2,444 matches
-
este singurul care simte nevoia unei transcendențe superioare care să binecuvînteze detronarea lui Jupiter-Iehova. Însă viziunea lui pozitivă asupra Pămîntului ne arată că, la fel ca toți nihiliștii moderni, el investește În realitatea mundană ceea ce retrage din investițiile făcute În transcendență. Investiția nu s-a dovedit rentabilă În termenii filozofiei, cum ne mai amintesc din cînd În cînd profeții sfîrșitului lumii. Cu Cain. Un mister (1821), Byron face un pas mai departe. El Îl repune În drepturi pe Satan-Lucifer, atribuindu-i
[Corola-publishinghouse/Science/1867_a_3192]
-
ilustrare a felului În care se poate purta un joc oricînd pe eșichierul Genezei, obținîndu-se rezultate care sînt, fiecare, o transformare a altora. Într-adevăr, Byron a jucat acest joc plecînd de la regula (nihilistă, nu gnostică) de a considera falsă transcendența Genezei și, prin urmare, necesară inversarea exegezei tradiționale. El a produs În felul acesta o narațiune perfect asemănătoare mitului gnostic. Povestea lui Byron Începe cu revelația că un Dumnezeu care a Îngăduit ca oamenii să fie muritori și ca lumea
[Corola-publishinghouse/Science/1867_a_3192]
-
ale aceluiași Dumnezeu. Multiplicarea sistemelor de putere aparținînd unui creator nefericit preschimbă suferința Într-o dimensiune cosmică a ființei. „Mintea” din poemul lui Byron este Rațiunea Luminilor. În consecință, mesajul poetului este că singura salvare a omenirii stă În abandonarea transcendenței despotice și acordarea unui rol central Rațiunii. Chiar dacă invențiile de ordin mitic ale lui Byron se aseamănă la suprafață cu mitul gnostic, atitudinea lui fundamentală este nihilismul modern. Marele poet din Recanati, Giacomo Leopardi (1798-1837), care Îi cerea, disperat, În
[Corola-publishinghouse/Science/1867_a_3192]
-
devină un „Om Nou”, printr-o „revoluție morală”. Cazul existențialismului a fost discutat În altă parte 45. Ca și romantismul, existențialismul prezintă puternice asemănări cu gnosticismul și Înseamnă totuși, În cele din urmă, chiar contrariul gnosticismului: În vreme ce gnosticismul este campionul transcendenței, existențialismul este recunoașterea finală a absenței acesteia. Nu vom zăbovi aici asupra asemănărilor dintre mitul gnostic și biologia neodarwinistă puse În evidență de Hans Jonas 46. Ne vom ocupa Într-o altă lucrare de demonstrarea identității de ordin operațional dintre
[Corola-publishinghouse/Science/1867_a_3192]
-
și citi decât plecând de la vechi, de la vechea cultură și de la vechile valori. Rezultă de aici că acest sistem de interpretare permite să dea un sens, dar că acest sens este iluzoriu fiindcă el distruge chiar și reprezentările: mitul, sacrul, transcendența nu mai au sens și nu mai apar decât ca de reziduuri ineficiente ale unor vechi credințe devenite pentru totdeauna depășite. Cât despre orașul lui Ramses este mai degrabă un nume destinat să desemneze sclavia constructorilor precum și alienarea și exilul
[Corola-publishinghouse/Science/84946_a_85731]
-
durabil participă memoria abisală, acționează semnale arhetipale și rezonanțe inefabile, fascinează, dincolo de cunoscut, amintirea evenimentelor neîntâmplate, acestea, toate, componente de infrastructură, instituind o cunoaștere fabulatorie, magică, onirică, spontană. Pe de altă parte, în suprastructura ascensivă se interferează pulsiuni imanentiste și transcendențe, lumina diurnă și ora astrală, penumbre și halouri cosmice. I Acolo unde antenele cunoașterii și mecanismele silogistice ale rațiunii (obligatorii în toate științele) nu sunt suficiente, începe spectaculos funcția cognitivă a artei. Poezia își asumă, nu rareori, un demers inițiatic
[Corola-publishinghouse/Science/1545_a_2843]
-
