicul măscăriciului Vălătuc (1989). Îndată după tragicul lui sfârșit, a ieșit de sub tipar o selecție din opera lui Dan Botta, Unduire și moarte (1995). Ceva mai târziu, în 1998, s-a publicat culegerea de anchete literare din anii ’30 De ce scrieți?, concepută și pregătită împreună cu Victor Durnea
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/287459_a_288788]
-
Întreg Universul vizibil; iar În Scaunele urmărim jocul și dialogul a doi bătrâni senili, care joacă „cu pereții Închiși” Întreaga comedia a existenței sociale. Ei, de fapt, În alienarea lor miraculoasă, nici nu mai au nevoie de „alții, de lume”! Tragicul apare, În această situație, cred eu, din faptul că cei doi indivizi „au Îndrăzneala” de a-și arăta reala personalitate doar Într-un spațiu „virtual”; parcă asistăm la o piesă de Cehov, epurată de celelalte personaje adiacente, inutile, de vreme ce cei
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2232_a_3557]
-
cu sumbrul șef al acesteia, Gavrilcea. E o „anormalitate” în comportarea și în reacțiile lui Ioanide, ca și în cele ale soției sale, care par mai mult mirați decât îndurerați de moartea năpraznică a copiilor lor. C. nu avea simțul tragicului și nici contextul și tonalitatea narațiunii nu-l favorizau. Romanul, al cărui epic e mai degrabă static, se constituie ca o frescă (parțială) a societății românești din ajunul celui de-al doilea război mondial. Punctul forte îl formează descrierile de
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/286041_a_287370]
-
supradotați și generoși cu ființa și destinul lor până la absurd - un tip de absurd, cel social! -, un sublim ce se îneacă în grotesc, e adevărat, dar... mai suntem noi, azi, noi, „oamenii moderni”, capabili de Tragic?! Nu e oare Grotescul - tragicul zilelor noastre, orizontul singur al capacității noastre de visare și acțiune?! Grotescul, în metafora literară, care începe, e adevărat, cu groteasca aventură a unui Don Quijote sau zvârcolirile verbioase ale tânărului Hamlet! Ce putem „învăța”, oricum, noi, scriitorii care am „traversat
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2354_a_3679]
-
simplă” și totuși extrem criptică, nu a fost pusă în legătură cu partea mediană a romanului mai sus citat, unicul loc, se pare, în care autorul Breban a atins ceea ce numim „tragicul”. De fapt și această ultimă afirmație îmi aparține tot mie, tragicul este o categorie estetică, la fel ca sublimul, de care esteticienii de azi, români sau francezi, se ocupă prea puțin. În această frază sunt câteva noțiuni ce trebuie reconsiderate în spiritul filozofiei nietzscheniene pentru ca fraza sus-menționată să câștige cât de
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2354_a_3679]
-
ciudate, noi construcții romanești, am scris acolo, în iulie și august, două: partea mediană, E.B. - și mâna mi-a fost inspirată deoarece, printr-o magie inexplicabilă, am atins pentru prima și ultima oară în viața mea creatoare ceea ce esteticienii numesc Tragicul, categorie și situație rară și determinantă pentru un destin ce nu trebuie confundat cu banalul „dramatic”, care nu rareori se bazează sau e iscat dintr-o neînțelegere sau din purul hazard. Tragicul scapă însă zeului ubicuu și misterios, atotputernic, al
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2354_a_3679]
-
oară în viața mea creatoare ceea ce esteticienii numesc Tragicul, categorie și situație rară și determinantă pentru un destin ce nu trebuie confundat cu banalul „dramatic”, care nu rareori se bazează sau e iscat dintr-o neînțelegere sau din purul hazard. Tragicul scapă însă zeului ubicuu și misterios, atotputernic, al Întâmplării, al hazardului; el e iscat de zei, ca și în cazul nefericitului rege Oedip sau e provocat de voința umană, o anume „voință”, care, cum o spune Nietzsche, se naște din
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2354_a_3679]
-
al Gândului și al febrei de a se gândi, al acelui unruhe Prinzip hegelian, principiul neliniștii ce-l duce la tragic și la sublim. Tragicul și Sublimul, două categorii esențiale ale esteticii germane - și ea, o estetică aproape obsoletă, „depășită”! -, Tragicul de care noi, oamenii moderni și postmoderni, nu mai suntem capabili să ne apropiem, trebuind să ne „mulțumim” cu Grotescul (am experimentat grotescul, ca o cale spre tragic, în romanul meu Bunavestireă. Sublimul, uitat azi ca o categorie majoră de
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2354_a_3679]
-
ZS); Andrei Pleșu, Jurnalul de la Tescani (Pleșu JT); Andrei Pleșu, Minima moralia (Pleșu MM); Cristian Tudor Popescu, Copiii fiarei (Popescu CF); Cristian Tudor Popescu, Nobelul românesc (Popescu NR). 2. Texte estetico-filozofice (TxE-F): Mircea Cărtărescu, Postmodernismul românesc (Cărtărescu PR); Gabriel Liiceanu, Tragicul. O fenomenologie a limitei și depășirii (Liiceanu, TFLD); Andrei Pleșu, Despre îngeri (Pleșu DÎ) 3. Texte științifice (Txșt): Corneliu Borundel, Manual de medicină internă pentru cadre medii (Borundel, MMI) 4. Texte praxiologice (TxP): Adevărul; Capital; Cotidianul; Formula AS; Revista 22
[Corola-publishinghouse/Science/85016_a_85802]
-
putrede ce o urâțeau (Ana Blandiana, Autoportret cu palimpsest) filozoful nu numai că nu face abstracție de condiția apartenenței sale la natura obiectului pus în joc, ci, dimpotrivă, acceptă ambivalența subiect-obiect proprie disciplinelor umaniste în absoluta ei indistincție (G. Liiceanu, Tragicul) Varianta nu numai că..., dar relaționează - de obicei - două predicate afirmative: Părinții lor nu numai că știau ce-nseamnă toate prostiile, dar le și făceau pe ascuns, ca să facă copii (M. Cărtărescu, De ce iubim femeile) Nu numai că există o
[Corola-publishinghouse/Science/85016_a_85802]
-
intensivului omis (și). Definiția aristotelică, apoi concepțiile medievale, renascentiste, neoclasice și moderne nu fac decât să ne arate incapacitatea teoreticienilor de a se pune de acord nu numai privitor la esența tragediei, ci chiar la proprietățile ei esențiale ( G. Liiceanu, Tragicul) Nu este vorba numai despre poeți și prozatori evident de altă orientare în scrisul propriu-zis, ci chiar de autori evident postmoderni, care ajung să-și conteste propria orientare din motive psihologice obscure mai curând decât din ignoranță (M. Cărtărescu, Postmodernismul
[Corola-publishinghouse/Science/85016_a_85802]