să înlesnească pătrunderea în lumi originare; mai mult încă, să introducă în mister, în lumi născânde, embrionare, în ceea ce Ion Barbu numea increatul cosmic. Dacă admitem că poezia e un fenomen hipercomplex, felurime de agregări și convergențe, de conotații asigurând transcendența, admitem implicit că ea e, totodată, o imensă succesiune de re-începuturi. Actul demiurgic, tensiunea în care se așază poetul având în minte un punct de mirum îmbietor, punct care se îndepărtează perpetuu, e în fapt un act de cunoaștere. Un
[Corola-publishinghouse/Science/1545_a_2843]
-
retoricii conceptuale, demonstrative; utilizarea lesnicioasă a versului liber favorizează adesea redundanța, totuși poetul cu certe disponibilități e o figură de prim-plan. După Infernul discutabil, o altă apariție relevantă, Vămile pustiei (1969), consolida poziția problematizantului încordat, opunând acum infernalului spectrul transcendenței. Pustia (cu derivatele ei) devenea o contra-temă; un fel de sfidare. Deși prin transcendență se înțelege, de regulă, o ascensio, un urcuș în purități absolute, există o alta transcendență pe orizontală; și pustiul, și întinderile marine inculcă mirajul unui dincolo
[Corola-publishinghouse/Science/1545_a_2843]
-
certe disponibilități e o figură de prim-plan. După Infernul discutabil, o altă apariție relevantă, Vămile pustiei (1969), consolida poziția problematizantului încordat, opunând acum infernalului spectrul transcendenței. Pustia (cu derivatele ei) devenea o contra-temă; un fel de sfidare. Deși prin transcendență se înțelege, de regulă, o ascensio, un urcuș în purități absolute, există o alta transcendență pe orizontală; și pustiul, și întinderile marine inculcă mirajul unui dincolo și al unui altceva dezirabil; de partea lor stă misterul. Sintagma Vămile pustiei este
[Corola-publishinghouse/Science/1545_a_2843]
-
Vămile pustiei (1969), consolida poziția problematizantului încordat, opunând acum infernalului spectrul transcendenței. Pustia (cu derivatele ei) devenea o contra-temă; un fel de sfidare. Deși prin transcendență se înțelege, de regulă, o ascensio, un urcuș în purități absolute, există o alta transcendență pe orizontală; și pustiul, și întinderile marine inculcă mirajul unui dincolo și al unui altceva dezirabil; de partea lor stă misterul. Sintagma Vămile pustiei este un analog la Vămile văzduhului, metaforă multiseculară în patristica grecească. Pe scurt, vămile, stadii existențiale
[Corola-publishinghouse/Science/1545_a_2843]
-
născânde. Poetul Baaad-ului, direct, perceptiv și cerebral, trece metodic de la senzație la meditație; o demonie intensă, iscoditoare, neadormită, îl propulsează din real în ficțional. În esență, Baaad-ul său, o lume în lume, juxtapune într-o rețea de un irealism mitic transcendențe și eternități iluzorii; acolo unde ochiul lui Sadoveanu, bunăoară, se lovea de monotonie și plictis, Cezar Ivănescu, oscilând între prezentificare și trecut, propune secvențe gânditoare, imprimând actului mnemonic rezonanțe empatice. Departe de a fi un paradis pierdut, tărâmul plăsmuit numit
[Corola-publishinghouse/Science/1545_a_2843]
-
figurează o suplicație specifică: "Dar, Doamne, îmi făgăduiești / Că în tăcerea aceasta / Îmi vei păstra nemoarte cuvintele?". Tăcerile ei, interludii grave între elegie și psalm, sunt, practic, instrumente de autocunoaștere, orientând uneori spre arhetipuri și simboluri, stimulând alteori miraje și transcendențe sau favorizând un mod distinct de luciditate. Cuvântul se vrea când logos sacru, când reculegere tandră, când componentă a Cântului universal. Mișcându-se în halouri albe, dominată de melos, căutătoarea de înțelesuri devine un fel de sensor vibratil într-o
[Corola-publishinghouse/Science/1545_a_2843]
-
prins în funte, Pantofii galbeni, mantia de jder... Când am trecut apoi de burg, de punte, Iar semnul l-am văzut pe cer, Mi-ai îndreptat șuvița de pe frunte. Poet al analogiilor secrete dintre oameni și lucruri, părând că ignoră transcendența, că repudiază dubiile, meditând și narativizând cu aerul că nu-și pune întrebări, constructorul de vise înregistrează simulând pasivitatea dimensiuni ale unei lumi inventate. Din fragmentele unui relicvarium psiho-moral planetar ies la suprafață fosforescențe. Teme și contra-teme, egotism și lepădare
[Corola-publishinghouse/Science/1545_a_2843]
-
timp, reflectă cu evidență tendințele socio-culturale ale vieții contemporane în care aceasta se produce. În același timp, artistul, ca spirit vizionar al societății din care provine, se distinge prin acea remarcabilă „intuiție a valorilor”, tinzând spre depășirea experienței reale și transcendența spre o nouă dimensiune estetică, care, în mod implicit, aduce cu sine o nouă viziune asupra lumii. Refuzând atitudinea patetică și sentimentală a egocentrismului afirmat de estetica romantică, Claude Debussy își va orienta creația spre un lirism izvorât din trăiri
Creaţia pianistică a lui Claude Debussy, între concept şi înterpretare by IOANA STĂNESCU () [Corola-publishinghouse/Science/712_a_1153]
-
Capitolul I Nașterea prin moarte / 17 Rădăcini / 19 Imaginea înaintea ideii / 25 Stadiul oglinzii / 27 Suferința magică / 31 Moartea în pericol / 35 Eterna reîntoarcere / 39 Capitolul II Transmiterea simbolică / 45 Cuvântul mut / 47 Vizibilul nu este lizibil / 55 Transmitere și transcendență / 62 Fatala "autonomie a artei" / 67 Sensul și grupul / 71 Capitolul III Geniul creștinismului / 77 Interdicția din Scriptură / 80 Un monoteism disident / 84 Matricea Întrupării / 89 Tentația puterii / 93 Revoluția credinței / 97 Miza strategică / 104 Capitolul IV Spre un materialism
by Régis Debray [Corola-publishinghouse/Science/1095_a_2603]
-
A existat apoi "artă" când lucrurile ce depindeau de noi au devenit cel puțin la fel de numeroase ca acelea care nu depindeau. "Vizualul" începe atunci când am dobândit destule puteri asupra spațiului, timpului și propriului trup ca să nu ne mai temem de transcendență. Când oamenii se pot juca cu percepțiile lor fără teama altor lumi. Primii "artiști" sunt ingineri și savanți, mecanici ca Leonardo, care străpunge munții cu canale, inventează omul-pasăre și mașinile de foc. Când se poate cumpăra binefacerea naturii prin performanța
by Régis Debray [Corola-publishinghouse/Science/1095_a_2603]
-
ating țărmurile verbalului din toate părțile dar nu sunt verbale. "Retorica imaginii" nu este, deocamdată, decât o figură de retorică (literară). Se spune mereu despre ea că este "în construcție", și pe bună dreptate: sarcinile imposibile sunt infinite. Transmitere și transcendență În ce condiții este posibilă o transmitere mută? De ce poate exista simbolicul printre oameni? Symbolon, de la symballein, a reuni, a pune laolaltă, a apropia, desemna la origine un semn de ospitalitate, un fragment de cupă sau de bol rupt în
by Régis Debray [Corola-publishinghouse/Science/1095_a_2603]
-
legătură face un bine, dar numai referința la un altundeva, la ceva îndepărtat, la un terț simbolizant îi permite imaginii să stabilească o legătură cu privitorul și, prin ricoșeu, între privitorii înșiși. Cu alte cuvinte, nu există transmitere autentică fără transcendență. Nu există energie fără denivelare. Structura meta (inerentă grupului prin incompletudinea sa) explică și permite funcția inter. Ca și cuvântul, imaginea servește drept agent de legătură, fiindcă înainte de grup există o absență primordială care trebuie reparată. Dar suportul nu creează
by Régis Debray [Corola-publishinghouse/Science/1095_a_2603]
-
spre altceva decât ea însăși. Imaginea ca refuz al celuilalt și chiar al realității apare în forță odată cu această eră a "vizualului" care a desacralizat imaginea prefăcându-se că o consacră. Deschiderea imaginii în era artei încă ne expunea unei transcendențe, înțelegând, prin acest cuvânt-capcană, nici mai mult, dar nici mai puțin decât independența motivului și libera sa recunoaștere mai întâi de către artist, apoi de ochiul spectatorului. Nu, nu totul depinde de mine. Există și celălalt, iar el trece înaintea mea
by Régis Debray [Corola-publishinghouse/Science/1095_a_2603]
-
libera sa recunoaștere mai întâi de către artist, apoi de ochiul spectatorului. Nu, nu totul depinde de mine. Există și celălalt, iar el trece înaintea mea. Este mult în față, mă grăbesc, dar, de fapt, nu-l voi prinde din urmă. Transcendență înseamnă pur și simplu exterioritate. Nu dincolo, ci în afară. Corelatul unei intenții, punctul de țintire, ideal, real sau suprareal, al săgeții simbol al artei, după Klee. Acesta poate fi, pentru Bonnard, clipa; pentru Delacroix, durerea; pentru Courbet, poporul; pentru
by Régis Debray [Corola-publishinghouse/Science/1095_a_2603]
-
este doar o expresie printre altele, nu neapărat cea mai înaltă, a "artei sacre", iar despre această din urmă sintagmă rămâne de determinat dacă este un pleonasm. Ce imagine intensă n-a fost și sacră? Sacrul depășește limitele religiosului, precum transcendența pe cele ale supranaturalului. În pictura acestui secol, Giacometti și Matisse ar putea pretinde la el în aceeași măsură ca Chagall și Roualt. Dumnezeu nu are monopolul Celuilalt. În fața oricărei imagini fotografie, tablou, stampă, plan te întrebi: spre ce a
by Régis Debray [Corola-publishinghouse/Science/1095_a_2603]
-
constructor: cel care, lucid, cunoaște legile spațiului și, activ, organizează folosirea acestuia. Această subiectivare a privirii a avut, incontestabil, prețul ei: reducerea realului la ceea ce este perceput. Este începutul sfârșitului pentru privirea transfiguratoare. Sau intrarea în criză, prin optică, a transcendenței mistice (a motorului divin față de motivul aparent). Geometrizarea întinderii prin caroiajul scenei teatrale transformă lumea exterioară într-o combinație de volume și suprafețe, eliberată în cele din urmă de opacitățile ei magice. Esența vizibilului nu mai este invizibilul, ci un
by Régis Debray [Corola-publishinghouse/Science/1095_a_2603]
-
supraviețuiesc credințelor care le-au suscitat fapt prin care arta contribuie la victoria noastră colectivă asupra timpului. Dar resurecția estetică a operelor din trecut sau punerea lor la dispoziția vizuală prin mijloace de reproducere nu readuc ipso facto la viață transcendența care le susținea și care exalta comunitatea lor de referință. Sacrul nu este ereditar. Nici portativ. Nu-l mutăm împreună cu mobilierul. El este solidar cu o cultură vie și, ca atare, netransportabil. Cunoașterea și sensul Marile religii dădeau un sens
by Régis Debray [Corola-publishinghouse/Science/1095_a_2603]
-
totuși atât de apropiată și noi, pe care cu stângăcie o numim sentimentul sacrului. Ca și cum înmulțirea templelor și a semizeilor artei, alături de proliferarea administratorilor și mediatorilor transmiterii culturale, ar traduce nu o revigorare, ci un declin al credinței noastre în transcendența formelor. Ca și cum virtutea de comuniune a privirii estetice ar scădea o dată cu inflația simbolurilor ei. Cultul artei, această ieșire religioasă din religie, ultima credință a necredincioșilor, seamănă cu o evlavie sceptică; iar muzeele noastre cu niște sanctuare pentru agnostici. Stranie combinație
by Régis Debray [Corola-publishinghouse/Science/1095_a_2603]
-
această ieșire religioasă din religie, ultima credință a necredincioșilor, seamănă cu o evlavie sceptică; iar muzeele noastre cu niște sanctuare pentru agnostici. Stranie combinație, dar care convine acestei religii în secret disperate. Venerația artistică înșeală foamea spirituală, fiind o ultimă transcendență permisă de eclipsa transcendențelor (cult, etnie, partid, teritoriu, națiune și arta însăși). Să ne amintim că acest cult de substituție a apărut la noi în Renaștere, odată cu prima contestare radicală a tradiției creștine. Și a revenit în secolul necredinței, care
by Régis Debray [Corola-publishinghouse/Science/1095_a_2603]